Iar astfel țin minte mai bine! Iertare!

 Cu partea plăcută nu-i problemă, primim, dă Doamne cât mai multe și mai plăcute!
La neplăcute e problema, "că eu nu merit sa pățesc așa ceva", de parcă toate, viața și situațiile, ar fi pe merite!
Dacă Mântuitorul nostru ar fi considerat că ceva e pe merit, ar fi considerat automat ca nu merităm să moară pentru noi!
Și că tocmai El, care are toate meritele că existăm, nu are de ce să moară pentru noi ticăloșii, știind că în ticăloșia noastră, continuăm sa-L răstignim zilnic de multe ori cu păcatele noastre, dintre care cel dintâi sunt eu! 
Și totuși El S-a lăsat răstignit, știind de la începutul lumii toate ticăloșiile mele de azi, de ieri si de mâine!
Cum să iau cu inimă mulțumitoare toate cele rele?
Am cel mai mare model pe Domnul nostru Iisus Hristos, am și "manualele de utilizare" Sfânta Scriptură, Patericul, Everghetinosul, Filocaliile, Viețile Sfinților, și multe altele. 
Dar orice manual de utilizare exclude încăpățânarea, îndărătnicia, contestarea,  părerea proprie. 
Întotdeauna în viață aceasta pământească paharul va fi pe jumătate plin și pe jumătate gol.
Dacă le iau pe toate ca de la Domnul, inima mea mulțumitoare va umple paharul, dacă nu, inima mea nemulțumitoare îl va goli de tot. 100%. 
Apoi să nu mă mir de ce îmi merge rău: pentru că golind paharul, nu iau nimic ca fiind din mâna Domnului, iar atunci este "imposibilitate tehnică" să-mi meargă bine. 

În lume, Dumnezeu se "mai lasă fentat", că știe neputințele, dar cred că în mănăstire, dacă cred "că îl pot fenta", mă amăgesc singur.
Sunt convins că El "se lasă fentat" doar câtă vreme sunt neputincios, nu când fac pe neputinciosul, știind că e atât de bun, că mă îngăduie.
Linia de demarcație cred că e mult mai fină în mănăstire.
Iertare, tot ce v-am spus, îmi spun întâi mie, pentru a mă clarifica. 
Iar astfel țin minte mai bine!
Iertare!


Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi Îl caut cu lacrimi. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile... Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi tânjesc după Tine până la lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

Cuviosul Siluan Athonitul
„Puterea lui Dumnezeu este eficientă atunci când o persoană cere ajutorul lui Dumnezeu, recunoscându-și propria slăbiciune și păcătoșenie. De aceea smerenia și străduința către Dumnezeu sunt virtuțile fundamentale ale unui creștin”.
– Sf. Ioan Maximovici