Am întâlnit o pacientă căreia tot a doua vorbă îi era rugăciune. 

„Stați să vă arăt o carte. Am primit-o de la prietena mea – Doamne, dă-i sănătate! –.” În timp ce vrea să-mi arate cartea, scapă de pe noptieră un iaurt și zice: „Of, ăsta mi l-a adus o vecină. Așa femeie cuminte e, s-o țină Dumnezeu! Cât despre iaurt… fie pomană pentru soțul ei; a murit luna trecută”. 

În 5 minute cât am stat acolo, a pomenit mai multe persoane, unele vii, altele plecate din lumea asta. Pe toți îi vedea ca binefăcători și se ruga pentru ei pe măsură.

Probabil că nu avem întotdeauna timp pentru rugăciune. Mă refer la varianta „clasică”: pe tihnă, cu o lumânare aprinsă, citind vreun acatist sau din psaltire. 

Dar sunt multe momente în zi când te poți ruga altfel. Am în birou un ștergar cusut manual, pus la icoana Sfântului Nectarie. L-am primit de la o mătușă de-ale soției. Nu-i dată să-l văd și să nu zic „Dumnezeu s-o ierte!”. 

Apoi, într-una din dățile când am vizitat Muntele Athos, ne uitam cu un coleg – preot și el – la ce metanier frumos avea un monah de-acolo. Călugărul ne-a zărit și i l-a oferit colegului meu. El, la rându-i, văzând că-mi place așa mult, mi l-a dăruit mie. M-am și bucurat, dar nici n-am fost tare comod. În port, în timp ce așteptam vaporul, găsesc la un magazin exact metaniere de felul acela. Am cumpărat unul pentru colegul meu. I l-am dat în timp ce eram pe mare. 

În felul ăsta, ne-am bucurat eu, el și – poate cel mai tare – acel călugăr pe care-l pomenesc de fiecare dată când văd metanierul cu pricina. Cu siguranță că și el se roagă pentru noi, deși niciunul nu știm cum îl cheamă pe celălalt. 

Cred că Dumnezeu primește cu multă bucurie rugăciunile „dezinteresate”:  pentru un bolnav dintr-o ambulanță pe care-o vezi trecând pe lângă tine, pentru elevii – mulți la număr – care au examene în perioada asta, pentru cei care-s în război și n-au pacea necesară rugăciunii, pentru cei care n-au cum să-ți răsplătească, și așa mai departe...