Sfîntul Tarasie s-a născut în Constantinopol. Tatăl său se numea Gheorghe şi maica sa Encratia, care era de neam bun şi cu dregătorie de patriciu. Ajungînd în vîrstă şi trecînd toată înţelepciunea cărţii, a primit în palatele sale împărăteşti diferite dregătorii şi cinste; căci pentru buna înţelegere şi obiceiul său cel bun era iubit şi cinstit de toţi, şi ajunsese unul din sfetnicii împărăteşti.
Împărăţind pe atunci împăratul Constantin, fiul lui Leon, nepotul lui Copronim, cu maica sa Irina, Constantin avea de la naşterea sa zece ani; şi cînd a început a împărăţi, iarăşi a început eresul contra sfintelor icoane, care începuse de la Leon Isaurul. Atunci era patriarh Pavel Cipriotul, bărbat îmbunătăţit, drept credincios şi care fusese ridicat în scaun pe vremea împărăţiei pomenitului Leon, fiul lui Copronim. El, văzînd tirania care se făcea multora pentru sfintele icoane, de către rău-credinciosul împărat, îşi tăinuia dreapta credinţă şi se amesteca cu ereticii. Iar după moartea împăratului aceluia, deşi voia să preamărească dreapta credinţă şi închinăciunea sfintelor icoane, tot nu putea, deoarece nu avea pe nimeni în ajutor; iar lupta contra sfintelor icoane se întărea foarte mult în toată cetatea şi în părţile dimprejur. De aceea era foarte mîhnit şi, văzînd că nimic nu sporeşte, gîndea să lase scaunul patriarhiei, în care nu şezuse decît patru ani. Dar, îmbolnăvindu-se, s-a dus din casa patriarhiei în taină, la mănăstirea sfîntului Flor, şi a luat pe el sfînta schimă; apoi s-a dus vestea despre aceasta pretutindeni, încît toţi erau în mare mirare.
Împărăteasa Irina s-a mîhnit că patriarhul a făcut aceea nespunînd nimănui şi s-a dus la dînsul cu fiul său Constantin, împăratul, şi l-a întrebat: "De ce ai făcut aceasta, părinte?" Iar el a răspuns: "Boala mea şi aşteptarea morţii celei grabnice m-au adus să iau acest sfînt chip al schimei. Dar mai ales tulburarea Bisericii şi grozăvia m-au silit să las scaunul patriarhiei, deoarece Biserica boleşte de eresul luptei contra sfintelor icoane şi a luat rană nevindecată, iar eu de trei ori ticălosul, cu mîna mea şi cu cerneală, m-am învoit la acea erezie. Căci nici nu se putea să scap de cursele credinţei celei rele de m-am legat cu limba şi cu mîna şi de care lucru mă căiesc foarte mult. Iar ceea ce răneşte sufletul meu cu mai multă şi nemăsurată mîhnire este aceasta: "Văd în toate părţile, peste tot pămîntul care este sub stăpînirea voastră, că nu se păzeşte rînduiala credinţei nemişcată şi nu petreceţi întru credincioasa învăţătură, ci se înstrăinează de Biserica noastră şi se gonesc creştinii de la turma lui Iisus, ca nişte oi străine. Pentru aceea mă lepăd de a mai fi păstor la acea eretică adunare; şi am voit ca mai bine să petrec în mormînt, decît să cad sub anatema celor patru sfinte scaune apostoleşti.
Dar de vreme ce puterea sceptrului a dat-o Dumnezeu în mîinile voastre ca să aveţi purtare de grijă de turma cea creştinească ce este sub cer, de aceea, să nu treceţi mîhnirea Bisericii maicii voastre, nici să nu o lăsaţi întru nemîngîiată întristare mai mult; ci să vă sîrguiţi ca aceasta să-şi primească iarăşi buna sa podoabă, cea de demult. Să nu lăsaţi mai mult ca eresul cel urît, ce iese din pădure ca un porc sălbatic, să pustiiască şi să piardă via lui Hristos, în vremea credincioasei voastre împărăţii, şi să o întineze cu păgîneasca socoteală. Aveţi lucrător iscusit care poate să dea strugurele adevăratei mărturisiri pe care, storcîndu-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii, va umple paharul de înţelepciune şi va pregăti credinciosului popor băutura dreptei înţelegeri".
Apoi l-a întrebat pe el: "Pentru cine grăieşti acestea, părinte?" Răspuns-a patriarhul: "Pentru Tarasie grăiesc, care este întîi între sfetnicii voştri cei împărăteşti; pe acela îl ştiu că este vrednic de ocîrmuirea Bisericii, care este puternic să gonească cu toiagul înţelegerii mincinoasele cuvinte cele eretice, să pască bine turma lui Hristos cea cuvîntătoare şi să o adune într-o singură ogradă a dreptei credinţe". Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le de la patriarhul Pavel, drept-credincioasa împărăteasa Irina şi fiul ei, împăratul Constantin, s-au dus mîhnindu-se. Iar Pavel a zis către unii din senatorii cei ce rămăseseră cu dînsul: "O, mai bine de n-aş fi şezut eu vreodată pe acel scaun, cînd Biserica era tulburată de tiranie şi blestemată de scaunele a toată lumea! Căci de nu se va aduna un sobor din toată lumea, adică al şaptelea, şi eresul luptei contra icoanelor de nu se va şterge, nu veţi putea să vă mîntuiţi". Grăit-au lui senatorii: "Deci pentru ce tu, în vremea arhieriei tale ai iscălit la patriarhie pentru lupta contra sfintelor icoane?" Răspuns-a Pavel: "Pentru aceea acum am făcut pocăinţă, de vreme ce atunci m-am iscălit şi mă tem ca să nu mă pedepsească Dumnezeu, căci de frică am tăcut şi nu v-am grăit adevărul; iar acum mă căiesc şi vă spun că nu este nădejde de mîntuire, de veţi petrece în eresul acela". Apoi, după puţine zile, patriarhul Pavel s-a odihnit cu pace. De atunci a început poporul în Constantinopol să vorbească cu libertate şi fără de temere şi să se întrebe cu ereticii de sfintele icoane; pentru care, din vremea lui Leon Isaurul, nu era cu putinţă cuiva să-şi deschidă gura pentru apărarea cinstitelor icoane.
Iar credincioasa împărăteasă Irina, cu tot sfatul său împărătesc, căutînd în locul lui Pavel un om vrednic şi înţelept care ar putea să împace tulburarea bisericească, n-a aflat decît pe Tarasie, care era încă în rînduiala mirenească, şi pe care şi Pavel i-a sfătuit să-l aleagă. Dar Tarasie se lepădă cu totul. Deci, adunîndu-se de împărăteasa Irina toată rînduiala duhovnicească şi mirenească şi pe tot poporul, în palatul ce se numea Magnavra, care era înaintea cetăţii, în locul Evdomului, a grăit în auzul tuturor: "Ştiţi că ne-a lăsat Pavel patriarhul, deci este de nevoie nouă, ca în locul lui să alegem un alt păstor şi învăţător bun Bisericii". Şi au strigat toţi, zicînd: "Nimeni altul nu poate să fie, fără numai Tarasie!" Iar fericitul Tarasie, stînd în mijloc, a zis: "Văd iarăşi Biserica lui Dumnezeu risipită şi despărţită, iar cei de la Răsărit şi cei de la Apus în toate zilele ne blesteamă; şi cumplit este blestemul, şi depărtarea de la Biserica lui Dumnezeu. De se va aduna sobor din toată lumea şi toţi ne vom uni într-o credinţă - ca, precum Botezul este unul, aşa şi credinţa să fie una - pentru că nimic nu este aşa de plăcut lui Dumnezeu, ca toţi să petreacă în unirea credinţei şi în dragoste. Apoi voi primi, deşi sînt nevrednic şi neiscusit, a lua cîrmuirea Bisericii. Iar dacă nu va fi sobor din toată lumea, ca să se piardă erezia, şi de nu ne vom uni cu toate drept-credincioasele Biserici ale Răsăritului şi ale Apusului, apoi eu nu voiesc a fi blestemat şi osîndit şi nu voiesc a primi patriarhia; că nici un împărat nu mă va scoate din dumnezeiasca judecată şi din veşnica pedeapsă".
Aceasta auzind-o toţi, au voit să se facă al şaptelea sobor din toată lumea. Şi a rugat pe fericitul ca să nu se lepede a le fi lor păstor; iar ei au făgăduit să fie ascultători întru toate, ca oile păstorului, ştiind despre dînsul cu încredinţare, că va povăţui la adevărata cale turma cea cuvîntătoare. Deci, înduplecîndu-se, sfîntul a primit sfatul lor şi soborniceasca rugăminte şi a luat rînduiala sfinţirii după trepte şi scaunul patriarhiei, avînd scăpare şi nădejde numai spre ajutorul lui Dumnezeu, cum că va putea să piardă din Biserică eresul luptei contra icoanelor". Deci, schimbîndu-se Sfîntul Tarasie din mireneasca rînduială în cea duhovnicească, îndată a început o viaţă sfîntă, măcar că şi în mirenie a vieţuit nu după trup, ci după duh. Însă în arhierie cu mult mai mult s-a deosebit prin duhovniceasca vieţuire, cea plăcută lui Dumnezeu, şi s-a făcut înger în trup, slujind Domnului şi robind pe trup duhului şi, prin chinuirea aceluia, păzindu-şi curăţia neprihănită, făcînd-o părtaşă îngerilor.
Înfrînarea şi postirea lui era mare de-a pururea, avînd somn puţin, şi petrecea în gîndiri dumnezeieşti şi în rugăciuni toată noaptea. Nu s-a odihnit pe pat şi în aşternut moale, nici s-a îmbrăcat în haine moi, nici nu l-a văzut cineva din slujitorii lui lepădînd cîndva brîul său şi hainele, cînd avea nevoie să se odihnească, nici a lăsat ca cineva să-i scoată încălţările din picioare, avînd întru pomenire cuvintele lui Hristos: "N-am venit ca să-mi slujească mie". Ci singur îşi era slugă, dînd altora pildă de smerenie. Spre cei săraci şi scăpătaţi era milostiv fără de seamă, hrănind pe cei flămînzi şi îmbrăcînd pe cei goi, cărora şi bolniţă le-a făcut şi în toate zilele le-a făgăduit hrană din venitul patriarhiei; şi singur le slujea lor, iar mai ales la ziua Învierii lui Hristos le punea masa cu mîinile sale; apoi şi în alte zile aceeaşi făcînd, avînd scris pe nume pe fiecare dintre dînşii. După aceea a făcut casă de străini şi o mănăstire din averile părinteşti în Bosforul Traciei şi a adunat ceată de monahi îmbunătăţiţi într-însa, dintre care mulţi, în atîta sfinţenie şi desăvîrşire au ajuns, încît au fost chemaţi şi la arhiereştile scaune şi s-au făcut stîlpi nemişcaţi soborniceştii credinţe.
Sfîntul Tarasie avea mare sîrguinţă şi neîncetată grijă pentru sfintele icoane, cum ar putea să le pună în cinstea cea dintîi, surpînd hulitorul eres, cel adus asupra lor; pentru aceea, totdeauna supăra pe împăraţi ca să poruncească să se facă soborul din toată lumea. Drept aceea, au scris împăraţii Constantin şi Irina, care atunci cîrmuiau toată împărăţia - fiind împăratul minor; iar cu dînşii a scris şi Sfîntul Tarasie, la toţi patriarhii şi episcopii, chemîndu-i la sobor; atunci s-au adunat din toate părţile episcopii în Constantinopol, iar patriarhii au trimis pe slujitorii lor, căci Adrian al Romei, pentru depărtarea şi greutatea căii n-a venit, iar patriarhii alexandrian, antiohian, ierusalimtean, fiindcă erau sub jugul robiei agarenilor, nu puteau să fie la soborul acela. Deci, în locul lor au trimis bărbaţi aleşi în dreapta credinţă şi în înţelepciunea cea duhovnicească.
Atunci s-a pregătit locul soborului în biserica cea mare a apostolilor, care este zidită de marele Constantin, întîiul împărat al creştinilor, în care, şezînd prea sfinţitul Tarasie şi cu trimişii celorlalţi patriarhi, episcopii fiind acolo, şi însuşi împăratul cel tînăr, Constantin, şi cu maica sa Irina - a venit fără de veste o ceată mare de oaste înarmată, în a căror inimă era întărit eresul luptei contra sfintelor icoane pe care l-au primit de la Constantin Copronim, moşul împăratului, care fusese înainte împărat şi în acel eres a îmbătrînit; aceia, îndemnaţi în taină de unii episcopi şi boieri, îmbolnăviţi de eresul acela, adunîndu-se înarmaţi, au intrat în biserică, strigînd cu multă tulburare: "Nu vom lăsa dogmele împăratului Constantin să se lepede, ci pe cele ce le-a întărit el, cu soborul său şi ca pe nişte legi le-a întărit, acelea să fie tari şi neschimbate; nu vom lăsa ca idolii (astfel ziceau sfintelor icoane) să fie aduşi iarăşi în biserica lui Dumnezeu, iar de va îndrăzni cineva ca soborul lui Constantin şi dogmele aceluia să le lepede şi să aducă înăuntru idolii, apoi, îndată, pămîntul acesta se va înroşi cu sîngele episcopilor". Împăraţii, văzînd o gîlceavă ca aceasta, au făcut semn episcopilor să se scoale din locurile lor şi, îndată, toţi s-au risipit. Iar ostaşii aceia şi povăţuitorii lor, după cîteva zile au fost pedepsiţi de drept-credincioasa Irina şi scoşi din rînduiala ostăşească şi risipiţi prin sate, ca să lucreze pămîntul.
După aceasta, s-a pregătit locul sinodului în Bitinia, cetatea Niceei, în care a fost şi altă dată Sinodul I al celor 318 Sfinţi Părinţi, care se adunase aupra rău-credinciosului Arie. Acolo s-au adunat a doua oară. Şi a mers Sfîntul Tarasie, avînd cu sine trimişii patriarhilor, adică de la Adrian al Romei era Petru arhipresbiterul şi un alt părinte Petru; de la Politian alexandrinul, era Toma monahul şi preotul; iar de la Teodorit antiohianul şi de la Ilie ierusalimleanul, era Ioan monahul şi preotul. Sfîntul Tarasie a mai luat cu sine şi pe Nichifor, din sfatul împărătesc, care era bărbat ales şi care mai pe urmă, după Sfîntul Tarasie, a fost primitorul scaunului patriarhiei pentru viaţa sa cea îmbunătăţită. Cu aceştia şi cu toţi Sfinţii Părinţi, care erau trei sute şaizeci şi şapte, adunîndu-se prea sfinţitul Tarasie în Niceea, a format Sinodul al 7-lea a toată lumea, în biserica sobornicească cea mare a acelei cetăţi. Şi a fost întîia şedinţă a Sfinţilor Părinţi în 24 de zile ale lunii Septembrie, întru pomenirea Sfintei marei Muceniţe Tecla, unde prea sfinţitul Tarasie, făcînd înainte cuvîntare pentru care pricină sînt adunaţi, sfătuia pe episcopi să judece cu dreptate, dezrădăcinînd învăţăturile cele rău-credincioase, aduse din nou în Biserică. Apoi s-a citit împărăteasca scrisoare către sinod, în care se pomenea patriarhul Pavel, care, la sfîrşitul său, a sfătuit ca prin soborniceasca judecată să se lepede eresul luptătorilor împotriva sfintelor icoane. Deci Sfinţii Părinţi au binecuvîntat pe împăratul şi pe maica sa, că au avut o purtare de grijă ca aceea pentru credinţă.
După aceasta, s-a ascultat întoarcerea la pocăinţă şi mărturisirea credinţei episcopilor celor căzuţi în eres, dintre care era Vasile al Ancirei, care, ţinînd în mîinile sale o hîrtie, citea dintr-însa astfel: "Cei ce nu cinstesc sfintele icoane să fie anatema; cei ce aduc cuvinte din dumnezeiasca Scriptură împotriva sfintelor icoane să fie anatema; cei ce numesc idoli sfintele icoane să fie anatema; cei ce leapădă predaniile Sfinţilor Părinţi, precum le lepădau Arie, Nestorie, Eutihie, Dioscor, şi nu voiesc să le primească pe acelea care sînt arătate lor din dumnezeiasca Scriptură, să fie anatema; cei ce zic că sfintele icoane nu sînt date de către Sfinţii Părinţi să fie anatema; cei ce grăiesc că soborniceasca Biserică primeşte idoli să fie anatema". Astfel au făcut şi ceilalţi episcopi şi li s-a primit pocăinţa lor, apoi li s-a dat loc în sinod între credincioşii episcopi. Iar alţii, nelepădîndu-se cu totul de eres, li s-a mutat judecata pentru altă vreme. Pentru că Sfîntul Tarasie zicea: "Bolile cele învechite şi năravurile rele cele obişnuite, cu greu se tămăduiesc". Însă şi pe aceia, pocăindu-se cu adevărat, i-a primit Sfîntul Sinod şi nu i-a depărtat din dregătoriile lor. Deci s-a lungit acel Sfînt Sinod pînă la 20 de zile şi vorbeau din dumnezeiasca Scriptură şi din scrierile celor mai înainte sfinţi mari părinţi şi învăţători şi din predaniile bisericeşti cele vechi, pentru cinstitele icoane; şi astfel biruiau eretica socoteală cea rău-credincioasă.
După aceea s-a adus la mijloc adevărata istorie, pentru sfînta mahramă pe care Domnul nostru Iisus Hristos, închipuind Sfînta Sa faţă, a trimis-o lui Avgar, stăpînitorul Edesei, şi cum acesta, închinîndu-se, s-a tămăduit de boală. Asemenea şi despre icoana Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, pe care Sfîntul Silvestru, papă al Romei, a arătat-o împăratului Constantin, cum şi despre icoana lui Hristos, cea batjocorită de evrei în Beirut, despre care povesteşte Sfîntul Atanasie. Această povestire citindu-se în sobor, toţi sfinţii părinţi au plîns.
La sfîrşit au blestemat eresul luptei contra sfintelor icoane, iar cinstirea lor au întărit-o şi s-a făcut bucurie mare sfintelor biserici, primind podoaba lor cea dintîi, adică icoanele. Apoi toate popoarele drept-credincioase prăznuiau, urînd mulţi ani împăraţilor şi păstorilor. Astfel, prin purtarea de grijă a prea sfinţitului patriarh Tarasie şi prin sîrguinţa drept-credincioasei împărătese Irina, s-a lepădat eresul luptării contra sfintelor icoane, iar pacea lui Hristos s-a dăruit Bisericii.
Sfîntul Tarasie, cîrmuind bine Biserica lui Dumnezeu, apăra pe cei năpăstuiţi şi ajuta celor ce erau în primejdie. Pe Ioan, întîiul spătar al împăratului, care pentru o vină grea a fost schingiuit cu asprime, apoi scăpînd din legături noaptea a alergat la biserică şi apucîndu-se de colţurile mesei sfîntului altar, cerînd milă şi izbăvire de la moarte, arhiereul lui Dumnezeu l-a apărat şi nu l-a dat ostaşilor care alergaseră după el din porunca împărătesei Irina. Iar ei, lîngă uşile bisericii străjuiau ziua şi noaptea pînă ce va ieşi, pentru că aşteptau cu adevărat să iasă din biserică pentru nevoile fireşti. Dar arhiereul lui Dumnezeu îl păzea în altar, dîndu-i hrană din masa sa; iar cînd avea nevoie trupească îl scotea sub mantia sa pe uşa din dreapta şi, ducîndu-l la locul de ieşire, aştepta afară; apoi iarăşi pe sub mantie îl ducea în altar. Şi aceasta o făcea în toate zilele, cît era trebuinţa omului aceluia, slujindu-i ca un rob şi neîngreţoşîndu-se de un lucru ca acela. Astfel, păstorul cel bun păştea oaia sa, apărînd-o de moarte. La sfîrşit, cu puterea sa cea arhierească, a legat fără temere pe cei ce căutau moartea omului aceluia, ameninţîndu-i cu despărţirea de Biserică, dacă ar fi voit să-i facă aceluia vreun rău mai mare. Şi a fost liber de judecată şi de pedeapsă întîiul spătar, prin apărarea bunului păstor, adică a Sfîntului Tarasie.
Ajungînd împăratul Constantin la 20 de ani şi întărindu-se în puterea împărătească, apoi fiind îndemnat de sfetnicii săi cei răi, a depărtat de la puterea cea împărătească pe drept-credincioasa Irina, maica sa, care cîrmuia bine şi cu înţelepciune toată împărăţia. Deci, împărăţind singur şi avînd viaţa liberă - nu precum era înainte sub stăpînirea maicii -, s-a răzvrătit foarte şi vieţuia cu necuviinţă, urînd fără pricină pe Maria, împărăteasa, soţia sa cea legitimă. Apoi a poftit pe alta, anume Teodotia, cu care în taină păcătuia şi voia s-o facă soţie şi împărăteasă, iar pe cea legiuită s-o izgonească. Şi, căutînd vină asupra ei, a spus o mincinoasă clevetire, zicînd că ar fi voit să-l omoare cu otravă. Deci, povestea tuturor acea nedreptate ca pe un adevăr şi toţi îl credeau pe împărat. Şi a străbătut vestea aceea în popor, că împărăteasa a voit să-l piardă pe împărat cu otravă. Atunci a înştiinţat despre aceea pe sfinţitul patriarh Tarasie, care s-a mîniat foarte, cunoscînd meşteşugul împăratului şi nevoinţa împărătesei Maria, şi se gîndea cum ar putea să-l mustre de nedreptatea aceea de păcat şi apoi să-l aducă spre îndreptare.
În acea vreme, un boier iubit de împărat, fiind trimis de el, a venit la prea sfinţitul patriarh şi i-a spus despre împărăteasă lucrul cel mincinos, zicînd "că a pregătit otravă împăratului şi este trebuinţă, ca negreşit, prea sfinţite părinte, să laşi pe împărat să-şi ia altă soţie mai credincioasă". Iar sfîntul, suspinînd din adîncul inimii, cu lacrimi a început a grăi: "Dacă aceasta a grăit împăratul, precum zici, şi trupul cu care s-a însoţit şi s-a făcut una cu dînsul, prin legea lui Dumnezeu, să-l gonească de la sine, eu nu ştiu cum va suferi de la toţi ruşinea şi defăimarea şi cum pe cei ce sînt sub stăpînirea lui îi va îndemna către întreaga înţelepciune şi înfrînare, cum va judeca şi va pedepsi păcatele desfrînării, fiind singur robit de o poftă cu fărădelege. Dar chiar adevărate dacă ar fi cele spuse de tine, este trebuinţă însă a asculta glasul Domnului Care zice: "Tot cel care îşi lasă femeia sa, fără de cuvînt de desfrînare, o face să fie desfrînată". Dar pe cine ar fi poftit împărăteasa mai mare cu cinstea şi mai împodobită cu frumuseţea să-l aibă bărbat, decît pe acesta, fiind împărat frumos şi tînăr, ca acum să-i fi pregătit otravă de moarte, precum zici tu? Precum văd această minciună s-a închipuit, ca să se necinstească cinstita însoţire, iar patul cel curat să se întineze, apoi să intre urîciunea desfrînării şi să se înalţe. Deci să primeşti acest răspuns de la noi şi de la alţi părinţi ca noi şi să-l duci celor ce te-au trimis: "Nu credem cele spuse de tine şi voim a suferi mai bine moarte şi munci grele decît să slujească binecuvîntarea noastră la un lucru fărădelege ca acela; să ştie împăratul că nu ne învoim cu sfatul lui cel nedrept". Auzind acestea acel boier, s-a dus mîhnit şi a spus împăratului toate cele auzite. Deci împăratul s-a îndoit şi s-a mirat de o asemenea tărie a minţii patriarhului şi se temea ca nu cumva să-l împiedice de la dorinţa lui; apoi a trimis de a chemat pe sfînt cu cinste, nădăjduind ca să-l înmoaie singur, prin cuvinte şi să-l plece spre voinţa sa.
Venind sfîntul patriarh Tarasie la împărat, cu cinstitul stareţ Ioan care era la sobor alături de patriarhii Antiohiei şi al Ierusalimului şi şezînd după obicei, împăratul a început a grăi către prea sfinţitul patriarh, astfel: "Am vestit sfinţiei tale, prin trimis, despre lucrul ce mi s-a întîmplat; căci nimic nu voi să tăinuiesc înaintea cinstei tale, iubindu-te şi cinstindu-te ca pe un părinte; dar era trebuinţă ca şi cu gura să-ţi spun vrajba ce s-a făcut asupra mea, cum şi vicleşugul soţiei mele, care nu de la Dumnezeu mi s-a dat ajutătoare, căci s-a arătat învrăjbitoare iar nu ajutătoare, de care chiar legea îmi porunceşte a mă despărţi şi nimeni nu poate să mă oprească, deoarece este arătată pricina aceasta şi lucrul cel rău, pentru care, ori moarte prin judecată va lua, ori - ce este mai cu milostivire -, să ia schima monahicească, să plîngă şi să se căiască în toate zilele vieţii sale de un păcat ca acela, că a voit să ucidă cu otravă nu un om prost sau străin, ci chiar pe bărbatul său, împărat credincios şi înfricoşat barbarilor; şi dacă s-ar fi săvîrşit aceea, în toată împărăţia ar fi fost mare tulburare şi ar fi străbătut vestea de o faptă rea ca aceea în toată lumea de sub cer". Acestea zicînd, împăratul a făcut semn celor ce stăteau de faţă şi au adus nişte vase de sticlă, care aveau în ele o băutură tulbure şi le arătă patriarhului, spunîndu-i că aceea este otrava cea purtătoare de moarte cu care a vrut împărăteasa în taină să-l lipsească de viaţa aceasta, zicînd: "Ce semn mai învederat poate să fie ura ei asupra mea şi de ce este vrednică şi este trebuinţă a lungi vremea, amînînd judecata? Mai degrab, o! prea cinstite părinte, sfătuieşte-o să se călugărească îndată de voieşti s-o vezi între cei vii, că eu nu mai pot să locuiesc cu dînsa în însoţire, şi nici să privesc la dînsa, nici să rabd mai mult, văzînd înaintea mea această băutură de moarte, pregătită de dînsaţ".
Iar prea sfinţitul Tarasie, văzînd pe împărat legat în cursele desfrînării şi că aduce vina cea mincinoasă asupra curatei şi nevinovatei împărătese, a zis către dînsul cu curaj: "Să nu ridici, o! împărate, război asupra legii lui Dumnezeu, nici să te oşteşti prin vicleşugul cel tăinuit asupra adevărului, călcînd şi stricînd poruncile lui Dumnezeu sub chipul dreptăţii, pentru că semnul de stăpînire împărătească este ca pe toate să le faci la arătare cu libertate şi cu ştiinţă nemustrătoare; şi să nu se înceapă nimic în taină şi cu meşteşug împotriva lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat coroana împărătească, călcînd dumnezeieştile porunci ale Lui. Pentru că, arătat este tuturor că nu este vinovată împărăteasa de acel lucru rău, care cu nedreptate se aduce asupra ei, ca şi cum ea ţi-ar fi pregătit moarte; căci cine - precum am zis - cu frumuseţile tinereţilor sale lăudîndu-se, ar putea să se asemene cu frumuseţile tinereţilor tale, cu care împărăteasa înşelîndu-se, l-ar fi iubit pe acela mai mult decît pe tine şi ar fi gîndit cu otravă să te piardă din viaţa aceasta? Cine este mai mare cu cinstea, cu stăpînirea, cu bunul neam, cu slava, cu bogăţia mai mult decît cinstea împărăţiei tale, decît cu stăpînirea şi cu bunul neam, cu slava şi cu bogăţia pe care l-ar fi cinstit împărăteasa ta? Pe cine ar fi socotit mai înalt şi mai bun decît pe tine, care eşti împărat, stăpînind atîtea ţări şi covîrşind prin bunul tău neam împărătesc pe toţi? Căci cu neamul eşti fiu, nepot şi strănepot de împărat şi slava ta ajunge la marginile pămîntului, iar bogăţia ta este nenumărată. Deci cine ar fi fost mai bun şi mai iubit împărătesei tale decît tine? Nu este aşa o! împărate, ci această minciună e scornită spre ocara sceptrului împărătesc, spre pilda limbilor şi spre răzvrătire între popoare. Pentru aceea nu îndrăznim a dezlega însoţirea voastră cea legiuită şi împărăteasca unire, temîndu-ne de dumnezeiasca judecată, nici nu credem cuvintele prin care se cleveteşte soţia ta, chiar de am suferi noi şi munci; pentru că ştim de demult a ta aprindere de păcat, spre desfrînata aceea cu care acum voieşti a greşi cu nunta fără de lege. Cum vom cinsti porfira ta, cînd pe faţă te vom vedea făcînd desfrînare? Cum vei intra în altar la dumnezeiescul prestol, ca să te împărtăşeşti cu noi, din preacuratele lui Hristos Taine? Acestea îţi facem cunoscut înaintea lui Dumnezeu, că nu te vom mai lăsa, deşi eşti împărat, ca să intri în altar la dumnezeiasca împărtăşanie, pentru că s-a zis preoţilor celor de demult: "Să nu lăsaţi să calce altarul meu, cei ce fac fărădelege".
Acestea zicîndu-le, prea sfinţitul patriarh cu rîvnă şi cu jalea inimii, a tăcut. Asemenea şi Ioan stareţul a grăit multe cuvinte sfătuitoare şi cu bună înţelegere către împărat; iar el nici nu voia să asculte, ci mai mult se iuţea şi se mînia. Dar se mîniau şi toţi boierii şi stăpînitorii care erau acolo, lîngă împărat, dintre care unul, avînd dregătorie de patriciu, se lăuda că va înfige sabia cu mîinile sale în pîntecele stareţului Ioan, celui ce grăia cele potrivnice împăratului. Atunci a poruncit împăratul cel plin de mînie ca să-i izgonească de la sine pe amîndoi, cu necinste, pe prea sfinţitul patriarh Tarasie şi pe cinstitul Ioan şi de Dumnezeu înţelepţitul stareţ. Deci au ieşit cei izgoniţi pentru dreptate, următorii Sfîntului Ioan Botezătorul, cel ce a mustrat oarecînd nunta cea fără de lege a lui Irod. Şi ieşind, şi-au scuturat picioarele de praf, zicînd: "Curaţi sîntem de fărădelegea voastră". Iar împăratul, gonind pe legiuita împărăteasă din palatul său la o mănăstire de călugăriţe şi călugărind-o cu sila, s-a însurat cu cea zisă mai înainte, Teodotia, care-i era lui şi rudenie după tată. Iar mijlocitorul lor la acea nuntă era un preot oarecare, Iosif, econom al Bisericii, neştiind patriarhul; pentru aceea, preotul acela, mai pe urmă a fost izgonit din Biserică pentru lucrul ce a îndrăznit să facă.
Atunci se sîrguia prea sfinţitul patriarh în tot chipul ca să despartă acea nuntă prea desfrînată a împăratului, dar nu putea; fiindcă împăratul se lăuda că va ridica tot eresul împotriva sfintelor icoane, dacă l-ar opri pe el de la acea nuntă. Pentru aceea, prea sfinţitul Tarasie a lăsat să petreacă împăratul în fără de lege, ca nu cumva mai amară răutate să vină asupra Bisericii lui Hristos prin acela care avea din naştere rădăcină eretică, fiu, nepot şi strănepot de împăraţi luptători contra sfintelor icoane, care pe mulţi sfinţi, pentru cinstirea sfintelor icoane i-au ucis.
Şi mîniindu-se împăratul asupra patriarhului, îi făcea lui diferite supărări, iar sfîntul le răbda pe toate, mulţumind lui Dumnezeu şi făcînd cele cuvincioase rînduielii sale celei păstoreşti; iar pe împărat, după aceea, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu. Pentru că după cîtăva vreme maica lui, drept-credincioasa Irina, văzînd viaţa lui cea rea şi în fărădelege, dumnezeiasca lege călcîndu-se de dînsul, apoi vrînd să ridice iarăşi lupta contra sfintelor icoane, s-a sculat asupra lui cu dreaptă mînie, iubind mai mult pe Dumnezeu şi dreptatea lui, decît pe fiul său. Şi, sfătuindu-se cu cei mai de frunte boieri, a apucat pe fiul şi l-a închis în palatul său, ce se numea Porfiria, unde îl născuse. După aceea, a poruncit să-i scoată ochii, precum şi el făcuse la trei unchi de-ai săi, fraţi ai tatălui său, Nichita, Antim şi Eudoxie, cu cinci ani mai înainte scoţîndu-le ochii. Şi aşa, împăratul, primind pedeapsa cea vrednică după faptele sale, a murit de durere. Iar Irina iarăşi a luat sceptrul împărăţiei şi a îndreptat toate cele răzvrătite de fiul său.
Din acea vreme sfîntul şi plăcutul lui Dumnezeu Tarasie a petrecut în pace şi în linişte, bine păscînd turma cea cuvîntătoare şi ocîrmuind Biserica lui Hristos şi curăţind-o de eresuri. Iar în ziua sfinţirii sale ca arhiereu, săvîrşea în toate zilele dumnezeiasca Liturghie şi niciodată nu a lăsat-o, chiar şi în boală fiind. Pentru că, ajungînd la adînci bătrîneţe şi apropiindu-se de sfîrşitul său, de durere trupească s-a cuprins; însă nu înceta slujirea cea de toate zilele, pînă ce s-a îngreunat foarte mult de boală, încît nici din pat nu mai putea acum să se scoale. Numai atunci a încetat din slujire.
Iar la ieşirea sa din trup se lupta cu diavolii, întrebîndu-se cu dînşii şi la toate le răspundea, ca un biruitor. Cînd aceia, urmîndu-i viaţa lui din tinereţe, multe lucruri nedrepte aruncau cu minciună asupra lui, el grăia împotriva lor: "Nevinovat sînt de ceea ce ziceţi; minciună clevetiţi asupra mea şi nu aveţi întru mine parte!" Era lîngă dînsul scriitorul vieţii sale, Ignatie, episcopul Niceii, fiind încă în diaconeasca rînduială, atunci şezînd lîngă bolnav, auzea cuvintele sfîntului, cu care se împotrivea duhurilor celor nevăzute.
Deci, slăbindu-i limba, cu mîna gonea pe diavoli şi-i alunga, biruindu-i. Apoi, plecîndu-se ziua şi săvîrşind cîntarea de seară după obicei, cînd s-a început psalmul lui David: "Pleacă, Doamne, urechea Ta şi mă auzi", prea sfinţitul patriarh Tarasie, cu paşnic chip şi cu faţa luminoasă, şi-a dat duhul său în mîinile Domnului, păscînd Biserica Domnului 22 de ani, şi s-a sfîrşit pe vremea lui Nichifor împărat, care a venit după Irina, plîngînd după dînsul împăratul, boierii şi toată cetatea, bărbaţii cei duhovniceşti şi mirenii, dar mai ales săracii şi scăpătaţii, sărmanii şi văduvele, căci era către aceia foarte milostiv, tuturor bun păstor, părinte iubit şi învăţător folositor şi fiecăruia ajutător şi apărător în primejdii.
Apoi a fost înmormîntat în mănăstirea cea zidită de dînsul în Bosfor şi se da tămăduire de la mormîntul său multor bolnavi. O femeie oarecare avea curgere de sînge de mulţi ani. Aceea, de vreme ce nu era slobod să intre femeile în acea mănăstire, schimbîndu-se în haină bărbătească a intrat acolo şi, atingîndu-se de mormîntul Sfîntului Tarasie, apoi luînd untdelemn din candelă care era la mormînt, îndată a cîştigat tămăduire. Făcînd acelaşi lucru şi alte femei, s-au învrednicit de tămăduire. Un bărbat oarecare, orb de un ochi, a căpătat vedere de la mormîntul sfîntului, prin ungere cu untdelemn din candela lui. Altul, cu mîna uscată, venind cu credinţă, a uns-o cu untdelemn şi îndată s-a întins mîna lui şi s-a făcut sănătoasă. Apoi se tămăduiau şi alte neputinţe şi se goneau diavolii cu puterea sfintelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Tarasie. Dar nu se cade a o tăcea şi pe aceasta: acest mare rîvnitor al credinţei nu numai că s-a nevoit în viaţa sa asupra eresului luptării contra sfintelor icoane, ci şi după moartea sa asupra aceluia se înarmă căci, mulţi ani trecînd şi Leon Armeanul luînd împărăţia grecească şi înnoind lupta de icoane, Sfîntul Tarasie s-a arătat în vis, cu mare mînie, lui Leon, luptătorul contra icoanelor, şi a poruncit unui ostaş, Mihail, cu sabia să-l lovească pe rău-credinciosul împărat; iar acela, lovindu-l, a străpuns pe împăratul Leon prin mijloc. Deşteptîndu-se Leon din somn, cu frică şi cutremur, era în mare nepricepere, părîndu-i-se că în mănăstirea Sfîntului Tarasie se află cineva cu numele de Mihail, neştiind că pe acel Mihail îl are la sine, voievod, care se chema Valvos sau Travlos. Acela l-a ucis în ziua naşterii lui Hristos şi a pierit cu sunet necuratul împărat, fiind biruit de rugăciunile Sfîntului Tarasie şi de izbîndirea lui Hristos Dumnezeu, Celui zugrăvit pe icoane cu Prea-curata Sa Maică şi cu toţi sfinţii cinstit şi închinat, Căruia I se cuvine cinste şi slavă, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh în veci. Amin.
