În timp ce unii din lume suferă fără voie de insomnie, iar alţii îşi petrec nopţile fără iubire în locuri ciudate, monahii din Muntele Athos priveghează statornic de bunăvoie, rugându-se pentru sănătatea, mila şi mântuirea întregii lumi.
Iată cum vorbeşte despre akedie Sfântul Maxim Mărturisitorul, marele teolog bizantin:
Toate puterile sufleteşti sunt robite de akedie, în timp ce, aşijderea, aproape toate celelalte patimi sunt fără tăgadă târâte spre ea pentru că, dintre toate patimile, akedia este cea mai nimicitoare.
Sfântul Ioan Scărarul – care o cunoaşte în profunzime, până în cele mai subtile mişcări sufleteşti – le-o descrie monahilor în maniera lui caracteristică:
Akedia este depresia sufletească, dezorientarea minţii, neglijenţa lucrării nevoitoare, ura monahismului, iubirea lumescului, necuviinţa faţă de Dumnezeu, uitarea rugăciunii.
Evagrie menţionează că această stare insuportabilă a sufletului îşi devastează victima „care nu ştie ce să facă, căci timpul nu trece şi care se întreabă când va veni momentul mesei ce pare întârziat”.
Antiohie a vieţuit în secolul al VII-lea este şi mai expresiv şi precis în definirea akediei:
Această stare vă aduce nelinişte, aversiune faţă de locul în care vieţuiţi, însă şi faţă de fraţi şi faţă de orice lucrare. Există chiar o aversiune pentru Sfânta Scriptură, însoţită de căscături şi de o somnolenţă neîncetată, în aşteptarea mesei următoare. Şi când vă hotărâţi să luaţi o carte ca să citiţi puţin, aceasta vă cade rapid din mâini şi începeţi să vă scărpinaţi şi să vă uitaţi pe geam. După care încercaţi să vă reluaţi puţin lectura şi atunci număraţi paginile şi vă uitaţi la titlurile capitolelor. În cele din urmă, lăsaţi cartea şi mergeţi să vă culcaţi şi, deîndată ce aţi dormit puţin, găsiţi că este necesar să vă ridicaţi. Şi toate acestea sunt tocmai pentru a trece timpul.
Sfântul Ioan Damaschin spune că această luptă este foarte împovorătoare şi foarte grea pentru monahi.
Sfântul Teodor Studitul spune că patima akediei vă poate trimite direct în fundul iadului.
Dostoievski, care avea un duh patristic, a oferit o soluţie acestei probleme când îl face pe Stareţul Zosima să spună că trebuie să ne facem responsabili de păcatele lumii întregi :
Această înţelegere a mântuirii noastre prin mijlocirea celorlalţi ne ajută să realizăm că iubirea nu se limitează la a face binele, ci că ne face de asemenea să asumăm angoasele şi suferinţele celorlalţi. Monahii se roagă în fiecare zi pentru mântuirea lumii întregi. Creaţi după chipul lui Dumnezeu, suntem cu toţii ai Săi, suntem cu toţii fraţi. Singurătatea este anihilată în Dumnezeu, suntem cu toţii „mădulare unii altora” după Sfântul Pavel. Astfel, păcatele şi virtuţile noastre au o incidenţă asupra celorlalţi căci, după cum am spus, suntem cu toţii mădulare ale unui singur trup. Akedia oferă un motiv pentru o rugăciune mai râvnitoare, iar greutăţile sunt ocazia de a ne maturiza şi de a spori duhovniceşte.
Îngăduiţi-mi să repet. Despărţirea de lume, descrisă de unii ca o părăsire este, de fapt, curajoasă şi necesară, este o rezistenţă la nivelarea generalizată a toate. Omul îşi află autenticitatea, frumuseţea caracterului său unic în sfânta tăcere a isihiei, stând departe de mulţime. Suferinţa lui în singurătate îi pregăteşte întoarcerea în societate şi la apropiaţi, repus pe picioare şi gata de a le sluji din toată inima.
Avva Alonie a spus într-o zi:
Dacă cineva nu se poate hotărî să-şi spună cugetului că în locul acesta sunt prezenţi el singur şi Dumnezeu, nu va afla niciodată pacea şi odihna sufletească.
Sfântul Ioan Gură de Aur a spus:
Liniştirea în singurătate nu este un profesor de virtute de neglijat.
Atunci a zis iarăşi :
Puteţi să vă aşezaţi altarul, căci puţin contează unde vă aflaţi. Pur şi simplu să aveţi intenţii neprihănite şi nici locul, nici timpul nu vor fi oprelişte, aceasta chiar fără să îngenuncheaţi, să vă loviţi pieptul sau să ridicaţi braţele la cer. Atâta timp cât mintea vă este concentrată cu râvnă, sunteţi într-o deplină aşezare pentru rugăciune. Dumnezeu nu este deranjat de vreun loc oarecare. El cere doar o minte limpede şi râvnitoare şi un suflet care doreşte înţelepciunea.
Sfântul Macarie Egipteanul, în omiliile lui duhovniceşti este puţin mai cald:
Chiar dacă vă simţiţi mâhniţi de sărăcia darurilor duhovniceşti, simţiţi pur şi simplu în inimă tristeţea şi durerea de a fi străin de Împărăţia Lui şi, precum o fiinţă rănită, imploraţi-L pe Domnul să vă învrednicească de adevărata Viaţă.
Mai departe el spune: „Dumnezeu şi Îngerii îi plâng pe cei ce nu sunt covârşiţi de hrana cerească”.
În sfârşit, Sfântul Macarie face această observaţie importantă şi remarcabilă:
Toate sunt simple şi uşoare pentru cei ce doresc a fi transfiguraţi duhovniceşte. Aceştia au trebuinţă numai de a lupta pentru a se face prietenii lui Dumnezeu şi a-I bineplăcea Lui, şi ei vor dobândi cercarea şi priceperea cereştilor daruri, o fericire de negrăit şi o bogăţie dumnezeiască cu adevărat minunată.
Fiind necercat în aceste stări duhovniceşti mai adânci, am trebuinţă pur şi simplu de a lucra în preaiubita pustie la dezrădăcinarea patimilor. Însă am trebuinţă să vă vorbesc despre bărbaţii pe care i-am văzut şi auzit, care vieţuiesc pe coasta muntelui liniştit al sfintei peninsule athonite, care cearcă dumnezeieştile taine. Aceştia sunt monahi plini de har, mistuiţi de cele cereşti, care-L poartă pe Hristos în inimă şi-L iubesc pe Dumnezeu, cuvioşi ai liniştirii, ai singurătăţii, neliniştiţi lucrători ai tăcerii, singuratici, însă fără singurătate şi care, în izolarea lor, îşi aduc aminte de singurătatea lumii întregi. În timp ce unii din lume suferă fără voie de insomnie, iar alţii îşi petrec nopţile fără iubire în locuri ciudate, monahii din Muntele Athos priveghează statornic de bunăvoie, rugându-se pentru sănătatea, mila şi mântuirea întregii lumi.
O carte uimitoare despre un sihastru contemporan care a circulat recent îl descrie pe renumitul nevoitor din Muntele Athos, Hagi-Gheorghe, ca pe un prieten credincios al isihiei în grotele pustiei, un luptător cinstit şi nobil, un mare postitor care şi-a aflat odihna în privegheri, rugăciune şi singurătate. Nu a devenit sălbatic şi aspru ca pustia în care vieţuia. Dimpotrivă, a curăţat şi înfrumuseţat acest loc. Cucernicul lui biograf scrie cele ce urmează:
Hagi-Gheorghe avea multă dragoste pentru toţi, îngrijindu-se să nu facă deloc nici cel mai mic rău cuiva. Întotdeauna a fost paşnic, tolerant şi indulgent. Avea o inimă mare şi de aceea era loc pentru tot şi pentru toată lumea, oricare ar fi fost ea. Într-un fel, devenise netrupesc. Trăind viaţă îngerească pe pământ, se făcuse Înger şi se ridica spre cer, căci nu se alipea de nimic, nici de patimi duhovniceşti, nici de cele materiale. S-a golit de toate şi, drept urmare, zbura foarte sus.
Bătrânul Gherasim, isihast din Katunakia, a stăruit şaptesprezece ani, după cum a scris tovarăşul lui de nevoinţă, asemenea Prorocului Ilie, în luptă cu demonii şi cu stihiile. A rămas un stâlp de neclintit de răbdare. Lacrimile-i curgeau tot timpul. Şi-a săvârşit viaţa împăcat şi liniştit în blândeţea vederii constante a lui Hristos.
Un alt isihast din Katunakia, părintele Calinic, suporta durerea, osteneala şi-i plăcea liniştea mai presus de orice. Se scălda în lacrimile şi sudoarea lui. Ultimii patruzeci şi cinci de ani ai vieţii i-a petrecut în singurătate, rugându-se neîncetat. Chipul a ajuns să dobândească harul de a străluci precum cel al lui Moise, când a coborât din muntele Sinai.
Duhovnicul Ignatie avea obiceiul lui de a închide obloanele chiliei, ca să nu fie întrerupt de lumina răsăritului de soare când îşi făcea rugăciunile. Obişnuia să-i implore pe cei care-l cercetau în felul acesta: „Iubiţi-L pe Dumnezeu Care v-a iubit”. I se întâmpla să uite să se spele, să se pieptene, să mănânce, însă metania o avea întotdeauna în mână şi rugăciunea mereu pe buze şi în lăuntrul inimii. Când şi-a pierdut vederea, s-a făcut şi mai strălucitor. Încă din viaţă răspândea o negrăită mireasmă şi acelaşi lucru s-a întâmplat şi când a adormit în Domnul.
Părintele Sava, preot şi duhovnic remarcabil din Skitul Sfânta Ana, primea putere de la dumnezeiasca Liturghie zilnică pe care o slujea plângând. În timpul Liturghiei şi al tuturor privegherilor lui de noapte, consacra ore întregi pomenirii a mii de nume.
Astfel este natura comunităţii pustiei liniştite, rugătoare, senine, binecuvântate. Aceasta este viaţa pustiei. Dacă un monah nu are o viaţă duhovnicească intensă şi o permanentă trezvie, cu siguranţă va cădea în mulţime de ispite. Akedia îl va duce la o izolare sterilă şi la bătaia de joc a îngerilor şi a demonilor, se va face cel mai rău dintre cei mai răi, iar singurătatea pustiei îi va deveni de nesuferit.
.jpeg)
.gif)
.jpeg)
