Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea de Anton Pann

 

ÎNVĂȚĂTURA DATĂ RĂU
SE SPARGE ÎN CAPUL TĂU

Nastratin era un hogea (dascăl sau învățător)

Care a rămas de basmu până astăzi tuturor,

Pentru că era din fire cam p-o ureche, năzdrăvan,

Nu-l găsești însă în faptă să fi fost vreun viclean;

El șezând odată-n școală, ce îi dete-n simplul gând

- Ascultați, copii – le zise (cu-ntâmplare strănutând) -

Să știți d-astăzi înainte că eu când voi strănuta,

Toți bătând îndată-n palme să-mi ziceți hair-ola !

Cu-ntâmplare dar odată găleata în puț căzând

Și cu ce să scoată apă pentru școală neavând,

Hogea porunci îndată ca din toți ai săi școlari

Să se lase-n puț s-o scoată vreunul din cei mai mari;

Merg școlarii toți în grabă, pe lângă puț se adun,

Dar privind ș-adânc văzându-l, n-a vrut să intre nici un.

Deci văzând că coraj n-are nici unul din câți era;

Hotărâ-n cele din urmă el într-însul a intra;

Ș-așa dezbrăcat de toate, cu capul gol și desculț,

Legat cu un ștreang de mijloc, școlarii-l lăsară-n puț;

După ce găsi găleata și după ce o legă,

Către școlari dete gură și să-l tragă le strigă;

Ei pornind cu toți dodată să-l tragă în sus de jos

Și tocma cam pe la gura puțului când fu el scos,

Razele luminii-ndată îl gâdilară în nas

Și începu să strănute una-ntr-altă-n acel ceas;

Ei cum aud că strănută aminte-n grab s-au adus

De porunca lui cea dată (după cum am spus mai sus)

Și cu toți deodată funia din mâini lăsând,

Începur-a bate-n palme și “hair-ola !” strigând.

Bietul Hogea cade-n dată ca un dovleac jos trântit

Până-n fund își sparse capul, de pereți fiind lovit.

După ce ieși în urmă d-acei nerozi copii tras,

Jupuit ca vai de dânsul, la picioare, mâini și nas,

Zise: - Nu e vina voastră, ci a mea, că n-am judecat,

Ș-astfel de cinste neroadă ca să-mi dați v-am învățat,

Care-n cele după urmă din pricina-i ajunsei

Cu picioare, mâini belite și cu cap spart m-alesei.

PÂINE, LA FOAME UDATĂ
E CEA MAI DULCE BUCATĂ

Nastratin Hogea odată pe fiul său l-a-ntrebat

Niscaiva zaharicale vreodată d-a mâncat.

Copilul său îi răspunse că n-a mâncat nicidecum.

Hogea îl întreabă iarăși: - Dar ce mănânci tu acum ?

- Pâine uscată cu apă. Hogea zise: - Așadar,

Socotești tu c-ar fi-n lume vrun alt mai dulce zahar

Ca astă pâine uscată ce o uzi și o îmbuci,

Cu atâta gust și foame cât ș-altui poftă aduci ?

CÂND SE GĂTEȘTE ÎN LATURI,
NUMAI DIN MIROS TE SATURI

Nastratin Hogea-ntr-o seară la fereastră cum ședea

Își lungea nasul aiurea, p-alții fără a-i vedea;

Trecând unul din prieteni: - Ce miroși ? l-a întrebat.

- Vecinul meu – el răspunse – gătește scumpe mâncări,

Și de-al lor miros mă satur, trăgându-l cu gust pe nări.

.

GRIJILE-S LA CREDITORI
MAI MULT DECÂT LA DATORI

Unul, întâlnind pe Hogea, s-a oprit a-l întreba
De s-a platit datoria. Iar el îi raspunse: Ba!
- Dar ce umbli fara grija, când te stii ca ești dator ?
- Grija – zise el – s-o poarte cel ce este creditor.

CÂND CERI ȘI NU ȚI SE TRECE,
TE-NTORCI CU INIMA RECE

Într-o zi viind la Hogea un prieten i-a cerut

Să-i dea frânghia de rufe, numai pentru un minut;

- De n-aș avea, Hogea zise, vreo trebuință de ea,

Ț-aș fi zis cu toată voia: poftim, frate, de o ia;

Dar am să întinz pe dânsa, să usuc niște pospai 

- Nu-mi spui – acela răspunse – că nu vrei să mi-o dai ?

- Bine vezi tu – Hogea zise – că e vorba cam aci

Și mai mult nu e de lipsă să stau a ț-o tălmăci.

CASCĂ OCHII LA TOCMEALĂ
IAR NU DUPĂ CE TE-NȘALĂ

Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,

Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:

Și așa tăind cu el capul măgarului celui mort,

L-a-nfășurat pe deasupra binișor cu niște tort;

Apoi cu acest ghem mare în piaț' să-l vânză mergând,

Se duse și el cu dânsul cu alți vânzători în rând;

Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,

Carele de chilipire era-n piaț' precupitor;

În vreo câteva cuvinte învoindu-se din preț,

Îi zise cumpărătorul (văzându-l prea greuleț):

- Dar ce are ghemu-ntr-însul, de vine greu la cântar ?

Nastratin Hogea răspunse: - Iaca un cap de măgar !

Dacă-l mai întrebă încă ș-îi răspunse tot la fel,

Socoti cumpărătorul că îl face prost pe el.

Și scoțând îi dete-n mână banii cât i s-a căzut,

Care Nastratin luându-i, se făcu grab nevăzut.

Pe cumpărătorul însă cugetele nu-l lăsa,

S-apucă, desfăcu ghemul cum a mers la casa sa,

Și abia găsi pe dânsul numai o oca de tort,

Iar celelalte ocale capul măgarului mort.

"Mai mare daraua

Fu decât ocaua."

Ce să facă ?! Pleacă iute să-l caute necăjit,

Dar Hogea cum luă banii, la casa sa a fugit;

El însă tot căutându-l prin piaț' de a-l mai vedea,

Abia la o săptămână putu cu el ochi ca să dea,

Și puind mâna pe dânsul, judecății-n grab l-a dat,

Arătând cu jeluire cum și ce fel l-a-nșelat.

Fiind dar Nastratin Hogea la judecată adus,

El totodată de față și dovezile ș-a pus,

Cum că i-a spus adevărul, că e un cap de măgar,

Când i-a făcut întrebare de ce e greu la cântar.

Judecata pe temeiul dovezilor drept dând dar,

Cumpărătorul rămase cu capul cel de măgar.

UN NEBUN FĂGĂDUIEȘTE
ȘI-NȚELEPTUL S-AMĂGEȘTE

Într-o zi, Nastratin Hogea, ceartă c-un vecin având,

Fuse tras la judecată, pentru dânsul jalbă dând;

Nastratin plecând să meargă spre a se înfățișa,

Băgă-n sân un pietroi mare și se-nfățișă așa;

Când pârâtorul de dânsul spunea câte îi plăcea,

Nastratin pe taină sânul își arăta și tăcea.

Judecătorul văzându-l că își bătea sânul plin,

Toată dreptatea o dete în partea lui Nastratin;

După ce jeluitorul fu d-aci afară dat,

Zise lui Nastratin Hogea: - Scoate ce mi-ai arătat;

El scoțând îndată piatra, o puse cu cinste jos

Și se trase la o parte, cu chip prea politicos.

- Dar ce este asta ? zise judecătorul bătrân;

- Este darul, el răspunse, ce ți-l arătam în sân.

HAINA MAI MULT E PRIVITĂ
DECÂT PERSOANA CINSTITĂ

Nastratin Hogea odată fiind la nuntă chemat,

Se duse în haine simple, ca sărac biet îmbrăcat;

Nuntașii astfel văzându-l nici în seamă nu-l băga,

Ci pe cei cu haine scumpe să trateze alerga;

Și după ce așezară la masă pe toți frumos,

Îl puseră și pe dânsul în colțul mesii pe jos.

Nastratin văzând aceasta, se sculă-n grab alergă,

Și la un al său prieten să-i dea hainele-l rugă;

Dându-i hainele acela, se-mbrăcă galant pe loc,

Puse și-o blană asupră-și, cu postav roșu de foc,

Și așa mergând el iarăși la nunta ce-a fost chemat,

Cum îl văzură nuntașii, cu cinste l-a-ntâmpinat:

- Poftim, poftim, Hogea - efendi ^[3], către dânsul toți zicând,

L-a pus tocma-n fruntea mesii, fiecare loc făcând.

El dacă șezu la masă ș-a-ntins mâneca în vas,

Zicând: - Poftim, poftim, blană, mănâncă ce e mai gras !

Îl întrebară nuntașii: - Hogea-efendi ! zicând,

Pentru ce o faci aceasta, ș-întingi mâneca mâncând ?

- Pentru că, el le răspunse, eu întâi când am venit,

Cu hainele cele proaste, nimenea nu m-a cinstit,

Și când v-am dat bună ziua, abia mi-a zis: "Mulțumim!",

Iar cum venii cu acestea, toți mi-au zis: "Poftim, poftim !"

De aceea și eu blana să mănânce o poftesc,

Căci văz toți privesc la haine, iar persoana n-o cinstesc.

OMUL NU POATE SĂ FACĂ
UN LUCRU LA TOȚI SĂ PLACĂ

Hogea s-apucă odată ca să-și facă un cuptor,

Pe nevasta sa-mprejuru-i având-o de ajutor;

După ce-l isprăvi însă, după cum lui i-a plăcut,

Veni un vecin și-i zise că nu e bine făcut,

Pentru că l-a-ntors cu gura către vântul de apus,

Ci era să fie bine spre miazăzi să-l fi pus;

Altul viind zise iară: - Hogea, ce bine făceai

Cătră răsărit cu gura cuptorul de-l întorceai;

Altul iar îi zise: - Hogea, eu în locu-ți de eram,

Cuptorul spre miazănoapte cu gura lui îl puneam.

Văzând Hogea că la nimeni lucrul lui nu i-a plăcut,

Îl strică ș-apucând iarăși, pe rotile l-a făcut;

Dup-aceea din prieteni în vreun fel de îi zicea,

El se apuca îndată ș-într-acolo-l întorcea.

Și așa Nastratin Hogea cu cuptorul învârtit,

Al fiecăruia gustul și plăcerea i-a-mplinit

Zicând: - Câtă osteneală pentr-un cuptor avui eu,

Ca să-l fac pe gustul lumii, iar nu după placul meu.

CINE FURĂ AZI O CEAPĂ MÂINE FURĂ ȘI O IAPA, DAR
OR ÎN TEMNIȚĂ PLÂNGE, OR PICIOARELE ÎȘI FRÂNGE

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nici un câștig neavând

Și în cea mai de pre urmă sărăcie ajungând

Hotărî să fure ceapă de la un al său vecin

Ce avea destulă-n casă și nu da la vreun strein.

Dar văzând Nastratin Hogea că el ușa o-ncuia,

Plan făcu pe coș să intre noaptea și ceva să ia.

Deci suindu-se pe casă și privind pe coș în jos,

Se ivi-n el umbra lunii în chip de stâlp luminos,

Și lăsându-se la vale p-acea umbră, amăgit,

Deodată fără de veste se pomeni jos trântit,

Rămâind ca vai de dânsul cu piciorul rupt în loc,

Având mică norocire că n-a fost în vatră foc.

Deșteptându-se vecinul, de bufnirea-i când căzu,

Se sculă totdeodată, nici o clipă nu șezu,

Strigă, cere la nevastă lumânarea-n grab să-i dea,

Mai curând să prindă hoțul, și cine e a-l vedea.

Iar Hogea zise: - Vecine ! atât să nu te grăbești,

Că ce am pățit, și mâine tot aicea mă găsești.

TE PĂZEȘTE SĂ NU SUPERI
P-ALTUL ÎNTRE PROȘTI SĂ-L NUMERI

Nastratin Hogea-ntr-o vreme nouă măgari dobândind

Și într-o zi toți aceștia la pășune scoși fiind

S-a dus seara ca să-i strângă de pe câmp unde era

Și de sunt toți ca să vază, începu a-i număra.

Ieșind dar la număr tocma, pe unul încălecă,

Luă pe toți după urmă și la casa lui plecă.

Când mergea pe cale însă stătu iar a-i număra,

Și văzu că înaintea-i numai opt măgari era;

Se uită, se miră singur cu unul ce s-a făcut,

Și văzând o groap-adâncă pe unde a fost trecut,

Gândi că poate într-însa unul din ei a căzut,

Când a privit el cu ochii aiurea și n-a văzut;

Descălecă și se duse în groapă a se uita,

Dar ce să vadă într-însa, când degeaba căuta ?

Se-ntoarse ș-începe iarăși măgarii a-și număra,

Și văzându-i că sunt nouă, începu a fluiera;

Iar încălecă pe unul, și până-ntr-un loc mergând,

Să-i mai numere o dată iarăși îi veni în gând.

Și văzând că și acuma iar la număr opt era

(Că pe cel de supt dânsul nicidecum nu-l număra)

Stând: - Ciudat lucru ! el zise - or ochii mei sunt stricați,

Or că eu nu poci să-i număr, cum merg ei amestecați !

Și descălecând îi puse câte unu-unu-n rând

Și pe fiecare mâna puind el și numărând,

Ieșiră măgarii tocma noauă, după cum au fost,

Ș-încălecă iar pe unul, făcându-se singur prost.

Plecând însă cu-ndoială, nu se putu stâmpăra

După ce puțin mai merse, stătu iar a-i număra,

Și măgarul de supt dânsul nenumărând iar așa,

Tot opt ca și pân-acuma, ceilalți la număr ieșea.

Într-acest timp, trecând unul, i-a zis: - Nu te supăra,

Fă bine și te oprește măgarii a-mi număra !

Ca să văz și tu ca mine tot așa lipsă îi scoți,

Or că mie mi se pare că nu sunt la număr toți.

Începu omul acela măgarii a-i număra,

Arătând întâi cu mâna de supt el care era.

Hogea îi zise (văzându-l că începe de la el):

- Dar ce ! mă pui și pe mine în rând, omule mișel ?

Și necăjit de aceasta, acasă cu ei s-a dus

Și aci iar cu nevasta ca să-i numere s-a pus.

MULȚI SUNT PROȘTI CARE LE PLACE
P-ALȚII-N SOBOR SĂ ÎMPACE

Nastratin Hogea odată

Măgarul din grajd scăpând

Plecă cu traista-ncărcată

Ca să-l caute-ntrebând:

Ș-întâlnind pe oarecine

Din săteni l-a întrebat:

- N-ai văzut cumva, vecine,

Pe măgarul meu prin sat ?

- Ba l-am văzut, el zise,

Colea ca jude șezând,

Și la vite-n holde prinse

Judeca, ispas făcând.

Hogea zise cu mirare:

- Jude-n sat măgarul meu ?!

Zise acel la plecare:

- Da, da ceea ce-ți spun eu.

Hogea necăjit se duse

În cel mai repede pas,

În pragul ușii se puse

Unde se făcea ispas.

Și traista după ce-ntinse

Cu un jos a o pleca,

- Tpru, tpru, tpru ! din buze zise

Către cei ce judeca.

Toți râseră de această,

Numai unul cum ședea,

Viind, se plecă la traistă,

Ca ce e-n ea a vedea;

Iar Hogea traista-ncărcată

După gâtu-i aruncând

Începu totdeodată

Ca să-l judece zicând:

- Treburile-mi stau acasă

Și tu aici în sobor

Poftiși tocmai când îmi pasă

Să te faci judecător.

CUI ÎI PLACE LINIȘTIRE
SĂ-ȘI FACĂ ÎMPREJMUIRE

Nastratin Hogea-ntr-o iarnă lemne de foc neavând

Își arse dimprejur gardul, numai porțile lăsând;

Și văzând el că vecinii ș-alții p-aicea trecea,

Intrând sau ieșind din curtea-i, și venea și se ducea,

Supărându-se de-aceasta ieșind striga către toți

Că fiecare să intre și să iasă tot pe porți.

ÎNTR-ACEASTĂ LUME ORICE
D-UNDE VINE SE ÎNTOARCE

Nastratin Hogea-n grădină castraveți mai mulți făcând

Și dintr-înșii pe parale unul-altuia vânzând,

Cu banii strânși merse-ndată ș-își cumpără un magar,

Gata, la cap un căpăstru și în spate un samar;

Îl lău, merse-n pădure, tăie lemne,-l încărcă,

Ș-încet-încet după dânsul către casa lui plecă;

Când sosi la un râu mare și să-l treacă trebuind,

L-a dat alături cu puntea, Hogea căpăstrul țiind;

Magarul din întâmplare în apă se-mpiedică

Și neputând să se scoale, s-afundă și se-necă;

Nastratin Hogea lăsându-l fără a se turbura,

Zise: - Cum se vede treaba, ursita asta-ți era,

Unde erau castraveții în apă a se-nnăcri

Pe tine-n locul acelor râul te acoperi;

Așadar or castraveții, or banii din ei luați

Sunt ursiți, precum se vede,-n apă a fi înecați.

PÂNĂ LA ANUL, OR MAGARUL, OR SAMARUL

Într-o zi Nastratin Hogea pe o uliță trecând

Și pe poartă-n curtea unui bogat ochii aruncând

Se opri ca să privească la un lucru foarte rar.

Adică la-mpodobirea a unui mânz de magar,

Carele avea căpăstru peste tot cu fir lucrat

Și pe ciucuri împrejuru-i margaritar înșirat,

Un cioltar cu flori de aur pe spatele lui întins

Și drept chingă peste dânsul un cordon de fir încins,

Pus pe o saltea luxoasă, ș-alături pernă de puf,

Ș-un rob cu apărătoare răcorindu-l de zaduf;

Iar bogatul, de departe, în pridvorul său șezând,

Îl privea-n mare plăcere, dintr-un ciubuc lung fumând.

Nastratin văzând aceasta, fără a întârzia,

Se apropie de dânsul ș-începu a-l mângâia;

Bunioară ca copilul când vedea vrun mielușel

Merge, îl îmbrățișează ș-îl sărută frumușel.

Bogatul vesel privindu-l, când îl mângâia mereu,

Întrebă: - Dar or îți place cum e măgărușul meu ?

- De minune ! el răspunse, este vrednic d-a-l iubi,

Și alt nici un cusur n-are, decât nu poate vorbi.

- Ce fel ? bogatul îi zise, poate vorbi un măgar ?

- Cum nu ? - Hoge îi răspunse - numai să mi-l dai școlar,

Și într-un an ți-l fac ritor, or în ce limbă vei vrea.

- Ba nu voi - bogatul zise - că-l procopsești așa prea,

E destul ca să vorbească limba care o știu eu,

Și vreo patru limbi streine, ca să-l fac tâlmaciul meu.

- Așadar, îi zise Hogea, trebuie să ne tocmim,

Însă să mi-l dai acasă, că-n alt chip nu ne-nvoim.

- Bine ! - îi zise bogatul - cum știi tu, așa să faci,

Numai despre plată spune-mi cu câți galbeni te împaci.

- Să-mi dai - Nastratin îi zise - o sută de-mpărătești,

Răspunzându-mi înainte jumătatea din acești;

Iar jumătatea ceilaltă să mi-o dai la șase luni,

Când și examen voi face, între câți vei să aduni,

Ca să vază fiecare că nu dai bani în zadar,

Ci pentru o-nvățătură așa auzită rar.

Bogatul de vorba Hogii atât de mult s-a-ncântat,

Încât scoase banii-ndată și jumătate i-a dat,

Poruncind și pe școlarul să-l aibă în casa sa,

Nu cumva la ne-ngrijire vreodată a-l lăsa:

Pe salteaua lui să-l culce și pe perna cea de puf,

Cum și după prânz când doarme să-l apere de zaduf

Că el pe fiece lună îi va trimite mertic

Cu toată îndestularea, să nu-i lipsească nimic.

După ce aceste toate s-au făcut ca prin înscris

Și pe școlarul cu Hogea împreună l-a trimis,

Femeia Hogii, cu masa care sta și-l aștepta,

Și din când în când pe poartă ca să vie se uita,

Văzându-l cu măgărușul cel împodobit intrând,

Se mira ce o să fie, pricina necunoscând.

- Dar ce e asta, bărbate ! îl întrebă ea pe loc.

El arătă acei galbeni, ca jaratecul de foc,

Ș-îi răspunse cu amăruntul cum și ce fel l-a tocmit,

Cum și jumătate banii-nainte i-a primit.

- Dar or ț-ai ieșit din fire ? zise ea, la el privind.

Unde ai văzut în lume vreodată măgar vorbind ?

Or te-ai apucat acuma pe oameni să amăgești

Și la bătrânețe tocma belele să pătimești ?

- Fii pe pace, el îi zise, n-avea nici o grije tu,

Că tocma acuma ceasul norocului îmi bătu.

E o vorbă: "Pân' la anul câte căciuli nu rămân

Într-această-ntinsă lume pustii și fără stăpân !"

Asemenea pân-atuncea or să-ntâmplă de mor eu,

Or cumva se bolnăvește și moare școlarul meu.

Cu asemenea cuvinte și cu alte Nastratin

Își mai împăcă nevasta și se liniști puțin...