Ermoghen a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbați cu arme stând lângă Sfântul Mina, strălucind ca niște fulgere și ținând o cunună deasupra capului mucenicului.
După împărații Dioclețian și Maximian, care, neputând a birui puterea lui Hristos ce se săvârșea întru sfinții săi mucenici și mărturisitori, nici a pierde de pe pământ sfânta credință, pentru care lucru foarte mult se osteneau vărsând fără cruțare sângele creștinesc, de bunăvoie și din multă sa asprime, lăsându-și sceptrul, au luat după dânșii împărăția: Maxentie în Roma, Constantin - care, după aceea, a crezut în Hristos și toată lumea a luminat-o - în Portugalia, iar Maximin la răsărit. Dar nu înceta a se face prigoană asupra creștinilor, mai ales la Răsărit, unde pământul și marea ca și cum se mișca și se tulbura, ridicându-se asupra Bisericii lui Hristos ce se înmulțea, și cu cât se înmulțea, cu atât mai mult înflorea ca crinul în spini, roșită fiind de sângele cel mucenicesc.
Păgânul împărat Maximin, fiind prea râvnitor părinteștii sale credințe, cea cu mulți dumnezei, era mai urîtor și mare prigonitor al dreptei credințe creștinești. Acestuia i s-a vestit cum că toată Alexandria, care este cetate prea slăvită în Egipt, s-a tulburat, înmulțindu-se acolo creștinii foarte mult și făcându-se tulburare între creștini și pagini. Iar el, neputând merge acolo singur, pentru că avea nevoie a zăbovi în Vizantia, a trimis pe unul din dregătorii săi, bărbat cu bună pricepere, iscusit în înțelepciunea elinească și ritor bun, cu numele Mina, de neam atenian. Acestuia i-a încredințat să astâmpere tulburarea poporului ce se făcuse în cetate și pe cele răzvrătite să le îndrepteze și să izgonească creștinătatea din cetate. Apoi credința cea părintească, adică păgânătatea lor, să o întărească și pe cei ce au căzut dintr-însa, adică pe cei ce s-au întors de la păgânătate către Hristos, iarăși să-i întoarcă spre dânsa.
Mina se arăta pe dinafară că ține de credința împăratului și ca și cum s-ar fi învoit împreună cu cele păgânești; dar dinăuntru era creștin adevărat și păzitor al poruncilor lui Dumnezeu. El a tăinuit până la o vreme credința lui cea dreaptă, așteptând chemarea cea dumnezeiască pentru nevoința și cununa muceniciei.
Deci, primind poruncă de la împărat, a ajuns degrabă în Alexandria și acolo, fără de osteneală a alinat tulburarea, cu înțelepte sfaturi împăcând amândouă părțile, adică creștinii și păgânii, poruncind ca fără de opreală să-și țină fiecare credința sa. Apoi pe toate cele stricate din așezămintele cetății și cărora le trebuia rânduiala, îndreptându-le bine, a vestit prin scrisoare împăratului. După aceea, a gândit să-și mărturisească credința sa în Hristos, pe care o ascundea și s-o aducă întru arătare tuturor, ca să se facă și altora chip de dreaptă credință și pricinuitor de mântuire, adică să iasă la nevoința mucenicească. Căci zicea întru sine: „Dacă într-altă vreme voi vrea să mă dau spre munci, apoi numai eu singur mă voi încununa, iar acum pot și pe alții să-i duc către încununare”. Deci, a început la arătare a lăuda numele lui Iisus Hristos și a învăța sfânta credință, încredințând nu numai cu cuvintele pe cei necredincioși, ci și cu lucrurile; căci i se dăduse lui darul dintru înălțime a vindeca neputințele, prin chemarea numelui lui Hristos și prin semnul Sfintei Cruci.
Astfel odinioară, mergând prin mijlocul cetății și poporul urmându-l, s-a întâmplat de a văzut pe cale mulțime de șchiopi, orbi, muți, surzi și îndrăciți. Rugându-se lui Dumnezeu ca să arate puterea Sa prin mâinile lui, pentru încredințarea poporului celui necredincios, a chemat numele lui Hristos. Apoi, și-a pus mâinile sale peste cei bolnavi, făcând peste fiecare dintr-înșii semnul Sfintei Cruci, și îndată s-a dăruit tuturor tămăduire: orbii au văzut, muții au grăit, șchiopii au sărit ca cerbii și îndrăciții au scăpat de duhurile cele necurate. Văzând aceasta, tot poporul s-a înspăimântat și mulți au crezut în Hristos, pe care Sfântul Mina, învățându-i cu cuvinte, i-a unit cu creștinii.
Dar unii din cei împietriți cu necredința și orbiți cu răutatea elinească, cărora le erau iubite praznicele cele diavolești și-i cinsteau pe aceia cu îmbuibarea, cu beția și cu lucruri necurate, care nu iubeau viața creștinească cea cinstită și înfrânata, fiind fii ai întunericului ce urau lumina, aceea, nerăbdînd a vedea batjocorirea zeilor lor și defăimarea praznicelor celor urâte, au trimis în taină la împărat, vestindu-i toate cele ce făcea Mina, că și el crede în Galileanul Cel răstignit și pe tot poporul Alexandriei l-a răzvrătit cu aceeași credință, iar acum a pustiit capiștele zeilor celor vechi.
Împăratul, auzind acestea, s-a umplut de mânie și chemând pe dregătorii și sfetnicii săi, se jeluia înaintea lor despre Mina, că a făcut cele potrivnice poruncii lui; că, în loc să piardă creștinătatea din Alexandria, el a înmulțit-o, iar pe poporul elin, cel deprins cu legile cele vechi părintești, l-a adus către credința cea nouă, creștinească. Dregătorii au sfătuit ca să trimită acolo pe cineva, care ar putea să îndrepteze cele răzvrătite de Mina, iar pe acesta să-l sfătuiască sau să-l silească, ca iarăși să se întoarcă la credința zeilor. Iar pentru acel lucru să aleagă pe unul mai cu trecere înaintea stăpânirii împărătești și slujitor credincios, care să păzească toate poruncile lui și să se sârguiască a le împlini întocmai. Căutând și întrebând ei de unul ca acela, a fost plăcut tuturor eparhul cetății cu numele Ermoghen, bărbat vestit și slăvit. Deci au voit să-l trimită pe acesta, ca unul ce putea să săvârșească toate cele poruncite lui de împărat. Împăratul a trimis îndată pe Ermoghen în Alexandria, dându-i din Vizantia putere ostășească să cheme pe Mina la judecată, iar cetatea să o curețe, precum socotea el, de rătăcirea creștinească.
Ermoghen era de neam tot atenian, născut și crescut tot în păgânătatea idolească, dar cu obiceiul bun și milostiv, deși nu cunoștea pe Hristos, adevăratul Dumnezeu; însă cu faptele era ca un creștin, căci neavând lege, din fire făcea ale legii. Mergând Ermoghen împreună cu ostașii spre Egipt, într-o noapte a văzut în vis trei bărbați prea străluciți, zicând către dânsul: „Să știi, Ermoghene, că cel mai mic lucru bun nu este trecut cu vederea de Dumnezeu. De aceea și lucrurile tale, deși nu sunt desăvârșit bune, însă Dumnezeu le primește și calea ta, care era să fie spre pierderea multora, o va face ție pricinuitoare slavei și cinstei celei fără de moarte. Deci nu uita cuvintele noastre, că pe această cale vei ajunge la Împăratul cel adevărat și veșnic, iar noi vom trimite ție un așa om care te va face prieten al Împăratului celui binecuvântat și vei lua de la El o cinste din acelea, pe care împăratul tău cel de acum nu poate să ți-o dea ție”.
Deșteptându-se Ermoghen, se gândea cu spaimă și cu mirare la cele văzute și nu se pricepea ce o să se facă. Aștepta, deci, să dobândească o cinste mult mai mare, însă de la cei ce împărățeau vremelnic pe pământ, iar nu de la Împăratul cel Preaînalt, pe care încă nu-L știa, fiind neluminați ochii inimii lui. După acea îndelungată vreme a plutirii sale pe mare, a ajuns la țărmul Alexandriei și a intrat în cetate cu mare slavă, cu cântări de timpane, cu trâmbițe, întâmpinat de tot poporul, cu cinste petrecându-l în palatul luminat.
Făcându-se seară și tot poporul risipindu-se, fericitul Mina a venit către Ermoghen singur, vrând să vorbească împreună cu dânsul deosebi, despre unul Dumnezeu și despre sfânta credință, știind că mai bine se ascultă vorba și se primește sfatul mai la o parte, și chiar de s-ar fi grăit ceva potrivnic, aceasta mai cu înlesnire se rabdă deosebi, decât înaintea adunării poporului.
Intrând la Ermoghen, a zis: „Slavă marelui Dumnezeu cu a Cărui purtare de grijă ai venit aici”. Iar Ermoghen auzind de unul Dumnezeu și văzând că stau înaintea sa unii din cei ce erau din palatul împărătesc, îndată a poruncit să ia pe Mina sub strajă, temându-se să nu fie clevetit la împărat că a primit la vorbă deosebită pe vrăjmașul împărăției. Deci a zis către cei ce stăteau înainte: „Mâine va cunoaște acest tăinuitor ce fel de prieten sunt eu al vrăjmașilor împărăției și va pricepe dacă este un Dumnezeu sau mai mulți”.
A doua zi, fiind pregătit divanul pentru priveliște și adunându-se mulțime de popor, a șezut judecătorul Ermoghen, stând împrejurul lui purtătorii de arme, și a poruncit să aducă înaintea sa la judecată pe Sfântul Mina. Deci, a stat înaintea lui ostașul lui Hristos cu fața luminoasă și cu suflet netemător, arzând cu râvnă după Dumnezeu. Apoi i-a zis judecătorul: „Se cuvine, o! Mâna, fiecare om a cinsti pe împărați și pe zeii cei împărătești și a fi mulțumitor pentru facerile lor de bine; iar tu nici pe împărați, nici pe zei nu-i cinstești, uitând facerile de bine ale acelora”. Sfântul a răspuns: „Până atunci, o, judecătorule, se cuvine a arăta mulțumire către făcătorii săi de bine, până când este de folos și celui ce face bine și celui ce i se face binele. Iar când amândurora li se aduce vătămare, atunci facerea de bine este vătămătoare, iar pe făcătorul de bine se cuvine a-l lepăda.
A cinsti pe împărați este lucru sfânt, precum se cuvine stăpânirii și începătoriei; iar când împărații nu cinstesc drept și cu bună credință pe Dumnezeu, Care este întâia începătură, nici nu-I dau cinstea cuviincioasă, pe aceia nu este drept a-i cinsti. Mai ales pe zeii lor nu se cuvine a-i cinsti, de nu vom cerceta mai întâi, oare sunt așa puter-nici precum este Dumnezeu? Oare sunt fără început, fără sfârșit și fără de moarte? Iar dacă vreuna dintr-acestea nu le va împlini, apoi se cuvine a-i trece cu vederea. Căci cum pot a fi dumnezei, nefiind desăvârșiți? Deci, cu fierbinte dorire și cu inimă curată se cuvine a căuta pe Dumnezeu. Eu, după cum știi și tu, judecătorule, când eram în Atena, păzeam legile părintești, căci din tinerețe lăsând pe părinți, cu multă dorință și osârdie mă îndeletniceam cu citirea cărților și nu cu puțină osteneală am străbătut toată învățătura elinească, făcătoare de basme. Înștiințându-mă că și la creștini sunt oarecare cărți, am dorit să le citesc și citindu-le am dobândit atâta folos din ele, încât nu este cu putință a grăi.
Asemănând Scriptura creștinească cu învățătura cea elinească, am aflat că mare deosebire erau între ele, ca și cum s-ar lupta una împotriva alteia. Căci în cea creștinească am văzut putere și dreptate, iar într-aceasta, rătăcire și vicleșug. Apoi cele ce sunt în scripturile creștinești arată puterea lui Hristos Dumnezeu, iar scripturile elinești socotesc că Dumnezeu pe cel îmbrăcat cu neputințe omenești, cu patimi și cu pofte și sunt pline de minciuni, de tulburare, de neînfrânare și de nerușinare; povestind că zeii au făcut război între ei și au fost biruiți și răniți de oamenii cei muritori. Apoi sunt pline și de alte răutăți fără număr, de minciuni și de basme. Cu un cuvânt zic: Sfârșitul scripturii creștinești este mântuirea, prin cunoștința adevărului, iar a celei elinești, este adevărată pierzare și pogorâre către patimile cele necurate și urâte, cum și către rătăcire.
Însă, deși sunt în acest chip scripturile creștinești, n-am voit îndată a urma acelora, ci m-am gândit că să încerc cu fapta puterea lui Hristos și să mă învăț adevărul. Deci, când am aflat pe unul care avea toate mădularele sale slăbănogite, am chemat peste dânsul numele lui Hristos și îndată s-a însănătoșit cel bolnav. Iar eu, cunoscând pe Atotputernicul Dumnezeu, m-am lepădat de deșertăciunea elinească și, luând Sfântul Botez, m-am încredințat lui Hristos. Din acea vreme și până acum vindec bolile cele mari și patimi nevindecate, pe care numai singur Dumnezeu le-ar fi vindecat degrabă și cu înlesnire, eu le vindec, cu chemarea numelui lui Hristos. Despre cele grăite de mine martor este tot poporul, care stă împrejurul acestei priveliști și nu poate zice cineva de cuvintele mele că sunt mincinoase și deșarte; căci chiar acum este cu putință ca să se cerceteze cele ce grăiesc”.
Acestea grăind sfântul despre Hristos Dumnezeu, poporul cel ce stă împrejur l-a ascultat cu luare-aminte de la al treilea ceas până la al șaptelea și încă mai mult dorea să-l asculte. Iar la sfârșit, tot poporul cel credincios a strigat către Ermoghen: „Nu te osteni mai mult, bunule judecător, că noi toți suntem martorii facerilor de bine și al minunilor săvârșite cu puterea lui Hristos. Și nici un cuvânt nu grăiește cu minciună, nici nu este viclenie în gura lui, că de ai fi fost aici în acea vreme, ai fi cunoscut adevărul singur și ai fi priceput că nu se cuvine a cinsti alt dumnezeu, decât numai pe Dumnezeul pe care el îl propovăduiește”.
Ermoghen, văzând îndrăzneala poporului și pricepând că toți, ascultând învățătura lui Mina, se pleacă către Hristos, s-a temut a chinui pe sfânt. Deci, neputând răspunde ceva împotriva adevărului, s-a rușinat; apoi a poruncit să ducă pe sfânt în temniță, iar el sculându-se mâhnit, s-a dus la palatul său. După aceea poporul s-a risipit, lăudând pe Sfântul Mina. Iar el, fiind închis în temniță, cântă: Mîntuitu-ne-ai pe noi, Doamne, de cei ce ne necăjesc și pe cei ce ne urăsc i-ai rușinat; deschis-ai în pilde gura noastră, spus-am vorbele cele din început. Ermoghen de supărare nici n-a mâncat și nici n-a dormit în acea noapte, tulburat fiind de gânduri, căci se temea și de popor și de împărat; de popor ca să nu ridice gâlceava și tulburare pentru Mina, iar de împărat, mai mult, ca să nu se mânie asupra lui, de nu va pierde pe Mina cu munci.
A doua zi, șezând în divan și punând înainte uneltele cele de muncă, a poruncit să aducă pe sfânt legat și a zis către dânsul: „Spune-mi cum ai îndrăznit a invita poporul, făcându-l să nu se supună împăratului, ci mai vârtos să hulească pe zei fără de rușine și cum ai făcut a asculta limba ta cea mincinoasă și a primi credința creștină?”. Iar sfântul a zis: „Nu eu am îndemnat poporul să nu se supună poruncii împăratului, ci râvna lui Dumnezeu. Căci creștinii râvnesc după Domnul lor, cel cunoscut prin semne și minuni. Eu am vorbit de rău înaintea lor pe zeii împăratului tău, căci fiecărui om, care are înțelegere dreaptă și judecată sănătoasă, i se cuvine nu a iubi, ci a urî ceea ce va vedea și va cunoaște că este minciună. Iar adevărul se cuvine a-l iubi și a-l cinsti, căci pentru oameni adevărul, de care nu este îndoială, este singur Hristos”.
Judecătorul a zis: „Ție ți se pare a fi așa, nebunule, cum că adevărul este Hristos; dar eu îndată îți voi arăta că nu se cuvine a vă închina Celui răstignit și că sunt mincinoase toate cele grăite de tine ieri. Când voi tăia sau voi arde unul câte unul mădularele trupului tău, atunci tu, care te închini lui Hristos, oare putea-vei să-ți faci iarăși întreg acel mădular tăiat sau ars? Și dacă nu vei putea a te face întreg, apoi cum vei putea să dai altora tămăduiri?”. Iar sfântul a zis: „Doresc, judecătorule, ca tot felul de munci să pui asupra mea pentru Hristos și nădăjduiesc că și tu, lepădând această cinste vremelnică pe care o ai acum, vei fi unul dintre aceia peste care împărățește Hristosul meu”. Iar judecătorul, umplându-se de mânie a poruncit să taie tălpile picioarelor lui și să-i despoaie fluierele și așa să stea înainte, ca, fiind ținut de durerea ranelor, să nu poată răspunde la întrebările despre zei. Iar el, fiind numai cu oasele goale, cu carnea luată de pe dânsele, sta și cântă: Picioarele mele au stătut întru îndreptare, întru adunări bine te voi cuvânta, Doamne. Deci, curgea șiroaie de sânge din picioarele lui, iar mucenicul în acea pătimire avea fața luminată și inima cu bărbăție. Apoi cu limbă slobodă vorbea, preamărind pe unul adevăratul Dumnezeu și mustrând zeii.
Acest lucru auzindu-l chinuitorul, a poruncit să-i taie limba; și când voiau să împlinească porunca, sfântul a zis către muncitor: „Nu numai limba, ci și ochii de mi-i vei scoate, nici atunci nu mă vei birui, pentru că legea lui Hristos este făclie picioarelor mele și nădăjduiesc că după tăierea limbii mele, tu singur vei grăi măririle Hristosului meu”. Deci, fiindu-i tăiată limba și sângele curgându-i din gură, sfântul nu și-a schimbat credința sa, ci arăta cu ochii că este gata, cu toate mădularele trupului său, a pătimi pentru Hristos. Apoi a poruncit judecătorul să-i scoată și ochii, iar sfântul își plecă capul arătând că dă mulțumire lui Dumnezeu, fiindcă l-a învrednicit să pătimească pentru El asemenea munci; La urmă iarăși a fost aruncat în temniță. Judecătorul s-a dus, zicând: „Mâine dimineață voi da trupul lui spre mâncarea păsărilor”.
Sfântul zăcea în temniță slăbit de rane și dureri; dar după ce a înnoptat, la al treilea ceas din noapte, a strălucit o lumină ca un fulger și s-a arătat lui Domnul Hristos, Care, apropiindu-se de locul unde era mucenicul aruncat, mai întâi a umplut inima lui de bucurie și de îndrăzneală. Apoi i-a tămăduit limba, i-a luminat ochii, i-a vindecat picioarele, l-a sculat ca din morți, l-a înviat și l-a făcut cu totul întreg și sănătos. După aceea a zis către dânsul: „Ia aminte, Mina, Eu sunt Iisus Hristos, pentru care tu pătimești. Și am venit ca să te cercetez, fiind de la început aproape de tine, privind la nevoința ta și așteptând să se cunoască de judecători și de stăpânitori dragostea ta către Mine. Și de vreme ce acum s-a cunoscut, voi fi de față împreună cu tine, sprijinindu-te. Iar pe Ermoghen cel ce vrăjmășește asupra Mea și nu iubește numele Meu, dimineață îl vei avea smerit și rugându-se ție; iar după puțin îți va fi și el tovarăș în nevoință, căci împreună cu tine va da mărturie pentru Mine, împreună cu tine va pătimi, împreună se va și încununa. Pentru că nu este drept că multele sale fapte bune să piară pentru neștiința lui”.
Mântuitorul, zicând acestea, a suflat asupra lui cu Duhul Său cel Sfânt și l-a umplut de negrăită veselie. Ermoghen, odihnindu-se pe pat, cugeta la neamul și la patria Sfântului Mina, la înțelepciunea, bărbăția și dregătoria lui cea dintâi și cum avea multă îndrăzneală la împărat și cum multora a fost mijlocitor de bunătățile împărătești. Cugetând toate acestea, se umilea pe sine, căci pe un om ca acela l-a pierdut cu muncile și judeca că de acele răni va muri și plângea pentru dânsul, gândindu-se să îngroape trupul lui cu cinste.
Făcându-se ziuă și șezând iarăși la locul de judecată, fiind de față tot poporul Alexandriei, Ermoghen a trimis pe ostașii care stăteau înainte să aducă din temniță la priveliște trupul mucenicului. Iar ei, ducându-se, au găsit temnița, care era foarte întunecoasă, plină de lumină cerească și doi bărbați, frumoși, străluciți, stând lângă sfânt, ca niște ostași gata spre apărare și spre izbândă. Iar pe Sfântul Mina, nu numai că l-au găsit viu și cu tot trupul sănătos, ci, văzând luminat, grăind limpede și cântând: De voi merge în mijlocul umbrei morții, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine ești, Doamne. Ostașii, spăimântându-se de ceea ce vedeau, tăceau ca muții; apoi, cunoscând bine că nu este nălucire, ci cu fapta văd puterea lui Dumnezeu, au strigat, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Apoi îndată au crezut în Hristos și nu s-au mai întors către cel ce i-a trimis. Iar judecătorul cu tot poporul așteptând îndelung pe ostași, s-a supărat și a trimis mai mulți, poruncindu-le să aducă mai degrabă pe mucenicul cel mort, precum credea el. Dar și aceștia, văzând acele minuni, ca și cei dintâi, au crezut în Hristos și nu s-au mai întors.
Sfântul, înștiințându-se de la ostași că tot poporul s-a adunat la priveliște și că judecătorul șade la judecată, s-a dus singur la judecător și la popor, împreună cu ostașii care crezuseră în Hristos. Apropiindu-se sfântul de priveliște, cântă: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. Întorcându-și toți ochii către dânsul, se mirau cu multă spaimă văzându-l viu și sănătos, umblând, văzând și vorbind, el care ieri fusese jumătate mort, orbit și fără limbă. Atunci au strigat toți într-un glas: „Mare este puterea lui Hristos, Care biruiește și moartea; fericită ești cetate a Alexandriei, care, prin omul acesta, ai cunoscut înșelăciunea diavolească și ai priceput adevărul lui Hristos. Cu adevărat a lui Dumnezeu este stăpânirea și puterea aceasta. Bucură-te ritore, nevoitorule al unui adevărat Dumnezeu și Mântuitor, bucură-te!”.
Judecătorul s-a înspăimântat foarte tare de acel lucru nou și minunat și, temându-se să nu se răscoale poporul asupra lui, voia să se ducă din priveliște. Dar poporul a strigat: „Nu te duce, cinstite judecător, nici pizmui cetatea pentru această bună norocire, pentru că astăzi are să cunoască pe unul adevărat Dumnezeu și să meargă pe calea dreaptă către lumina adevărului”.
Amenințând poporul să tacă, judecătorul a poruncit sfântului să vină la dânsul și să se apropie mai mult, căci i se părea că este înșelăciune ceea ce vedea, ca unul ce încă nu avea în sine cunoștința lui Hristos. Deci se uita la sfânt cu dinadinsul, îl pipăia cu mâinile, de este cu adevărat Mina și dacă s-a tămăduit de rane. Văzând că lucrul este adevărat, s-a înspăimântat și nu zicea nimic. Apoi, venindu-și în sine cu greu, a zis: „Spune-mi, omule, ce sunt aceste lucruri străine și neașteptate, ce s-au făcut? Oare Dumnezeul tău este puternic a face acestea, ori altul?”.
Sfântul a grăit iarăși despre Dumnezeu cel fără de început, despre crearea omului și despre călcarea de poruncă. După aceea, despre întruparea lui Hristos și răscumpărarea neamului omenesc, despre Cruce și despre pătimirea cea de bună voie. La sfârșit a adăugat și acestea: „Dumnezeu, o! judecătorule, Care este bun și milostiv și Care S-a pogorât pe pământ pentru mântuirea omului, nu voiește să piară nici un om și să cadă din bunătățile cele veșnice. Ci, precum maică se îngrijește de fiul său, rabdă multe, chiar de ar face fiul ceva fără rânduiala, sau ar fi dosădit-o; căci fiind biruită de dragostea cea firească către dânsul, nu se mânie asupra lui, chiar de ar fi făcut ceva necuviincios. Pentru că știe că din neștiință face și cu răbdare așteaptă vârsta și mintea lui, nădăjduind a-l vedea bărbat desăvârșit, cinstit de popor și slăvit.
Așa și Dumnezeu care ne-a creat, se îngrijește de noi și, ca un părinte, rabdă răutățile făcute de noi din neștiință, fiind biruit de multă sa îndurare, nevoind nimic mai mult de la noi, decât numai să moștenim slava Lui, crescând ca un bărbat desăvârșit, la măsura vârstei duhovnicești. Văzându-vă pe voi Ziditorul, înghițiți de diavol și cu întârziere veniți la cunoștința adevărului, apoi Îl întărâtați cu idolii voștri și-L miniați și nu vă temeți de stăpânirea și puterea Lui, fiindu-I milă de pierderea voastră și, ca de niște fii, îngrijindu-Se de voi, a venit prin mine acum și a biruit rătăcirea voastră, cum și râvna voastră cea fără înțelegere, precum mărturisesc toți cei ce privesc la mine.
Deci, să cunoască fiecare din voi puterea lui Hristos Care este în mine. Că eu, fiind om care mă apropii de bătrânețe și, ieri, fiind lipsit nu de puține părți ale trupului, ci de toată puterea cea trupească prin munci și ca pe un mort în temniță aruncându-mă, iată, acum stau înaintea voastră întreg și nevătămat, cu nimic împuținat, ca și cum a doua oară m-aș fi născut astăzi și mai sănătos aș fi venit în lumea aceasta. Și dacă voiește cineva a afla, să știe că Acesta este Dumnezeu cel adevărat, Care mi-a dat mie acum limbă, ochi, picioare și sănătate desăvârșită. Apoi să creadă în El, căci dintru început a zidit lumea aceasta și cele ce sunt într-însa și a dăruit viață făpturii. Deci, înțelege, o, judecătorule, și nu nesocoti pe Acela care se îngrijește de tine și așteaptă întoarcerea ta; căci ți se cade a te apropia de Hristos, precum mi s-a vestit de El. Bucură-te că ai să vii către Împăratul cel bun și veșnic și ai să te apropii de El împreună cu mine, prin nevoința mucenicească”.
Judecătorul, având suflet bun pentru primirea darului, pe de o parte prin cuvintele sfântului, iar pe de alta prin minunea ce se făcuse, a început a cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, atingându-se dumnezeiasca lumină de ochii inimii lui. Aducându-și aminte de vedenia pe care o văzuse când plutea cu corabia, a cunoscut că Dumnezeu voiește să-l însoțească pe el, cu credincioasele sale slugi și cu prietenii săi. Deci, se bucura, ca cel ce află mare dobânda; dar se îndoia, pentru că atâta vreme viețuind în rătăcire, zicea că nu poate fi vrednic de un dar ca acesta al lui Dumnezeu.
Acestea cugetând el în sine, dumnezeiescul dar care îl chemă la cunoștință i-a descoperit mai luminat un semn al adevărului. Căci a văzut, cu oarecare din prietenii săi, doi bărbați cu arme stând lângă Sfântul Mina, strălucind ca niște fulgere și ținând o cunună deasupra capului mucenicului. Pe aceștia văzându-i, foarte mult s-a temut și se întreba cu prietenii săi, care erau lângă dânsul, dacă văd și ei ceea ce vede el; iar aceia i-au zis că și ei văd același lucru. Atunci Ermoghen, sculându-se îndată de pe scaunul său, cu mare glas a zis către popor, arătând cu mâna către sfânt: „Cu adevărat, acesta este slugă a adevăratului Dumnezeu și mare este Dumnezeul pe care ne învață el a-L cinsti; căci prin minuni dă ajutor robilor Săi, îi apără și le dă biruințe. Iar eu am fost fără de minte până acum, dându-mă diavolilor și îngrijindu-mă a vă aduce către dânșii și pe voi, care voiți a crede întru Hristos”.
Acestea zicând, a vrut să se arunce la picioarele Sfântului Mucenic Mina, dar se temea a se apropia, văzând minunea cea îngerească. Apoi făcându-se nevăzuți îngerii, a alergat Ermoghen către Sfântul Mina și, cuprinzându-i sfintele lui picioare, le săruta, zicând: „Roagă-te pentru mine, adevăratule slujitor al lui Dumnezeu; mă rog ție, pentru adevărul pe care îl mărturisești, roagă-te ca și eu nevrednicul să mă învrednicesc a fi slugă Dumnezeului tău, de al Cărui dar de mă voi încredința, mă voi căi de rătăcirea și nebunia mea cea dinainte”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Fii cu suflet bun, o! minunate eparh, și nu te îndoi de bunătatea lui Dumnezeu, căci eu Îl știu pe El îndurat și milostiv și nădăjduiesc că și pe tine, care vii către El, nu numai că nu te va lepăda, ci și în cărțile vieții va scrie numele tău, primind credința ta întru El, cea cu osârdie și, precum mi-a descoperit mie despre tine, El voiește ca și tu, prin mucenicie, să preamărești numele Lui cel dumnezeiesc”.
Acestea zicând, sfântul a văzut că poporul a petrecut toată ziua nemâncat, pentru că toți privind cele ce se făceau și minunându-se, uitară de mâncare; încât nici unul nu voia a se duce de la priveliște, de când cu acea preaslăvită minune și de când s-a făcut acea rugăciune dulce grăitoare a mărturisitorului lui Hristos. Aceasta pricepând sfântul a ieșit singur din priveliște și a poruncit ca și poporul să se risipească, făgăduind că a doua zi dimineață va veni iarăși la priveliște și va grăi multe din cele ce sunt pentru sfânta credință, apoi îi va povățui și pe ei ce se cuvine a face. Iar Ermoghen nu s-a despărțit de Sfântul Mina, ci toată noaptea a petrecut cu dânsul, povățuindu-se pe calea cea dreaptă a cunoștinței lui Dumnezeu și învățându-se tainele credinței în Hristos.
A doua zi atâta popor din Alexandria s-a adunat la priveliște, încât nu mai încăpea locul priveliștii. Iar Sfântul Mina împreună cu Ermoghen, ieșind la priveliște și întâmpinându-i mulțimea de elini, strigau: „Noi toți credem în Dumnezeul cel propoveduit de tine, Aceluia făgăduim a-I sluji și ne lepădăm de toată rătăcirea noastră cea dinainte!”. Iar sfântul mulțumea lui Dumnezeu, Care întoarce către Sine pe cei împietriți și povățuiește pe cei rătăciți la calea cea dreaptă. Apoi lăuda întoarcerea lor cea grabnică către Dumnezeu și-i mângâia pe dânșii prin cuvinte înțelepțite de Dumnezeu, făcându-i să aibă nădejde tare în darul lui Dumnezeu, Căruia se vor învrednici prin Sfântul Botez.
Intrând ei și stând în mijlocul priveliștei, au zis către tot poporul: „Dumnezeu să vă sfințească pe voi cu semnul Său - Sfânta Cruce - și să vă facă lesnicioși către tot lucrul cel bun”. Apoi a poruncit fiecăruia dintre dânșii să întrebe cele despre Dumnezeu și să se învețe cele ce se cade. Iar judecătorul cu tot poporul a zis: „Nu este nici o îndoială în noi despre Dumnezeul tău, o! prea sfinte omule al lui Dumnezeu, căci toate aevea le-am cunoscut și credem în toate cele grăite de tine. Numai această cerem, ca să ne unim cu Dumnezeu prin Botez”. Iar un om din popor, văzând pe Ermoghen apropiindu-se către Hristos a zis: „Cu adevărat nu este fățărie la Dumnezeu, pentru că și elinului i-a dăruit cunoștința și darul Său, pentru mila Lui cea multă către cei săraci”.
După acestea, adunându-se episcopii de prin locurile cele din jur și din pustie, au venit în Alexandria, unii ca să-și cerceteze oile cele cuvântătoare, iar alții vrând ca să vadă nevoințele mucenicilor. Și erau episcopii treisprezece la număr; care, adunându-se și apa fiind pregătită, au botezat pe Ermoghen, prin trei afundări, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Astfel a fost botezat judecătorul, înaintea poporului și înălța slavă lui Hristos Dumnezeu. Tot atunci s-a botezat și o mulțime de popor și s-a făcut bucurie mare în toată cetatea, veselindu-se credincioșii de Domnul Dumnezeul lor.
Ermoghen, după puține zile a fost ales episcop al cetății Alexandria și și-a împărțit toată averea sa la săraci. Apoi s-a înarmat tare asupra diavolului, cu toată turma să cea cuvântătoare, pentru că în puțină vreme a risipit capiștile cele păgânești, a sfărâmat idolii și în locul lor a zidit biserici. Apoi, mulțime fără de număr de elini aducând către Hristos, îi boteza și tot felul de boli tămăduia prin chemarea numelui Domnului nostru Iisus Hristos și prin semnul Sfintei Cruci. Apoi și duhurile cele viclene le izgonea din oameni și învăța tot poporul bună credință, îndemnând pe toți curățenie, smerenie, dragoste, blândețe și la celelalte fapte bune și singur se dădea pe sine pildă turmei sale.
Acestea făcându-se astfel, un elin împietrit, cu numele Rustic, ce era de neam mare, a mers la împărat și i-a spus toate cele ce s-au făcut în Alexandria; cum eparhul Ermoghen, ascultând învățătura lui Mina, s-a făcut creștin și cum tot poporul Alexandriei, urmând lui Mina și lui Ermoghen, a primit aceeași credință că și ei.
Împăratul Maximin, auzind acestea, s-a umplut de mânie nu numai asupra lui Ermoghen și a lui Mina, ci și asupra cetății Alexandria și fără zăbavă a mers în Alexandria, luând cu sine multă oaste înarmată, ca la zece mii și intrând în cetate a prins îndată pe Mina și pe Ermoghen și pregătindu-se loc de priveliște și poruncind să se adune toată cetatea acolo, a șezut la judecată. Fiind duși sfinții la divan după porunca lui, goi și văzându-i tiranul, a strigat: „O! zeilor, ce să fie aceasta, că aceia cărora li s-a dat de la noi cinstea cea mai înaltă, toate le-au trecut cu vederea de bunăvoia lor și, alegându-și viața cea lepădată și proastă, s-au lepădat de voi?”. Apoi a zis către Ermoghen: „Spune-mi, nenorocitule, pentru ce ți-am încredințat stăpânirea a tot pământul și a mării? Au, nu pentru aceea ca să fii credincios zeilor și nouă? Au, nu ți-am zis că pe Mina, cel căzut în rătăcire, să-l întorci către legea cea părintească? Dar tu nu numai că nu l-ai întors din rătăcire, ci încă credinței lui te-ai făcut părtaș și ți-ai tuns capul, o! nebunule, ca unul din făcătorii de râs”.
Astfel iuțindu-se împăratul cu mândrie și suflând cu îngrozire asupra lor, Împăratul ceresc Cel prea bun cu milostivire a căutat din înălțime spre robii Săi, căci îndată li s-au arătat îngerii, umplându-i pe dânșii de îndrăzneală și, întărindu-i spre nevoință, le-a poruncit a nu se teme de mânia împăratului, pentru că a lor vă va fi biruința. Atunci Ermoghen a răspuns împăratului, zicând: „De vei voi o! împărate, a mă asculta cu răbdare pentru care pricină am lepădat de voie zeii - care se socotesc de tine că aduc norociri și pentru ce am voit a fi socotit că unul fără de minte, sărac și batjocorit și a mă numi al lui Hristos, apoi a fi gata pentru El, spre foc, spre sabie și spre dinții fiarelor și a pofti pentru El moarte, mai mult decât viața - îți voi spune, numai ia aminte”.
Împăratul a zis: „De vei spune ceva adevărat, te voi asculta, numai păzește-te, că nu în loc de adevăr să spui minciuni”. Iar Ermoghen a început a povesti într-acest chip: „Eu, o! împărate, cita sârguința am avut a prigoni pe Hristos și pe creștini, a cinsti pe zeii cei vechi și a mă supune voii tale, știi bine când m-ai trimis în cetatea aceasta, ca pe Mina, pe bărbatul cel înțelept, pe de o parte cu îmbunări, pe de o parte cu îngrozire, să-l întorc la credința cea părintească. Și cu atâta putere ostășească m-ai trimis, încât nici tu însuți, n-ai venit aici cu mai multă. Martor îmi este tot poporul acestei cetăți, cum am fost de aspru din început, momind, poruncind, înfricoșând și îngrozind și cu toate chipurile sîrguindu-mă a întoarce pe bărbatul acesta de la dreapta credință creștinească. Dar eu, fiind fără minte, n-am cunoscut ce fel de om am înainte, care fiind fără temere și cu bărbăție, avea limba slobodă la răspuns și inima gata spre răbdarea muncilor și chiar cele mai cumplite munci era gata a le răbda, mai bine decât a se lepăda de Hristos.
Apoi, când l-am văzut că nu voiește a se închina zeilor, nici se teme de stăpânire, nici se înfricoșează de munci, nici ascultă sfatul și că zeii se necinstesc de dânsul și că tot poporul se învoiește cu el, cugetând la aceeași credință, pentru care eu voiam a-l munci - mai întâi am poruncit să-i taie tălpile picioarelor, până la oase, apoi să-i taie limba și să-i scoată ochii. Atunci el, slăbind de durerea ranelor și abia răsuflând, am poruncit să-l arunce în temniță. După aceasta mi s-a făcut milă de dânsul, ca să spun adevărul, ca de un concetățean și greu m-a durut inima, pentru că pierea un asemenea bărbat înțelept și bine grăitor. Iar a doua zi am poruncit să-i scoată trupul din temniță, socotindu-l a fi mort și când l-am văzut viu și venind către mine singur cu picioarele sănătoase, cu ochii văzând și cu limba grăind, atunci mi s-a părut a fi nălucire și mi-am închis ochii, nevrând a vedea nici asemănarea aceluia care este vrăjmaș zeilor.
Când m-am sculat de pe scaunul meu și împreună cu alții, am început a mă încredința de ceea ce vedeam, am pipăit cu mâinile pe cel ce se vedea și am cunoscut că este însuși Mina. Atunci îndată m-am biruit de adevăr, având știința de nemincinos martor. Iată, chiar Mina stă înaintea ta, împărate, iată și poporul care a văzut muncile lui, să-ți spună ție însuți precum voiești, fiindcă minunea este înaintea ochilor tăi. Dar spune-mi tu, - jură-te pe zeii tăi, o! împărate - dacă ar fi văzut cineva așa ceva, precum am văzut eu pe Hristos, Care pe tot omul l-a înnoit și l-a înviat și care, cu o minune ca aceea, a adeverit puterea Sa, că acele lucruri nu sunt ale altuia, ci numai ale lui Dumnezeu. Acela este însuși care a creat pe omul cel dintâi și care făgăduiește celor ce cred într-însul împărăție veșnică în ceruri. Deci, dacă ar fi văzut cineva acestea și le-ar fi cunoscut, oare ar fi trecut cu vederea pe un Dumnezeu ca acesta și oare n-ar fi voit a se face prietenul Lui? Oare, s-ar fi lepădat de un dar și putere ca aceia a lui Dumnezeu, care poate a lumina orbii, a îndrepta șchiopii, a muta munții, a învia morții și, cu un cuvânt să zic, toată materia cea zidită a o mișca numai cu singur cuvântul și încă a avea făgăduința veseliei și a împărăției celei veșnice? Cine ar fi lăsat pe un Dumnezeu ca acesta și ar fi închis ochii împotriva acestei fericiri? Apoi, cine ar fi ales a cinsti pe zeii voștri? Cum l-ai fi socotit tu pe unul ca acela? Au nu cu adevărat fără de minte și fără de socoteală, care nu vrea a cunoaște ce este bun și de folos?
Pentru aceasta eu, o, împărate, lepădându-mă de rătăcirea și de basmele voastre, de urâții zei și de toate bunătățile cele deșarte și vremelnice, m-am apropiat de Unul Dumnezeu și am voit a fi socotit de voi ca unul fără de minte, precum însuți ai zis, ca un nenorocit, mai bine decât a mă socoti între voi înțelept și ales. Iată dar ale noastre, sunt precum ai auzit. Iar ale lui Hristos, de voiești, fără de zăbavă încearcă cu lucrul, află mai degrab asupra noastră o muncă grea și de nu poți tu află, apoi eu, care nu puțină vreme am fost judecător și muncitor și sunt foarte iscusit în lucrul acela, singur voi afla o muncă asupra mea și pe celelalte le voi aduce ție aminte. Dă-ne spre mâncarea fiarelor, aruncă-ne de sus în prăpastie, aruncă-ne în mare, îngroapă-ne de vii în pământ, taie-ne cu sabia, arde-ne în foc, sau fiecărui mădular al trupului nostru adu-i durerea ce i se cuvine; pentru că tot așa și eu, când eram orbit cu păgânătatea, am făcut luminătorului meu, celui ce m-a scos la lumina adevărului, adică Sfântului Mina”.
Astfel, grăind Sfântul Ermoghen fără temere către împărat, se mira poporul de îndrăzneala și limba lui slobodă și mărturisea că înaintea tuturor se făcuse acele minuni cu Sfântul Mina. Iar împăratul, neputând răspunde nici un cuvânt împotriva celor grăite de Ermoghen, și gândind că, de se va da la mai multă vorbă cu dânsul, se va umple de mare rușine și i se vor defăima zeii, a poruncit îndată să i se taie mâinile de la coate și picioarele de la genunchi și să le arunce în foc înaintea ochilor lui, ca să-și vadă membrele lui arzând. Iar mucenicul, ridicându-și capul puțin și văzându-și mâinile și picioarele în foc, a zis: „Cât sunt eu de fericit, pentru că mâinile mele, pe care altă dată le ridicăm către zeii cei străini și picioarele cu care am umblat în rătăcire, acum le primește Dumnezeu ca pe o jertfă bine plăcută”. Apoi cu o suliță i-a spart pântecele și i-a vărsat toate măruntaiele, iar restul trupului, care încă răsufla, după porunca împăratului, l-au aruncat ostașii în râu. Iar pe Sfântul Mina, temându-se împăratul a-l întreba despre credință, că nu cumva cu îndrăzneala cuvintelor și cu minunile să-l rușineze pe el și să întoarcă de la zei rămășița poporului celui de o credință cu el - a poruncit, ca fără întrebare, să-l ducă într-o temniță întunecoasă și acolo să-l spânzure legat de mâini și să-i lege de picioare o piatră foarte mare, ca astfel, de greutatea cea mare, întinzându-se încheieturile lui, spânzurat îndelung să moară cu moarte silnică.
Sfântul Mina, răbdând acea muncă, avea în gura sa cuvântul psalmistului și grăia către Dumnezeu: Vezi smerenia și osteneala mea, precum și ceea ce grăiește Apostolul: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava aceea ce are să se arate. Apoi, rupîndu-i-se încheieturile de la locul lor și tot trupul lui fiind întins ca o strună și durerile grele înmulțindu-se, a tăcut. Iar Dumnezeu care săvârșește puterea Sa cea minunată întru sfinții Săi, nu numai că n-a lăsat pe răbdătorii de chinuri într-acele munci, ci a făcut negrăită minune cu dânșii. Căci prin dumnezeiasca Lui purtare de grijă, când Sfântul Ermoghen a fost aruncat în râu, încă puțin răsuflând, îndată arătându-se îngerii, l-au luat din apă, l-au scos la mal și i-au tămăduit mâinile și picioarele cele tăiate; apoi l-au făcut cu totul viu, sănătos și întreg, încât era ca un nou născut. Sosind noaptea, l-au adus pe el la Sfântul Mina, care era spânzurat în temniță și era abia viu. Apoi, dezlegându-l și pe Sfântul Mina din legături și vindecându-l, îngerii îi mângâiau pe amândoi, cu răsplătirea ce avea să fie lor în ceruri, pentru că acum li s-au gătit cununile și începătorul de nevoințe îi așteaptă, până când își vor săvîrși bine alegerea nevoinței lor. Deci îngerii au petrecut împreună cu dânșii până dimineața, întărindu-i spre pătimirea ce le stătea înainte.
Făcându-se ziuă, foarte de dimineață a poruncit împăratul să se deschidă priveliștea și să se adune tot poporul. Apoi venind și el s-a așezat pe scaunul de judecată și știind că toată cetatea crede în Hristos, două lucruri cugeta în sine, zicându-și: Nu este bine a lăsa pe cetățeni fără pedeapsă, nici iarăși nu este de folos a-i munci pe toți și a-i pierde. Deci s-a prefăcut că nu știe nimic despre credința lor cea în Hristos și a început a vorbi către popor: „Știu că voi toți cinstiți pe marii noștri zei, cu jertfe și cu închinăciuni, și către împărați arătați cu frică datornică supunere întru toate. Dar de vreme ce de la început n-ați stat împotriva acelor oameni răi, care au îndrăznit a împânzi învățătura Celui răstignit și nu i-ați ucis cu pietre, mai înainte de venirea noastră la voi, pentru aceea nu puțină minie ați ridicat asupra voastră din partea zeilor. Iar eu, dorind ca nici unul din voi să nu cadă în oarecare nevoie, prin voia zeilor, nu vă voi lăsa fără oarecare pedepsire, făcând izbândă pentru minia zeilor. Deci poruncesc să se ia cinstea cea dintii de la cetatea voastră, ca să nu fie nimeni din voi cu dregătorie, nici să se ridice cineva la stăpâniri înalte. Să știți și aceasta, cum că Răstignitul pe nimeni nu izbăvește din răutăți, decât numai că aduce în toate nevoile și la moartea cea rea pe cei ce cred într-însul. Iar cum că sunt adevărate cele grăite de mine, să fie întru mărturie cei doi vrăjitori de ieri, Mina și Ermoghen, care mai înainte de munci făgăduiau a învia morții, dar fiind pierduți de mine, cu grele munci după vrednicia lor, nici lor singuri n-au putut să-și ajute. Deci unde este acum puterea acelui înșelător Hristos?”.
Astfel, bârfind împăratul și numele lui Hristos hulind, cu greu se învoia la aceasta tot poporul, care cârtea în sine, cugetând un lucru nou împotriva împăratului. Apoi, zicându-i prin dregători să tacă, iar împăratul vrând iarăși a vorbi, îndată s-au arătat sfinții mucenici Mina și Ermoghen, venind către împărat; atunci toți întorcându-și ochii spre dânșii cu multă mirare, ca și cu un glas și o gură au strigat: „Mare cu adevărat este Dumnezeul creștinilor”. Iar împăratul a rămas în mare nedumerire și spaimă. Iar unul din cei ce stă acolo în popor, cu numele Evgraf, iscusit în înțelepciunea elinească, care era oarecând unul din scriitorii vremii, când era Sfântul Mina judecător în cetate - văzând pe sfinții mucenici vii și sănătoși s-a umplut de râvna dumnezeiască și însemnându-se cu semnul Crucii, a ieșit cu îndrăzneală în mijlocul priveliștii și a zis împăratului: „Și eu, împărate, sunt creștin și lepăd poruncile tale, iată, înaintea ta sunt, necruțând trupul meu pentru Hristos și să nu nădăjduiești că mă vei birui cu îngrozirile sau cu îmbunările și nu numai pe mine, dar nici pe un creștin din noi nu vei putea birui, pentru că nouă a trăi împreună cu voi ne este moarte, iar a muri pentru Hristos, cu adevărat ne este viață. Ai intrat ca un leu în cetatea noastră, vrând a înghiți turma lui Hristos și prin închinarea de idoli a pierde sfânta credință, dar noi nu băgăm seamă iuțimea ta, gata fiind spre moarte, pentru bună credință și râdem de tine ca de o vulpe bătrână”.
Acestea auzindu-le împăratul, s-a aprins de mânie și sculându-se iute de pe scaun s-a pornit asupra lui; apoi, smulgând sabia de la unul din cei ce stăteau în fața lui, cu mâna sa a tăiat pe Sfântul Evgraf și, în marea lui mânie, l-a făcut bucăți. Iar sfântul fiind tăiat, ocăra cât putea necredința tiranului și mulțumea lui Dumnezeu că, mai înainte decât alții, merge către El și că nu numai printr-o rană primește sfârșitul său, ci prin multe rane, care vor mijloci lui multe cununi. Astfel și-a dat sufletul său cel mucenicesc în mâinile lui Dumnezeu, fiind tăiat în mijlocul priveliștii.
Împăratul, iarăși șezând pe scaunul său, s-a întors către sfinții Mina și Ermoghen și a zis: „Mă jur cu puterea zeilor mei că niciodată n-am văzut astfel de vrăjitori ca aceștia și nu este de mirare că-i ascultă pe dânșii poporul cel simplu; pentru că, înșelând cu meșteșugul vrăjitoriei, pe cei neînvățați îi depărtează de la zei și-i sfătuiesc să moară pentru Cel răstignit. Dar eu îndată vă voi arăta vouă, o! ticăloșilor, ce sunteți voi, adevărată înnoire a trupului, ori nălucire și întunecare a ochilor?”. Iar sfinții au răspuns: „De vreme ce mintea ta este nebună și sufletul tău urât, cum și inimă împietrită, de aceea și lucrul cel adevărat ți se pare ție a fi nălucire. Căci nu ești tu orb cu adevărat, când nu crezi lucrului celui mai luminat decât soarele? Dacă te îndoiești, apoi cearcă singur cu sârguință, dacă noi suntem cu adevărat. Și dacă cu îngrozire te iuțești, apoi iarăși cu munci și cu rane încearcă-ne și cunoaște că suntem trup, iar nu nălucire. Ori voiești cu făgăduințele bunătăților cele vremelnice a ne uni pe noi cu tine? Apoi să știi că de ne-ai fi dat nouă chiar împărăția ta, care este la voi lucrul cel prea înalt, nici atunci nu ne-ai fi înșelat pe noi. Deci dă asupra noastră răspunsul tău cel desăvârșit, știind că nu sporești nimic”.
Iar împăratul văzându-i pe ei că nu sunt năluciri, ci trupuri adevărate - pentru că mulți îi pipăiau cu mâinile și vedeau trupuri întregi și vindecate de rane -, a poruncit să le tăie capetele cu sabia. Iar el sculându-se s-a dus în palatul său, rușinîndu-se că n-a putut în nici-un fel să biruiască pe ostașii lui Hristos. Deci, sfinții fiind duși la locul cel de tăiere, tot poporul mergea după dânșii, iar ei ridicându-și ochii, s-au rugat mult către Dumnezeu ca să dea sfintelor biserici și la toată creștinătatea pace și liniște și ca nimeni din cei ce vor cere ajutor de la dânșii să nu se întoarcă în deșert. Îmbrățișându-se unul pe altul și dându-și pace, și-au întins cinstiții lor grumaji sub sabie spre a fi tăiați de ostași. Apoi, Sfântul Mina, fiind încă viu, a rugat pe împărat ca trupul său să fie dus în Vizantia, care lucru chiar când își dă sfârșitul l-a poruncit și credincioșilor ce stăteau înaintea lui.
Împăratul Maximin a poruncit însă să facă un sicriu de fier, să pună într-însul trupurile sfinților mucenici și să le arunce în mare, pentru ca să nu fie cinstite de creștini. Iar el, pricepând gâlceava poporului și cârtirea cea mare și temându-se să nu se ridice tulburare asupra lui, a ieșit degrabă din cetate și s-a întors în Vizantia. Iar sicriul de fier cu moaștele sfinților nu s-a cufundat în mare; ci cu puterea lui Dumnezeu, plutind pe deasupra apei, a întrecut pe împărat plutind spre Vizantia, zburând ca o pasăre cu aripi. Atunci, noaptea s-a arătat vedenie dumnezeiască episcopului Constantinopolului, poruncindu-i ca fără zăbavă să meargă la țărmul mării și să ia cu cinste sicriul cu moaștele sfinților.
Episcopul, în aceeași noapte, chemând clerul său și pe oarecare din cetățenii cei credincioși, bărbați cinstiți, au ieșit la mare și au văzut toți lumină, pogorându-se ca un stâlp din cer și care era deasupra unei bărci; iar doi bărbați prea străluciți, venind în acea barcă, către țărm, unde era episcopul și clerul. Apropiindu-se de țărm, au văzut că nu barcă, ci un sicriu plutește, fiind tras pe apă de doi îngeri purtători de lumină. Apoi, punând sicriul pe țărm, s-au făcut nevăzuți. Iar episcopul și cei împreună cu dânsul, primind racla cu bucurie și cunoscând că este de fier, foarte mult s-au mirat, cum greutatea fierului nu s-a scufundat în adâncul mării, ci ca un lemn ușor a plutit pe apă. Și sărutând cinstitele trupuri ale sfinților mucenici, le-au pus într-un loc ascuns, până la o vreme.
Pe împăratul Maximin, când mergea pe cale, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, pentru că s-a lipsit de ochii cei trupești, cel ce era orb demult de cei sufletești și, precum a spus el prietenilor săi de casă, a fost bătut cu mâini nevăzute și după puține zile a murit ticălosul. Atunci episcopul cu mare cinste a îngropat moaștele sfinților mucenici lângă zidul cetății, ca să fie acestea strajă și păzitori celor ce înoată pe mare, iar celor ce pătimesc în boli, să le fie doctori, întru slava marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Canon de rugăciune către Sfinţii Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf
Troparul Sfinţilor Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf
Glasul al 8-lea
Cu înfrânarea omorând pornirile şi îndemnurile cele arzătoare ale patimilor, ucenicii lui Hristos au luat harul de a alunga urmările bolilor celor neputincioşi şi a face minuni, atât în viaţă, cât şi după moarte. Minune uimitoare cu adevărat! Că oase goale izvorăsc tămăduiri. Slavă Ţie, Singurului Dumnezeu şi Ziditorului.
Cântarea 1
Glasul 1
Irmosul
Hristos Se naşte slăviţi-L, Hristos din ceruri întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă; cântaţi Domnului tot pământul şi cu veselie lăudaţi-L popoare, că S-a preaslăvit!
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind împodobiţi cu Cununile Măririi şi stând înaintea Scaunului lui Dumnezeu şi umplându-vă de Dumnezeiască Lumină, mucenicilor, izbăviţi de întunecimea patimilor pe cei ce săvârşesc cu dragoste Sfântă pomenirea voastră, cea de lumină purtătoare.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Iubind Strălucirea Dumnezeiască şi dorind după Frumuseţea lui Dumnezeu, aţi lepădat desfătările vieţii şi toată stăpânirea cea strălucitoare şi prin moarte aţi aflat Viaţa Cea Nesfârşită, mucenicilor.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Înflăcărându-se de râvnă Dumnezeiască au stins focul necredinţei în Dumnezeu şi s-au arătat întru credinţă sfeşnice strălucitoare, umplând pe toţi de lumina dreptei cinstiri de Dumnezeu, Sfinţii Mucenici Ermogen şi Mina, cei mari la suflet.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Roagă-te neîncetat, Fecioară fără de prihană, Domnului şi Stăpânului, pe Care L-ai Întrupat din sângiuirile tale, unindu-Se cu noi, ca să se izbăvească robii tăi de sub stăpânirea patimilor, Preacurată.
Cântarea a 3-a
Irmos: Fiului Celui Născut...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cu Raza Cerească luminându-se sfinţii mucenici, au risipit întunericul înşelăciunii idoleşti şi ne-au strălucit lumină de tămăduiri, nouă celor ce cântăm Dumnezeului tuturor: Sfânt eşti, Doamne!
Stih: Sfinte Mucenice Mina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Urmând pătimirii Stăpânului, Celui Ce este Viu, Minunate Mina, pielea de pe tălpi ţi s-a jupuit, dar ai zdrobit capul tiranului vrăjmaş, întărindu-ţi picioarele pe calea cea tare a muceniciei, preaviteazule mucenice.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Tăindu-i-se mâinile, Sfântul Ermogen lăuda pe Mântuitorul făcând veşmântul preoţiei cu roşeala sângiuirilor cu adevărat mai strălucitor şi prin har arătându-se următor Celui Ce a pătimit cu trupul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Pe tine Singură, Hristos Cel Preafrumos, aflându-te Preafrumoasă între femei, Fecioară, a ieşit purtător de Trup, din sânul tău, împodobind neamul nostru, cu Dumnezeieşti Frumuseţi. Pentru aceasta te cinstim pe tine.
Irmosul
Fiului, Celui Născut fără stricăciune din Tatăl mai înainte de veci şi mai pe urmă din Fecioară Întrupat fără sămânţă, lui Hristos Dumnezeu să-I strigăm: Cel Ce ai înălţat fruntea noastră, Sfânt eşti, Doamne!
Cântarea a 4-a
Irmosul
Toiag din rădăcina lui Iesei şi floare dintr-însul, Hristoase din Fecioara ai odrăslit, din Muntele cel cu umbra deasă. Venit-ai Întrupându-Te din cea Neispitită de bărbat, Cel fără de trup şi Dumnezeu. Slavă Puterii Tale, Doamne!
Stih: Sfinte Mucenice Mina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Vestind Legile cele pline de lumină, ai răbdat nelegiuirea de a ţi se scoate ochii, Sfinte Mina, având ochii inimii tale căutând cu grijă către Lumina Cea Neapusă şi cântând cu bucurie: Slavă Puterii Tale, Doamne!
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Arătatu-s-a limba ta, pe când ţi se tăia, preaînţelepte, ascuţită de Focul Duhului; că vorbeai vestind minunile lui Dumnezeu şi ai schimbat necredinţa judecătorului tău în încredinţare plină de evlavie cu adevărat despre Ziditorul.
Stih: Sfinte Mucenice Ermoghen, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Răbdând cu multă tărie pătimirea, Sfântului Ermogen i se taie picioarele, călcând în picioare capul şarpelui şi pregătind cu cuget neabătut calea muceniciei, care duce către Viaţa Strălucirii Cereşti.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Păzindu-ţi sufletul nerănit, ţi Se arăta Hristos, vindecându-ţi rănile, Sfinte Mucenice Mina şi poruncindu-ţi să rabzi cu bărbăţie; ca prin tine să se facă mântuire tuturor celor ce te vedeau, Cel Ce este voitor de milă.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Toiag din rădăcina lui Iesei, înflorind ai odrăslit pe Cel Ce a sădit toată lumea, Care a veştejit sadurile cunoştinţei celei neroditoare; şi ne-a sădit cu evlavie credinţa cea adevărată, Preacurată Fecioară, Prealăudată.
Cântarea a 5-a
Irmosul
Dumnezeu al păcii fiind, Tată al îndurărilor, pe Îngerul Sfatului Tău Celui Mare, dăruindu-ne pace L-ai trimis nouă. Deci, povăţuiţi fiind la lumina cunoştinţei de Dumnezeu, de noapte mânecând, Te slăvim pe Tine, Iubitorule de oameni.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Pentru ce te tulburi în deşert? Strigau mucenicii împreună judecătorului cel fărădelege; căci lângă noi se găseşte, dându-ne putere, Cel Ce este Singurul Nebiruit întru tărie; pentru Acela suferim cu toată tăria chinurile.
Stih: Sfinte Mucenice Ermoghen, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fost-a pe neaşteptate minunata schimbare a Mucenicului Ermogen către Domnul; că prin baia botezului s-a curăţat şi prin hotărârea cea Dumnezeiască a primit lumina arhieriei, luminând cu învăţături pe cei ce sunt în noaptea celor cumplite.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Părăsind gândul cel neiscusit al ritorilor, aţi fost pescuiţi cu mrejele necărturarilor, Duhul înţelepţindu-vă cu adevărat pe voi, mucenicilor; şi prin credinţă v-a făcut puternici întru tărie,împotriva furtunii chinurilor.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Arătatu-te-ai întrecând pe sfinţii îngeri, Fecioară Preacurată, Ceea ce ai născut pe Îngerul de Mare Sfat, pe Dumnezeu Emmanuel, Care cu pogorârea Sa a făcut pe cei pământeşti cereşti, pentru milostivirea Sa cea de netâlcuit.
Cântarea a 6-a
Irmos: Din pântece pe Iona...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Izbăveşti pe Iona din fiară, închipuind îngroparea Ta cea de trei zile, Atotputernice; iar trupurile mucenicilor, aruncate în mare, le îndreptezi către limanul cel liniştit al îngropării, unde este Dumnezeiasca Ta voire, spre paza noastră, a credincioşilor.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Trupurile voastre, nebiruiţilor mucenici, adâncimea mării le-a dat uscatului nevătămate, mergând înaintea voastră îngeri cereşti, fericiţilor şi arătându-ne tuturor aşezarea voastră, care este izvor de tămăduiri şi izbăvire de patimile sufleteşti.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cetele cele înţelegătoare s-au mirat de răbdarea voastră; cum aţi biruit cu trupul pe balaurul cel fără de trup, mucenicilor şi v-aţi încununat cu cununile biruinţei, stând înaintea Scaunului lui Dumnezeu şi luminându-vă cu Dumnezeieştile Străluciri.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Încetat-a prin tine, Fecioară, moartea; că ai născut pe Viaţa Hristos, Care dăruieşte nemurire şi Dumnezeiască izbăvire celor ce cred în El cu tărie. Pe Acela roagă-L, Preasfântă, să izbăvească pe robii tăi de toate greşelile.
Irmosul
Din pântece pe Iona ca pe un prunc l-a lepădat fiara mării, precum l-a primit; şi în Fecioară sălăşluindu-Se Cuvântul şi Trup luând, a ieşit păzind-o Nestricată; că Cel Ce n-a pătimit stricăciune o a păzit Nevătămată pe Ceea ce L-a născut.
CONDAC
Glasul al 3-lea
Podobie: Fecioara astăzi...
Ca nişte stele strălucitoare aţi împuţinat în chip desăvârşit noaptea credinţei în idoli şi aţi luminat inimile credincioşilor cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi i-aţi arătat vase cinstite ale Duhului. Pentru aceasta lăudăm sfântă pomenirea voastră, mucenicilor preamăriţi.
CONDAC
Glasul al 2-lea
Podobie: Căutând la cele de sus...
Încingându-te Dumnezeieşte cu Marele şi Cinstitul Nume al lui Hristos, ca şi cu o armă, ai ruşinat pe vrăjmaşul şi ai primit cununa biruinţei. Ci, Mărite Mucenice Mina, nu înceta rugându-te pentru noi toţi.
Cântarea a 7-a
Irmosul
Tinerii în dreapta credinţa fiind crescuţi, pâgâneasca poruncă nebăgând-o în seamă, de groaza focului nu s-au înspăimântat, ci în mijlocul văpăii stând, au strigat: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Acolo unde se aude lămurit glasul şi răsunetul celor ce prăznuiesc cu suflet bucuros v-aţi sălăşluit, nevoitorilor şi plini de veselie, cântaţi: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!
Stih: Sfinte Mucenice Ermoghen, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Dulce îmi este mie moartea de care mor, striga Mucenicul Ermogen; Viaţa mea este Hristos, iar moartea îmi este un câştig nespus; să mi se taie deci mădularele, mie celui ce cânt: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cu cuget hotărât te-ai scris în cartea celor vii, Înţelepte Evgraf! Că tăindu-ţi-se capul, te-ai urcat în sângele tău ca într-un car şi te-ai mutat către Lumina Cea Neînserată.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul Cel Ce S-a Întrupat, a ieşit din tine, Fecioară, nearzându-ţi pântecele şi nici mişcându-ţi semnele Fecioriei, dându-ne nestricăciune şi viaţă, nouă, celor ce cântăm: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat!
Cântarea a 8-a
Irmos: Cuptorul cei răcorit...
Stih: Sfinte Mucenice Mina, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Se aruncă la picioarele tale cel înfumurat, fiind călcat în picioare de tine, Sfinte Mina, de Dumnezeu înţelepţite; că scoţându-ţi ochii şi tăindu-ţi limba nu ţi-ai mişcat cugetul de la starea cea mai bună. Pentru aceasta cu veselie ai strigat: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.
Stih: Sfinte Mucenice Ermoghen, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Când judecătorul cel nebun, cu hotărâre plină de cruzime ţi-a smuls mâinile şi picioarele, atunci, dorind răsplătirile, Mucenice Ermogen, cântai lui Hristos, bucurându-te: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Laud, Sfinte Mina, Dumnezeiştile tale lupte; cinstesc nevoinţele Mucenicului Ermogen; mă închin moaştelor voastre; cânt chinurile, legăturile, prigonirile şi moartea, prin care v-aţi înălţat către Viaţă, strigând: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Năstrapă, păstrătoare de Mana Dumnezeirii te cunoaştem pe tine, Fecioară; Chivot, Masă, Sfeşnic şi Scaun al lui Dumnezeu, Palat şi Pod care duce la Dumnezeiasca Viaţă pe cei ce cântă: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.
Să lăudăm, să binecuvântăm şi să ne închinăm Domnului cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Irmosul
Cuptorul cel răcorit a închipuit chipul Minunii celei mai presus de fire; că n-a ars pe tinerii pe care i-a primit, precum nici Focul Dumnezeirii n-a ars pântecele Fecioarei în care a intrat. Pentru aceasta cântând, să strigăm: să binecuvânteze toată făptura pe Domnul şi să-L preaînalţe întru toţi vecii.
Cântarea a 9-a
Irmosul: Chipul naşterii tale...
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Iată praznicul cel luminat almucenicilor celor asemenea cu lumina, a strălucit tuturor, luminând marginile lumii şi împrăştiind orbirea sufletelor. Să ne apropiem de el cu osârdie, ca să scoatem sfinţenie.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Cei ce aţi câştigat Mărirea Bunătăţilor Cereşti de care v-aţi învrednicit, rugaţi-vă ca pe Aceasta să o dobândească şi cei ce cinstesc cu credinţă luminata voastră pomenire, ca unii ce staţi totdeauna înaintea lui Dumnezeu, rugămu-vă, Sfinţilor Mari Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf.
Stih: Sfinţilor mucenici, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Trupul şi sufletul vi le-aţi adus ca pe o jertfă fără de prihană Făcătorului tuturor; iar dându-vă jertfă de ardere de tot, prin focul chinurilor şi numărându-vă în cetele mucenicilor, v-aţi luminat cu Lumină Preacurată, înţelepţilor de Dumnezeu.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Dumnezeiasca ceată a mucenicilor, Sfinţii Mina, Ermogen şi Evgraf, cei de Dumnezeu înţelepţiţi, înălţatu-s-au sălăşluind în Locaşurile cele Luminoase; şi stau înaintea Tatălui şi a Fiului şi a Duhului, îndulcindu-se în chip lămurit de îndumnezeire.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Firea noastră cea lepădată a văzut Lumina de Fulger a naşterii tale, Ceea ce eşti fără de prihană şi s-a izbăvit de noaptea necunoştinţei şi de patimile tulburării celei întunecoase. Pentru aceasta ca pe o Pricină a mântuirii noastre o cinstim.
Irmosul
Chipul naşterii tale celei Preacurate l-a arătat rugul cel ce ardea fără să fie mistuit. Şi acum te rugăm să stingi cuptorul ispitelor cel sălbăticit asupra noastră, ca neîncetat să te mărim pe tine, Născătoare de Dumnezeu.
SEDELNA
Glasul al 8-lea
Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...
Sfinţii Mucenici Mina, Ermogen şi Măritul Evgraf, lepădând slava lumească, s-au însufleţitde Slava Dumnezeiască şi cu hotărâre plină de râvnă au răbdat mulţimea chinurilor celor cumplite, necruţându-şi trupul. Pentru aceasta, către sfârşit, fiind aruncaţi în adâncurile mării, s-au îndreptat către Limanul cel Ceresc. Cărora cu credinţă să strigăm: rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu, să dăruiască iertare de greşeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea voastră.
SEDELNA
Glasul 1
Podobie: Mormântul Tău...
Sfântul Mina cel Minunat, Mucenicul Ermogen cel Lăudat, doimea întru tot cinstită a Sfintei Treimi, au călcat cu bărbăţie trufia închinătorilor la idoli şi săvârşind preasfinţita călătorie, au primit din cer cununile de biruinţă, cu Puterea Duhului.
SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Glasul 1
Podobie: Mormântul Tău...
Încăput-ai în pântecele tău, prin Dumnezeiescul Duh, pe Făcătorul tuturor şi Dumnezeul tău şi Ziditorul, Ceea ce eşti fără de prihană, Preacurată şi L-ai născut fără de stricăciune. Pe Acela slăvindu-L, te lăudăm pe tine, Fecioară, ca pe Cămara Împăratului Slavei şi ca pe o Răscumpărare a lumii.
SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Glasul 1
Podobie: Mormântul Tău...
Şi prin inima ta cea Preacurată şi cu totul Nevinovată, Fecioară, a trecut cu adevărat sabia când ai văzut pe Fiul tău ridicat pe Cruce, Ceea ce eşti cu totul fără de prihană, Binecuvântată Marie, Acoperământul păcătoşilor, Zidul de apărare şi Întărirea lumii.
Troparul Sfinţilor Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf
Glasul 8
Cu înfrânarea omorând pornirile şi îndemnurile cele arzătoare ale patimilor, ucenicii lui Hristos au luat harul de a alunga urmările bolilor celor neputincioşi şi a face minuni, atât în viaţă, cât şi după moarte. Minune uimitoare cu adevărat! Că oase goale izvorăsc tămăduiri. Slavă Ţie, Singurului Dumnezeu şi Ziditorului.
Condacul Sfinţilor Mucenici Mina, Ermoghen şi Evgraf
Glasul 3
Fecioara astăzi...
Ca nişte stele strălucitoare aţi împuţinat în chip desăvârşit noaptea credinţei în idoli şi aţi luminat inimile credincioşilor cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu şi i-aţi arătat vase cinstite ale Duhului. Pentru aceasta lăudăm sfântă pomenirea voastră, mucenicilor preamăriţi.
Ne aflăm într-unul dintre cele mai mari cicluri de curățare energetică de pe Pământ.
Cine nu merge cu vibrația, pleacă.
Multi dintre care vor pleca la sfârșitul lunii decembrie... Au fost "afară" cu energie de mult timp.
Suntem într-o închidere de ciclu.
Există și suflete care pur și simplu nu vor să experimenteze ceea ce vine.
Dar iată cel mai important lucru:
Celor care rămân, mesajul este clar: