Fiecare masă era un act de recunoștință față de roadele muncii și ale naturii. Poate că gusturile erau mai puține, dar sensul era mult mai adânc.

 Cu cinci secole în urmă, mesele românilor de rând nu aveau nimic sofisticat, dar erau pline de simplitate, rost și legătură profundă cu natura. Țăranul român își cultiva singur hrana și se hrănea cu ce îi oferea pământul, fără excese, dar cu respect pentru fiecare bucată de mâncare. În lipsa condimentelor exotice sau a tehnologiilor moderne, gustul era dat de fum, usturoi, ceapă, leuștean și sare de ocnă. Fiecare anotimp își aducea farfuria lui: vara, legume din grădină; iarna, mămăligă, slănină și varză murată.
Mămăliga, deși porumbul a fost adus ceva mai târziu din Lumea Nouă, a început treptat să înlocuiască terciurile din mei sau grâu, devenind alimentul de bază. Lângă ea se aflau brânzeturile simple, smântâna, ouăle fierte și ceapa crudă. Carnea era o raritate pentru oamenii simpli și se consuma în special la sărbători – de obicei carne de porc, afumată și conservată în untură sau la fum. Peștele, în schimb, era mai des întâlnit, mai ales în zonele de râu sau de lângă Dunăre, unde se gătea copt, afumat sau uscat.
Pâinea se cocea acasă, în cuptoare de lut, din făină de secară, grâu sau orz, iar deserturile erau aproape inexistente în forma în care le știm azi. Dulcele era dat de fructele uscate, mierea de albine sau colacii copți de sărbători. Se bea apă de fântână, zer, lapte sau vin slab, iar cafeaua era o necunoscută pentru omul de rând. Toată hrana avea o valoare ritualică, era împărțită cu grijă și cu bucurie, iar nimic nu se arunca.
Mâncarea românilor de acum 500 de ani nu era doar hrană – era parte din identitate, din legătura lor cu pământul și cu Dumnezeu. Fiecare masă era un act de recunoștință față de roadele muncii și ale naturii. Poate că gusturile erau mai puține, dar sensul era mult mai adânc.