Sunt oameni care, atunci când înțeleg că nu mai aparțin vieții tale, nu aleg tăcerea... nu, preferă să lase urme de ei ca niște așchii în venele tale, rănindu-te cu cuvinte tăioase, gesturi joase și o umbră. de dispreț care pare aproape o sentință...
Nu pleacă în liniște: mai întâi trebuie să devasteze ca un vânt amar care dă peste cap ceea ce credeai că este stabil...
Dar știi, uneori este necesar haosul...Nu e nevoie de regrete...
Ieșirea lor, oricât de crudă, este necesară...
Pentru că atunci când acea ușă se deschide și umbrele lor dispar, ceea ce rămâne nu este gol, ci spațiu...
Spatiu pentru aer curat, spatiu pentru lumina care nu si-a mai gasit loc, spatiu pentru lucruri care au o alta greutate: greutatea iubirii adevarate, a pacii autentice, a propriului suflet in sfarsit liber sa respire...
Și astfel înveți că atunci când cineva pleacă rănit, o face pentru a-ți arăta ce nu mai trebuie să fie...
Este un cadou deghizat în furtună...
Este momentul tău să renaști, să alegi să te înconjori doar cu cei care te construiesc și nu te distrug, cu cei care te iubesc fără condiții, cu cei care aduc frumusețe și nu ruine...
Absența lor este primăvara ta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.