În această lună, în ziua a şaptea, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Ambrozie, episcopul Mediolanului (Milano, Italia).
Cuviosul
Părintele nostru Ambrozie era de loc din cetatea Romei. Era senator:
bărbat destoinic la cuvânt, cântar şi cumpănă a dreptăţii. Nu dădea
hotărârile după faţa oamenilor, ci cu nepărtinire şi cu dreptate. De
aceea i s-a încredinţat stăpânirea întregii Italii, de către
binecredincioşii împăraţi Constantin şi Constant, fiii marelui împărat
Constantin. Nu era încă luminat cu dumnezeiescul Botez; era încă
printre catehumeni, dar întru nimic nu era mai prejos în virtute şi în
viaţă curată decât cei ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Prin
hotărârea împăratului Valentinian, Sfântul Ambrozie a fost ales
episcop al Bisericii Milanului, la moartea episcopului acelei Biserici.
Mai întâi a fost botezat, apoi a urcat toate treptele bisericeşti până
a ajuns la cea mai de sus.
Ca episcop a învăţat pe popor drept şi bine dreapta credinţă; a păzit neatinsă Biserica de orice erezie; a stat alături de cei ce duceau război ereziilor lui Arie, Sabelie şi Eunomie; a scris multe şi felurite cărţi pentru dreapta credinţă; pe împăratul Teodosie, care venise în Milan, după ce săvârşise acea nelegiuita vărsare de sânge în Tesalonic, l-a oprit să intre în biserică; l-a făcut să-şi dea seama de nelegiuirea lui, l-a arătat cât de mare deosebire este între un preot şi un mirean, chiar împărat de-ar fi el, şi l-a sfătuit să nu mai îndrăznească să se apropie de cele dumnezeieşti cu atâta sfruntare şi obrăznicie. După ce a săvârşit fapte îmbunătăţite şi-a sfârşit viaţa, după o bună bătrâneţe.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Atinodor.
Sfântul Mucenic Atinodor a trăit pe vremea împăratului Diocleţian. Era de loc din Mesopotamia şi din copilărie a îmbrăţişat viaţa călugărească. A fost pârât că e creştin, şi fiind dus înaintea lui Eleusie, domnitorul ţării, a mărturisit pe Hristos. Pentru aceasta a fost întins între doi stâlpi şi i-au fost arse cu făclii toate părţile trupului lui. Şi a fost supus la multe şi felurite chinuri, pe care le-a răbdat cu tărie şi seninătate, neputând fi biruit de chinuri. Atunci sfântul, rugându-se, şi-a dat Domnului duhul său.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Neofit, care s-a săvârşit, fiind aruncat în mare.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Dometie, care de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Isidor, Achepsima şi Leon, care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Amun cel din Nitria, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor mucenici Gain şi Gaie, care în foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor 300 de Sfinţi Mucenici din Africa, care de sabie s-au săvârşit.
Aceşti Sfinţi Mucenici au trăit pe vremea împăratului romanilor Zenon. Domnitor al Africii era Onorie, care urmase la domnie lui Ghizeric, tatăl său. Onoric era eretic arian. Episcopii eretici arieni Chiril şi Vilinard l-au înduplecat pe Onoric să pornească prigoana împotriva ortodocşilor. Şi a dezlănţuit Onoric prigoană aşa de mare, că a întrecut prigoanele de pe vremea împăraţilor păgâni Diocleţian şi Maximian.
A poruncit să fie izgoniţi toţi preoţii din cele 15 oraşe câte erau în Africa, după ce mai întâi fuseseră luate toate vasele sfinte şi odoarele bisericilor. Ortodocşilor le mai rămăsese numai o singură biserică şi acolo săvârşeau Sfânta Liturghie. Barbarii, aflând de ea, au înconjurat-o, au adus lemne şi alte lucruri uscate, le-au clădit în jurul ei, le-au aprins şi au ars biserica împreună cu toţi ortodocşii care se aflau în ea şi slăveau pe Dumnezeu,
Onoric a lăudat fapta aceasta şi a mai poruncit să fie ucişi îndată toţi cei ce nu s-au botezat din nou cu botezul eretic arian. Ortodocşii care nu puteau îndura grozăviile chinurilor şi-au găsit scăparea prin fugă, părăsind casele şi ţara, iar cei care erau mai întăriţi în credinţa ortodoxă s-au dat pe ei înşişi cu dragă inima morţii celei muceniceşti. Aşa 300 de ortodocşi din Cartagina, care au fost pârâţi lui Onoric că nu voiesc să creadă, aşa cum cred arienii, au fost daţi morţii, tăindu-li-se capetele. Pentru preoţi arienii au născocit pedepse mai cumplite. Pe doi dintre ei i-au tăiat cu fierăstrăul; la 60 dintre cei mai învăţaţi le-au tăiat limbile chiar din rădăcină. Despre aceşti mucenici vorbesc mulţi scriitori şi istorici.
Acestea au fost cele îndrăznite de vandali în Africa împotriva creştinilor care mărturiseau deofiinţimea lui Dumnezeu-Cuvântul cu Tatăl. Iar în bătrâna Romă, în aceeaşi vreme, Sunilda, soţia lui Odoacru; care stăpânea Roma, ariană fiind, a silit pe femeia unuia din căpeteniile Romei să se boteze din nou cu botezul arienilor. Cum însă n-a putut-o convinge, a fost băgată în apă fără voia ei de episcopul arian al Milanului. Când ea a ieşit, din colimvitra, i-a dat episcopului doi bănuţi, zicându-i: "Iată plata pentru că m-ai îmbăiat!". Sunilda mâniindu-se a ars-o de vie.
Tot în această zi, pomenirea drept-credincioşilor care lăudau biserica pe Dumnezeu, şi care prin foc s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea celor doi sfinţi preoţi, care de fierăstrău s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor 60 de preoţi, cărora li s-au tăiat limbile, dar continuau să vorbească.
Tot în această zi, pomenirea femeii ortodoxe, care prin foc s-a săvârşit la Roma.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Pavel monahul.
Cel între sfinţi Părintele nostru Pavel, pe când era în lume nu era nici bogat, nici sărac; era dintr-un neam de oameni care aveau cu ce trăi şi care putuse să înveţe pe fiul lor Sfintele Scripturi.
Când s-a făcut mai mare, Pavel a socotit ca îi este mai de folos să părăsească lumea şi să intre în una din sfintele mănăstiri ale ţării sale. A îmbrăcat sfântul şi îngerescul chip şi se nevoia să săvârşească orice virtute, aşa că ajunsese ca un vas de virtuţi. Şi atât de mult a întrecut pe toţi fraţii din mănăstirea aceea că a făcut un lucru plin de minune şi a arătat fraţilor că are ascunse în el mari puteri.
Fericitul Pavel a plecat din mănăstire şi s-a dus la Ierusalim. După ce s-a închinat Sfintelor Locuri, a plecat în Cipru. Acolo a petrecut mulţi ani într-un munte înalt şi mulţi creştini se suiau la el. Dar pentru că numele său se răspândise pretutindeni, a plecat şi de acolo şi s-a dus în părţile din apropierea Constantinopolului. Bineplăcând şi aici lui Dumnezeu, a fost învrednicit, ca şi altădată dumnezeiescul Moise, să audă o voce de sus care i-a zis: "Suie-te, Pavele, în munte şi sfârşeşte-te!". Şi s-a suit Pavel într-un munte înalt, numit de localnici Parigoria, adică Mângâiere, s-a închinat lui Dumnezeu şi după ce a mai trăit câtva vreme acolo, a adormit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Prisc, Martin şi Nicolae.
Dintre aceştia, unul prin foame s-a săvârşit, altul tăiat cu securea, iar al treilea prin foc. Pomenirea lor se săvârşeşte în biserica de lângă zidurile Vlahernelor.
Tot în această zi, pomenirea târnosirii bisericii Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din Curator.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului şi isihastului Grigorie, ctitorul sfintei Mănăstiri a Sfântului Nicolae din Muntele Athos care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Filofteia fecioara, ale cărei sfinte moaşte se află în Paraclisul Sfintei Mănăstiri Curtea de Argeş.
Această frumoasă stâlpare, aducătoare de roade vrednice de împărăţia cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnova, din părinţi creştini, bulgari cu neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa. Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul.
Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: "Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale". Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.
Şi iată cum: după ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de diavolul, urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei.
Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.
Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele.
Deci mergând la vremea la care ştia că vine fericita cu bucatele, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea fiică-sa cu bucatele, fiind de mânie biruit şi uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti; şi fiind în mare aprindere a azvârlit în ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o a rănit-o la un picior, şi îndată, o, minune! şi-a dat sfântul şi fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.
Iar sfântul şi feciorescul ei trup rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit că se lumina şi locul dimprejur. Iar ticălosul tată văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii celei dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor ei moaşte. Şi vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.
Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate pe rând cum s-au întâmplat şi cum acum trupul fericitei zace pe pământ, şi că este cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind arhiepiscopul împreună cu cei mai mari ai cetăţii şi cu popor, au alergat cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi văzând sfântul trup strălucind cu acea dumnezeiasca lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremurile noastre cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi, care împlinesc cu fapta sfintele Lui porunci.
Apoi vrând să ridice sfântul ei trup, după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar să-l mişte din loc. Deci, mai mult s-au spăimântat. Şi cu multă evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filofteia, dar nici aşa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească cu minune pe roaba Sa, a îngreuiat ca o piatră trupul ei.
Apoi, înţelegând că aiurea voieşte să fie dusă au început a-i pomeni ca unei fiinţe vii ţările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre şi cele de aceasta parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească şi înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, îndată a înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care şi biserica este zidită) de toate cele despre sfânta. Acesta cum a fost înştiinţat, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara şi poporul său cu odoare de mult preţ ca acestea, îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească şi le-a aşezat în Biserica Domnească, cea zidită de el în oraşul Argeş. Acolo au stat sfintele ei moaşte până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaşte. Iar acum se află aşezate în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş. Şi acolo fiind, dă tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credinţă la sfintele ei moaşte.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Acesta a fost fiu de sfetnic al imparatiei si s-a nascut la Treveri, in Galia, unde avea dregatoria tatal sau. Deci, murind acesta, Ambrozie, fiind in frageda varsta, a venit cu maica sa si a locuit in vestita cetate a Romei, unde a stralucit prin invatatura cartii. S-a suit grabnic la dregatoriile lumesti cele mai inalte, ca era destoinic si drept la judecati, ca o cumpana si canon de dreptate, si intreaga si dreapta judecata facea, fara partinire. Drept aceea, pe vremea imparatiei lui Valentianian (372-392) a fost ales episcop al Mediolanului (Milano de astazi), avand varsta de 30 de ani si neavand el dumnezeiescul Botez, ca era numai printre cei chemati, catehumen. Ci, cu toate acestea, despre partea bunatatilor si curatenia vietii, nu le avea mai putin decat crestinii cei adevarati.
Deci cu alegerea poporului si cu sfatul imparatului Valentinian a fost pus, fara voia lui, episcop al Bisericii din Mediolan, primind mai intai Sfantul Botez, iar dupa opt zile, Arhieria, la 7 decembrie 374. Si s-a facut mare Parinte si Invatator Bisericii lui Hristos. A propovaduit si a scris multe carti impotriva eresului lui Arie si a intors prin cuvantul sau pe multi la dreapta credinta, luminand poporul si dand pace bisericii sale. A oprit pe marele Teodosie, imparatul romanilor, sa intre in biserica, dupa uciderea cea mare, pe care aceasta o facuse in Tesalonic, punandu-l sub canon de pocainta, in fata tuturor credinciosilor.
A lumint, a pastorit, a vindecat, a
indrumat sufletele, a aparat dreptatea celor nedreptatiti a propovaduit
Evanghelia la un intreg popor al marcomanilor, a primit la credinta, ca
ucenic al sau, pe marele barbat al lui Hristos, pe Fericitul Augustin;
in scurt, a lucrat ca un desavarsit episcop al Domnului. Si asa, ajungand
la bune batraneti, s-a mutat catre Domnul.
Intru aceasta zi, Sfintii trei sute de Mucenici din Africa
Acesti Sfinti Mucenici au trait pe vremea imparatului Zenon (474-491), iar domnitor si stapanitor al Africii era arianul Onoric, urmas tatalui sau Ghizeric. Deci, pe acest Onorie l-au induplecat episcopii arieni, Chiril si Vulinard, sa se porneasca mare goana impotriva dreptslavitorilor crestini; si goana s-a pornit. Si atat de infricosatoare si mare a fost, incat a covarsit pana si prigoanele din anii lui Diocletian si Maximian. Ca a poruncit salbaticul acela tiran sa se izgoneasca toti preotii celor cinsprezece orase din Africa, dupa ce, mai intai, s-au luat de la bisericile dreptcredinciosilor toate sfintele vesminte si odoare. Ci dreptcredinciosii, apucand numai o singura biserica, se adunau acolo si savarseau dumnezeiestile Taine. Afland aceasta insa, barbarii arieni au inconjurat-o si, aducand lemne si alte materii uscate, au aprins-o. Si asa au ars biserica, impreuna cu toti crestinii ce se aflau intr-insa la rugaciune. Iar Onoric a poruncit ca toti crestinii, care nu se vor boteza a doua oara, intru raul botez al arienilor, indata sa fie dati mortii. Deci, cati dreptslavitori nu puteau suferi uneltele ingrozitoare ale chinurilor fugeau si-si scapau viata, lasandu-si pamanturile si casele lor. Iar cati erau intariti in dreapta credinta, cu ravna se dadeau pe sine la mucenicie. Pentru aceasta, trei sute de dreptslavitori din Karhidona, fiind parati ca nu se unesc cu arienii, au luat pedeapsa, prin taierea capetelor. Iar preotilor, mai multe chinuri le faceau necredinciosii, ca pe doi dintre ei i-au taiat cu fierastraul, iar la saizeci din cei invatati le-au taiat limbile din radacina. Dar, impartindu-se ei prin tot pamantul romanilor, propovaduiau asa, fara limba, prin marea facere de minuni ce lucra Dumnezeu intru ei. Ci unul dintre ei, cazand in pacat trupesc, a facut sa se departeze dumnezeiescul dar de la el si numai putea sa vorbeasca lamurit, ca mai inainte.
Si goana aceasta au indraznit a o porni in Africa vandalii, impotriva dreptcredinciosilor, care marturiseau de o fiinta cu Tatal pe Fiul si Cuvantul Sau.
Iar in Roma cea veche, intru aceeasi
vreme, multe rele s-au facut de catre acesti arieni, impotriva drepslavitorilor.
Ca femeia regelui din Roma, Odoacru, numita Sunilda, ariana fiind, a silit
pe o femeie romana dreptslavitoare sa se boteze din nou, cu botezul arienesc.
Si, fiindca n-a putut sa o induplece, a poruncit, ca si fara voia ei, sa
o boteze episcopul Mediolanului, arian fiind si acesta. Iar dreptslavitoarea
femeie, iesind din apa, a cerut doua parale de la sluga sa si le-a dat
episcopului, zicandu-i: Primeste plata pentru baia aceasta, ca m-ai scaldat",
defaimand, astfel, cu cuvantul, ca pe o baie simpla, botezul cel arienesc.
Dar aceasta afland-o Sunilda indata a poruncit si a ars in foc pe Fericita.
Deci, barbatul ei, temandu-se de chinul focului, s-a dus singur si s-a
botezat din nou cu botezul lui Arie. Mai pe urma insa, incalecand el pe
un cal, pe cand mergea la casa de rugaciune a arienilor, a fost ars de
un fulger din cer, ce a cazut peste dansul. Si asa s-a aratat, prin fapta,
ca urgia lui Dumnezeu e mai tare decat focul vremelnic, care a ars pe femeia
sa.
Intru aceasta zi, pomenirea Sfintei Mucenite Filofteia, fecioara, ale carei sfinte moaste se afla la manastirea Curetea de Arges, din tara noastra (sec. XII).
Aceasta frumoasa stalpare, purtand roduri vrednice de Imparatia Cerurilor, Sfanta Filofteia fecioara, s-a nascut in marea cetate Tarnavo, din parinti crestini cu credinta, bulgari de neam, plugari cu mestesugul si simpli cu cunostinta. Dupa ce copila a ajuns la varsta cea primitoare de invatatura si, dupa ce a semanat in inima sa si in sufletul ei cel primitor samanta faptelor bune, a fecioriei si a milosteniei, ca din rod se cunoaste pomul, maica ei s-a mutat catre Domnul. Iar copila, ramanand lipsita de maica cea fireasca si avand intru inima sa intiparite invataturile primite de la ea, inteleptind-o pe dansa Duhul Sfant, a inceput cu osardie a lucra faptele bune cele incepatoare. Adica, a merge la biserica, a asculta Sfintele Scripturi cu luare aminte, a posti, pazindu-si neintinata fecioria cea trupeasca si cea sufleteasca, miluind pe cei saraci, saturand pe cei flamanzi, adapand pe cei insetati si imbracand pe cei goi; impodobindu-si prin aceasta, candela sufletului sau, agonisindu-si undelemn in vasul ei si gatindu-se pentru intrarea in camara Mirelui ceresc, ca fecioarele cele intelepte. Si toate aceste fapte bune le savarsea Sfanta cu mare statornicie si rabdare, nebagand in seama ispitele si necazurile pricinuite de uratorii binelui, dupa cela ce zice: "Gatitu-m-am si nu m-am tulburat a pazi poruncile Tale."
Deci, dupa ce a murit mama Sfintei, tatal ei si-a luat alta femeie si, fiindca mai totdeauna se intampla ca mamele de al doilea nu iubesc pe fiicele vitrege, aceasta s-a intamplat si Fericitei. Ca mama vitrega, vazandu-i milostivirea si alte fapte bune ale ei, indemnata de uratorul binelui, diavolul, ii facea necazuri neincetate, batand-o, parand-o tatalui ei si pornindu-l spre manie. De multe ori, Fericita, vazand pe saraci si flamanzi si biruita fiind de milostivire, isi da hainele ei si le impartea si din bucatele, pe care mama vitrega i le da, sa le duca la tarina, la tatal ei. Pentru fapta aceasta, el de multe ori o batea fara mila, pana ce, in cele de pe urma, a patimit si moartea din mainile lui.
Mergand ea, dupa obicei, in toate zilele, sa duca bucate tatalui sau, fiind el cu plugul la tarina, ii ieseau mereu inainte saracii si flamanzii, care, stiindu-i milostivirea si asezarea sufeltului ei cel iubitor de saraci, ii cereau milostenie, iar Fericita, neavand altceva sa le dea, le impartea din bucatele ce le ducea tatalui ei si ii hranea. Acestea facand-o ea multe zile si tatal sau, ramanand flamand, a certat pe femeia lui, cere l-a incredintat ca totdeauna ii trimite bucate deajuns, inca si de prisos, ci diavolul a pus in mintea tatalui ei, sa pandeasca pe Fericita, ca sa vada ce face cu bucatele. Deci, el mergand la un loc indemanatic sa o pandeasca, in vremea in care stia ca vine Fericita cu bucatele, si vazand cele ce facea fiica sa, s-a aprins de manie si biruindu-se de patima si dragostea cea parinteasca uitand-o, s-a pornit asupra ei. Si, neingaduind mania cea draceasca, sa o apuce de cosite, dupa obiceiul sau, ca totdeauna, si sa o bata pana isi va stampara fierberea maniei sale dobitocesti, de astadata, pana sa ajunga la dansa, a asvarlit in ea cu barda lui cea plugareasca, pe care o purta la brau si, lovind-o, a ranit-o la picior si, indata, o, minune, Fericita si-a dat sfantul ei suflet in mainile lui Dumnezeu.
Iar sfantul si feciorescul ei trup, ramanand pe pamant si inca sange din piciorul cel taiat curgand, cu slava cereasca a stralucit, incat se lumina si locul cel de prinprejur. Iar ticalosul tata, vazand intamplarea, a fost cuprins de spaima si de cutremur: una, ca s-a facut ucigas al fiicei sale, iar alta, din pricina stralucirii slavei celei dumnezeiesti, care se revarsase imprejurul sfintelor ei moaste; ca vrand sa ridice sfantul ei trup, nu cuteza sa se atinga, inca nici sa se apropie de dansul.
Deci, a alergat in cetate si a spus arhiepiscopului si celor mai mari ai cetatii, toate pe rand, precum s-au intamplat si ca acum trupul Fericitei zace pe pamant si ca este proslavit de la Dumnezeu cu lumina cereasca. Aceasta auzind-o, arhiepiscopul si cei mai mari ai cetatii, precum si din popor, au alergat, cu faclii si cu tamaie si cu rugaciuni, si, vazand neprihanitul trup stralucind cu acea dumnezeiasca lumina, s-au minunat cu totii si au proslavit pe Dumnezeul minunilor, Care si acum, in vremile noastre, proslaveste pe robii sai, care implinesc cu nevinovatie sfintele Lui porunci. Apoi, vrand sa ridice sfantul ei trup dupa porunca arhiepiscopului si sa-l duca in cetate, nicidecum n-au putut, ca Dumnezeu, vrand sa proslaveasca cu minune pe roaba sa, a ingreuiat ca o piatra de moara trupul ei.
Deci, cunoscand ei ca in alta parte voieste Sfanta sa se duca, au inceput a-i vorbi ca si catre o fiinta vie, pomenindu-i cetatile, manastirile, bisericile cele de peste Dunare, si cele de aceasta parte de Dunare si nicaieri n-a voit, iar cum a pomenit de Biserica Domneasca, cea din Targul Argesului, indata s-a usurat mai mult decat greutatea ei cea fireasca si, intelegand toti ca acolo este voia lui Dumnezeu si a Sfintei a merge, indata au instiintat, prin scrisori, pe Radu Voda, cel poreclit Negru (ce care si biserica a fost zidita), despre toate aceste. Deci, voievodul, cand a aflat, fiind tara si poporul sau cu niste odoare de mult pret, ca acestea, indata, cu mult alai, cu faclii si tamaieri, cu multa evlavie, mergand la Dunare, a adus sfintele ei moaste si le-a asezat in biserica domneasca, cea zidita de dansul, in orasul Argesului.
Iar dupa ridicarea, in anul 1517, a
manastirii Curtea de Arges, de catre binecredinciosul Voievod Neagoe Basarab,
cinstind moaste ale Sfintei Filoteia, au fost asezate in manastire, unde
si pana in ziua de astazi se afla nestramutate, dupa atatea schimbari de
vreme, de robii si de tulburari, dand tamaduiri la tot felul de boli, celor
ce alearga cu credinta la dansa. Cu ale carei rugaciuni, Dumnezeu sa ne
miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi. Amin.
Intru aceasta zi, cuvant despre milostenie, caci cel ce da saracilor milostenie, da lui Hristos si insutit va lua.
A fost o femeie crestina, avand de barbat un elin pagan; si erau amandoi saraci, avand ei numai cinzeci de arginti mari. Deci, a zis barbatul catre femeia sa: "Sa dam argintii acestia imprumut, ca de-i vom cheltui pe ei cate unul, apoi se vor sfarsi si nu vom mai avea." Si, raspunzand, acea buna femeie i-a zis lui: "Daca voiesti sa-i dam imprumut, apoi sa-i dam Dumnezeului crestinesc." Si i-a zis ei barbatul: "Dar unde este Dumnezeul crestinesc, ca sa-i dam Lui imprumut?" Zis-a lui femeia: "Eu ti-L voi arata pe El. Si de-i vei da Lui imprumut, apoi nu-i vei pierde pe ei, ci inca si dobanda iti va da tie si cu adevarat ii va indoi." Iar el a zis: "Sa mergi si sa mi-L arati mie si-I voi da Lui imprumut."
Deci, ea luandu-l, l-a dus pe el in sfanta biserica si i-a aratat lui pe cei saraci, zicandu-i: "La acestia sa dai argintii si Dumnezeul crestinilor ii va lua de la dansii, ca toti acesti saraci ai Lui sunt." Iar el, cu bucurie, a impartit la saraci acei cincizeci de arginti si s-au dus la casa lor. Dar, dupa trei luni, neajungandu-le lor hrana, a zis barbatul: "O, femeie, oare nu va voi acum Dumnezeul crestinilor sa ne dea noua din datoria aceea, ca, iata, am saracit." Si i-a zis femeia: "Sa mergi unde ai pus argintii si-ti va da tie ceea ce-ti trebuie." Iar el s-a dus la biserica si, fiind la locul unde a impartit argintii la saraci si umbland prin toata biserica, n-a aflat pe nimeni, care sa voiasca a-i da lui ceva, ci numai pe saracii care sedeau acolo. Iar el gandea intru sine pe cine sa intrebe si cui sa zica si sa ceara. Si a vazut inaintea picioarelor sale, pe marmura, un argint si, aplecandu-se l-a luat pe el, si s-a dus la casa sa si i-a zis femeii sale: "Am umblat la biserica voastra si, sa ma crezi pe mine, femeie, ca n-am vazut pe Dumnezeul crestinesc, precum mi-ai zis mie si nimeni nu mi-a dat mie ceva, fara numai am gasit jos acest ban de argint, acolo unde am impartit eu cei cincizeci de arginti." Atunci i-a zis lui acea minunata femeie: "Acela este Dumnezeu si nevazut ti-a dat tie, pentru ca nevazut este si cu nevazuta putere chiverniseste lumea. Ci mergi, stapane, si sa cumperi noua cate ceva ca sa mancam astazi si acelasi Dumnezeu iti va da tie iarasi." Iar el, ducandu-se, a cumparat pentru ei paine, vin si peste si, aducandu-le, le-a dat femeii sale.
Deci, ea luand pestele, a inceput a-l spala si, spintecandu-l, a aflat in el o piatra foarte minunata si ea nu o cunostea ce este si a pus-o la pastrare; apoi, dupa ce a venit barbatul ei, i-a aratat lui piatra, zicand: "Aceasta pietricica am aflat-o in peste." Iar el, vazand-o, s-a minunat de frumusetea ei si nu stia, adica, nici el ce este, insa a zis: "Sa ma duc, dar, ca sa o vand pe ea." Deci, mergand, s-a apropiat de un argintar si i-a zis: "Voiesti, oare, sa cumperi pietricica aceasta?" Iar acela i-a zis lui: "Cat voiesti sa-mi ceri pe ea?" A grait cel ce o vindea: "Tu stii cat face?" Iar negutatorul i-a zis: "Sa iei cinci arginti pe ea." Ci, vanzatorul, socotind ca-l ia in batjocura i-a zis: "Apoi, vei da oare atata?" Argintarul, socotind, iarasi ca celalalt isi bate joc de el, i-a raspuns, zicand: "Sa iei zece arginti." Apoi, vanzatorul a cunoscut ca argintarul nu-i raspunde cinstit si a tacut. Deci, dupa putin timp argintarul a mai zis: "Sa iei cinsprezece arginti, " insa vanzatorul n-a mai zis nimic, macar ca argintarul pana la treizeci si pana la patruzeci si chiar cincizeci de arginti ii da lui.
Deci, vanzatorul a cugetat atunci intru sine si a zis: "De n-ar fi fost pietricica aceasta de mare pret, apoi n-ar fi dat pe ea cincizeci de arginti." Si a inceput si el a-i mari pretul ei. Dupa aceea, argintarul i-a ridicat pretul pana la trei sute de arginti si a inceput, cu juramant, a-i da lui acesti bani. Iar vanzatorul si-a luat argintul, iar piatra i-a dat-o argintarului si s-a dus la femeia sa, bucurandu-se.
Deci, aceea, vazandu-l pe el, i-a zis:
"Cu cat ai vandut-o?" Ca, socotea ca pe cinci sau pe zece banisori de arama
a dat-o. Atunci el, scotand trei sute de arginti, i-a dat ei, zicandu-i:
"Cu atat s-a dat." Iar ea, minunandu-se de darul iubitorului de oameni
Dumnezeu, a zis barbatului sau: "Oare, vazaut-ai cat este de bun Dumnezeul
crestinilor si atotcunoscator, ca nu numai cincizeci de arginti, ci si
dobanda ti-a dat tie? Vezi, ca nu este alt Dumnezeu, nici in cer, nici
pe pamant, afara de Dumnezeul nostru, ca Dumnezeu Unul este." Deci, crezand
acela, printr-o incercare ca aceasta, s-a facut crestin si a proslavit
pe Hristos, Dumnezeul nostru.
Intru aceasta zi, invatatura a Sfantului Ioan Gura de Aur, despre pocainta.
Sa ne asemanam si noi femeii celei din Samaria si sa nu ne rusinam a marturisi oamenilor pacatele noastre. Ca, daca ne vom rusina sa ne descoperim la oameni pacatele noastre, pentru mantuire, apoi in ziua Judecatii, nu inaintea unuia sau a doi oameni ci, inaintea intregii lumi, care va privi la noi, vom da raspuns si vom fi cercetati. Ca Dumnezeu, acum, ne ajuta pe noi, ca nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu.
Deci, sa ne aducem aminte cum a venit Natan la David, prooroc la prooroc, fiindca si David prooroc era; ci precum si doctorii, cand se imbolnavesc, apoi de alt doctor au trebuinta, ca boala pierde mestesugul, la fel si aici, toate descoperindu-se, se arata la lumina si se vindeca. Si precum o buba, pana este ascunsa si acoperita, nu se tamaduieste, ci cand iese deasupra, la aratare, atunci se vindeca fara osteneala, tot asa si pacatul, pana ce este tainuit si ascuns nu se iarta.
Drept aceia, sa nu te temi ca vei primi
canon de la un om, ca si deslegare tot de la om primesti. Caci daca de
la om nu vei primi, sa faci canon, atunci esti in primejdie a te lega,
in munca cea vesnica, cu legaturi nedeslegate, unde nu mai este cu putinta
sa ne pocaim. Deci, iubitilor, rogu-va pe voi, unul pe altul indemnati-va
spre pocainta, ca toti sa intampinam fata lui Dumnezeu, prin marturisirea
noastra. Dumnezeului nostru, slava!
