Socul, simbol al binelui și al răului

 

Socul este una dinte plantele de care se leagă cele mai multe legende și mituri. Vechile popoare germanice credeau că în soc sălășluiește zeița vieții și a morții, numită Mama Soc. Druizii credeau că planta oferă protecție față de spiritele rele, dar în anumite condiții putea aduce răul, ghinionul. Dacă era plantat lângă o fântână, avea rol protector. Însă cine îl tăia, avea ghinion.

În Maramureș, credințele legate de soc păstrează această binaritate. Mai multe legende sunt puse pe seama acestui arbust, toate fiind axate pe această dualitate bine-rău. Una dintre frumoasele povești despre soc spune că după ce Dumnezeu a zămislit focul, Necuratul a folosit un băț de soc pentru a fura focul. Astfel, lemnul de soc este blestemat. De aceea, nici nu se pune pe foc niciodată.

„Într-o zi, Aghiuță a aflat despre faptele bune ale Socului și l-a ucis. Dumnezeu și Sfântul Petru, trecând pe lângă mormântul Socului, îl readuc la viață, însă sub o altă formă, sub chip de arbust”, mai spune etnografa. „Fii tufanul aducător de leacuri, ca și pe vremuri, răzbună-te necontenit pe cel care te-a omorât pe nedrept”, mai spune ea, citând frumoasa poveste a socului.

Legende legate de creștinism

O altă legendă are legătură cu Iuda, cunoscut în creștinism pentru că l-a vândut pe Iisus pentru 30 de arginți. Legenda spune că Iuda, după ce a trădat, a vrut să se spânzure de o creangă de soc,însă aceasta sa rupt. Iar Iuda a intrat în iad de viu. „Se crede că socul este un simbol dendromorf aflat sub incidența nefastului, deoarece Iuda, după ce l-a vândut pe Mântuitprul Iisus Hristos pe 30 de arginți, a vrut să se spânzure de o ramură de soc. Dar a căzut și a intrat de viu în iad”, mai arată ea.

Fetele de măritat, păcălite cu descântece ale NecuratuluiÎn vechea credință a satului maramureșean se foloseau practici magice ce utilizau socul, practici menite să le aducă fetelor nemăritate un soț. Socul, ca parte din această recuzită, are un statut aparte. Asta pentru este invocat Necuratul, iar ele își vindeau, astfel, sufletul lui, fără să-și dea 

„Uneori, fetele cu status premarital, încercând să își aduc ursitul, crezând că apelează la magia albă, de fapt, apelează la magia neagră. Ele, prin intermediul descântecului, denumindu-l Vasoc/Mahoc/Nacu, îl invocă, de fapt, pe Necurat”, mai spune profesoara.

Menționând incantațiile fetelor de măritat pentru a-și aduce ursitul, etnograful Pamfil Bilțiu spune: „Ieși Văsoc din soc/ți-am adus pipă și foc/Să ne dai feciori în loc”. Sau „Ieși Mahoc din Soc/Să am și eu noroc”, mai arată

Poveştile vechi spun însă că, în mijlocul tufei de soc, trăiesc fiinţe magice. La adăpostul crengilor căzute precum o umbrelă, şed zâne, pitici şi spiriduşi. Oamenii nu tăiau arbustul înainte de a cânta sau a face diverse zgomote pentru a atrage atenţia „locuitorilor” tufei ca să nu-i rănească. Celţii divinizau socul şi îl considerau sfânt, în timp ce, pentru germani, socul era arbust sacru, dedicat zeiţei Freya. Legendele olandezilor pomenesc şi ele de duhurile care se ascund între ramurile socului, duhuri cărora le cereau permisiunea înainte de a le planta. În sate, bătrânii spun că socul este unul dintre pomii ocrotiţi de spiritele pământului şi ale aerului şi nu este lovit de trăsnet. Este doar unul din motivele pentru care se spune că trebuie să ai măcar un arbust pe lângă casă. Ţăranii spun că florile sale sunt ocolite de albine şi rareori planta este atacată de dăunători. Biologii explică asta prin mirosul scoarţei şi al frunzelor pe atât de neplăcut, pe cât de îmbietor şi răcoritor miros florile.

Fiinţele care trăiesc sub crengile socului i-au făcut pe bătrânii satelor să se ferească să doarmă sub pom sau la umbra sa ca să nu supere duhurile copacului şi să le facă să se răzbune. O legendă din Scandinavia povesteşte cum spiritele s-au supărat teribil pe omul care le-a tăiat socul şi, pe înserat, când s-au întors „acasă” şi-au găsit locuinţa distrusă. De asemenea nici nu e bine să faci focul cu lemne de soc, dar în schimb, frunzele pot fi presărate în încăperi, mai ales în colţuri, pentru a alunga spiritele rele.

În unele sate din Ardeal, socului i se spune „pomul ielelor”: „Demult ne povesteau că nu-i bine să adormi la umbra socului, mai ales când e înflorit ca să nu te smintească de cap mirosul tare al florilor la care vin să se răcorească ăl frumoase”, povestesc bătrânele. Legendele socului apar şi în ediţia engleză a Wikipedia: „Folclorul legat de soc este important şi este foarte diferit, în funcţie de regiune. În unele mituri, se spune că socul se răzbună dacă îi faci rău şi oferă protecţie împotriva vrăjitoarelor, în timp ce alte credinţe susţin că vrăjitoarele se adună adesea sub aceste plante, mai ales când sunt pline de fructe. Dacă un soc ar fi tăiat, un spirit cunoscut drept „Maica socului” s-ar elibera şi s-ar răzbuna. Copacul putea fi tăiat în siguranţă doar dacă îi închinai o cântare „Maicii socului”. Făcut din ramura unui soc, „Wand Elder” joacă un rol esențial în cartea finală a seriei Harry Potter, care era cât pe ce să fie numită „Harry Potter și Bagheta de soc” înainte ca autorul, JK Rowling, să hotărască asupra titlului „Harry Potter și Talismanele Morţii”, precizează enciclopedia online. În poveste,  „Bagheta de soc” este una foarte puternică şi de neînvins dacă este folosită de adevăratul ei maestrul.

Folclorul românesc mai menţionează socul ca o plantă care păstrează neştirbită fidelitatea. Dacă nu era voie să fie ars, în gospodăria ţărănească, lemnul de soc era folosit pentru a se face fluiere şi ţevi pentru războiul de ţesut, în timp ce fructele erau utilizate pentru vopsirea lânii în negru, iar scoarţa pentru galben. Ritualurile doftoroaielor din sate presupuneau şi folosirea ramurilor de soc – în cavitatea lor se şoptea numele bolilor de care trebuiau feriţi anumiţi oameni sau se rosteau blesteme. Captive în soc, vorbele erau îngropate în pământ odată cu lemnul.

Poveştile socului

Fraţii Grimm au reluat folclorul german într-un basm care povesteşte despre „Bătrâna Holle” – care proteja casele din jurul socului. Nemţii credeau că, atunci când cădeau florile şi polenul lor, Frau Holle îşi scutura pernele. Hans Christian Anderson scrie şi el despre „Fata din soc”:  „În mijlocul copăcelului, pe o creangă, şedea o băbuţă cu o îmbrăcăminte ciudată, verde ca şi frunzele socului şi tivită cu flori de soc mari, albe. Nu se putea desluşi bine dacă era stofă sau chiar frunze şi flori. – Cum o cheamă? a întrebat băieţaşul. – Romanii şi grecii cei vechi, a spus bătrânul, îi ziceau driadă, dar noi acuma nu mai ştim ce înseamnă asta. La ţară i se zice mătuşica din soc. (…) Mătuşica din soc s-a schimbat deodată într-o fetiţă drăgălaşă, dar hainele erau tot din stofa aceea verde cu flori albe, din care fuseseră şi hainele mătuşicăi. La piept aveau o floare adevărată de soc şi în părul ei galben şi cârlionţat o cunună de flori de soc; ochii îi erau albaştri. O! Era atât de gingaşă fetiţa! S-au sărutat şi acuma erau amândoi de-o vârstă şi aveau aceleaşi bucurii. (…) Unii îmi zic mătuşica din soc, alţii îmi zic driadă, dar numele meu adevărat este Amintirea.”

nr. Dacă  v-am deschis apetitul la o socată răcoroasă, vă invităm să încercați rețeta noastră:

Pentru 4 litri de socată aveți nevoie de:

6-7 flori de soc

2-3 lămâi potrivite

200 gr zahăr

opțional drojdie-3 grame

opțional-3 lingurițe de stafide brune

Obligatoriu multă dragoste.

Se spală florile de soc, se pun într-un borcan sau într-un recipient în care ați pus cei 4 litri de apă. Se taie lămâile în patru, se storc și se pun în apă, se adaugă zahărul și se amestecă bine, până se topește. Se poate gusta lichidul dacă e destul de dulce și eventual se mai poate adăuga zahăr, după gustul fiecăruia. Se pune drojdia și la sfârșit stafidele. Drojdia are rolul de a face băutura acidulată, iar stafidele îi dă culoarea coniacului. Se amestecă toate ingredientele, apoi se lasă vasul acoperit la soare pentru două sau trei zile. Este indicat să se amestece măcar de 2 ori pe zi, timp de 2-3 zile sau să se sufle cu un furtunaș, pentru aerare. Se strecoară lichidul și se pune în sticle la rece. Poftă mare!

 

el.