Ne Vorbeste Parintele Cleopa Volumul 17.pdf
Unele lămuriri primite când am venit cu sfinţia sa de la Târgu Neamţ la Mănăstirea Sihăstria, în ziua de 30 XII 1954:
- Cel mai mare lucru ce se cere călugărului este rugăciunea curată. - Omului pe pământ nu-i trebuie altceva decât să primească de la Dumnezeu darul Sfântului Duh, adică dragostea.
- Prin rugăciune curată omul primeşte darul Sfântului Duh, adică dragostea.
- Semn că avem dragoste în noi este când vedem pe toţi oamenii la fel. Iubim la fel şi pe drepţi şi pe păcătoşi, că zice: Pe cei drepţi iubeşti şi pe cei păcătoşi miluieşti. Deci să avem dragostea lui Dumnezeu care pe cei drepţi iubeşte şi pe cei păcătoşi îi miluieşte.
1 In acest capitol au fost aşezate fragmente din cuvintele rostite cu ocazia unei vizite făcute la Mănăstirea Sihăstria între 30 XII 1954 şi 13 I 1955 de Părintele Cleopa, în acea vreme staret al Mănăstirii Slatina.
- Mila este fiica dragostei.
- Dacă am dobândit dragostea lui Dumnezeu, din ea se naşte smerenia. Din smerenie se naşte ascultarea şi celelalte fapte bune. - Rugăciunea este maica tuturor virtuţilor.
- Atât a iubit Dumnezeu lumea, că pe Unul Născut Fiul Său L-a trimis..., Care S-a smerit pe Sine, chip de rob luând şi ascultător făcându-Se până la moarte.
Deci Rugăciune - Dragoste - Smerenie Ascultare.
Smerenia înalţă pe om până la ceruri, iar dragostea îl ţine sus şi nu îl lasă ca să cadă.
- Plânsul este îndoit: 1. Este un plâns sau o întristare a minţii pentru păcatele sale, pe care trebuie să o aibă fiecare în inima şi mintea sa. Aceasta e prima treaptă a plânsului ce se face în minte fără lacrimi.
2. Plânsul cel cu lacrimi, pe care nu-l poate avea oricine, ci numai cine a primit acest dar de sus. - Trebuie întotdeauna să ne silim.
- Călugăria este o silă a firii. Deşi nu avem destulă râvnă să facem o faptă bună, totuşi să ne silim în toate. Părăsirea - nesimţirea sau împietrirea înseamnă retragerea darului lui Dumnezeu de la om.
Pentru două motive se întâmplă acest lucru:
1. sau ne ceartă Dumnezeu pentru mândria noastră
2. sau pentru că ne lenevim la rugăciune. Dar să nu ne tulburăm şi să nu ne descurajăm în această ispită. Să avem răbdare în ispite.
- Fiecare sfânt după cum a trăit aşa a rânduit şi altora să facă pentru a se mântui, că sunt multe căi de mântuire. Unii cer rugăciunea lui Iisus, alţii citirea psalmilor, alţii altceva. Rugăciunea lui Iisus e foarte de folos a se practica, dar are nevoie de un timp de linişte pentru a o putea deprinde, apoi poţi petrece şi în obşte. Dar noi, care suntem plini numai de griji, nu putem să o deprindem. Mie mi-e şi necaz pe aceia care tot vorbesc de rugăciunea lui Iisus, dar nu fac nimic.
- După Sfântul Isihie, trezvia atenţiei se compu ne din patru părţi.
Insă trei lucruri ni se cer mai ales:
1. să luăm aminte la gândurile ce ne vin;
2. să nu ne învoim cu ele şi
3. să le gonim cu rugăciunea lui Iisus.
- Nu trebuie să lăsăm nefăcută pravila noastră, ci s-o facem cu toată atenţia. Eu uneori zic multe acatiste, paraclise şi altele, dar mai mult mă îndulcesc de Psaltire, când cuget la unele stihuri din ea. Dar pentru a o citi trebuie să avem linişte.
- Să ne punem nouă unele legi, pe care de le vom păzi cu sfinţenie, vom avea pace în inimă. Ε nevoie totuşi uneori să-ţi schimbi rânduiala pentru alta mai bună.
- Trebuie să ajutăm obştea şi pe stareţ.
- Nu trebuie să fugim de acest lucru la linişte, fiind egoişti şi având în noi iubire de sine, ci să ne punem în slujba aproapelui (obştii) cu ce avem de sus.
- Motivul este puntea spre păcat.
- Să păzim cu sfinţenie canoanele Sfinţilor Părinţi, să păstrăm neştirbită tradiţia Bisericii noastre pusă de Sfinţii Părinţi.
- Să nu ne apropiem oricum de Sfintele Taine. Nici un gând întinat să nu avem atunci în noi.
- Să ne mărturisim curat toate gândurile noastre înainte de Sfânta Împărtăşanie. Să ne păzim atunci cu mare atenţie.
- Să nu crezi vameşul că a avut smerenie, ci cunoaştere de sine (Sfântul Isaac Sirul).
- Smerenia se câştigă numai de cei sfinţi, prin darul lui Dumnezeu.
- Acela are smerenie, care face cele mai mari fapte bune, minuni, adică face fapte cu care ar putea a se slăvi, însă el totuşi plânge pentru păcatele sale.
În concluzie: Dacă noi vom avea, pe cât se va putea, o rugăciune curată de gânduri, întristarea minţii (adică plânsul cel dintâi, dacă nu lacrimi la rugăciune) şi o neîncetată cunoaştere de sine ca vameşul, vom spori cu darul lui Dumnezeu.
- Să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Noi să facem cât vom putea, iar Dumnezeu va adăuga cu darul Său. - Să iubeşti întotdeauna liniştea. Chiar de nu o trăieşti acum, dar Dumnezeu îţi va rândui odată să ai parte de ea. Toate ale veacului acestuia sunt deşertăciuni.
- Nimeni nu se poate pocăi fără de linişte.
- Cel ce vrea să se pocăiască trebuie să iubească şi liniştea.
- Să ne câştigăm nouă dumnezeiasca dragoste prin rugăciunea cea neîncetată a lui Iisus. - Dragostea este cheagul ce uneşte pe toţi cei din obşte într-un gând.
- Dacă nu putem avea între noi adevărata dragoste, să avem măcar o dragoste făţarnică şi din aceea apoi vom ajunge la adevărata dragoste a lui Hristos (Sfântul Ioan Scărarul)
. - Să nu dorim a merge la pustie înainte de a dobândi dragostea adevărată în viaţa de obşte (Sfântul Varsanufie).
- Putem trăi şi în obşte ca în pustie, de vom avea acestea trei:
1. Defăimare de sine.
2. Să ne vedem dedesubtul a toată zidirea.
3. Să avem dragoste în noi (după Sfântul Varsa nufie).
- Să fii gata întotdeauna ca, de te va schimba stareţul din această ascultare, să primeşti orice altă ascultare din cele mai de jos fără a te tulbura. - Să nu ţii la ascultarea în care eşti, ci, oricând se va ivi momentul, las-o altuia fără a te tulbura. Dar până atunci fă-o cu dragoste.
- Ε adevărat că eşti destul de învăluit de griji şi nu poţi avea o rugăciune mai curată, dar, pe cât poţi, să ai întotdeauna întristarea minţii pentru păcate şi ajunge aceasta. Oricând mergi sau faci ceva nu sta, ci ori cugetă cu mintea la ceva, ori repetă un stih, ori să ai întristare pentru păcate, că toate sunt lucrarea mintii, dar cel mai bun lucru este să zici mereu „Doamne Iisuse". Această rugăciune este formată din şapte cuvinte, închipuind cele şapte daruri ale Duhului Sfânt.
Din predica de la Botezul Domnului din 6 I 1955 în Paraclis
- Trebuie să avem o credinţă cunoscătoare, dar şi una lucrătoare. Prima credinţă e drăcească, dacă nu o unim cu a doua. Trebuie să unim credinţa cu faptele. Să dovedim din fapte că suntem creştini.
Din predica spusă la Sfânta Liturghie în ziua de 8 I 1955
- Sufletul câştigă liniştea cea adevărată numai în biserică. Nimic nu ne-a lăsat Dumnezeu sub cer mai scump ca Sfânta Liturghie (Sfântul Ioan Gură de Aur).
- Cum vom lua aminte cu atenţie la tot ce se citeşte şi se cântă în biserică, vom avea mai mare pace în suflet. Oricâte griji am avea, trebuie să le lăsăm toate pentru a lua parte la Sfânta Liturghie (se adaugă şi pilda lui Teofil2, care a fost vândut de tatăl său ca rob şi a scăpat de moarte prin Sfânta Liturghie). Predică ţinută noaptea (8-9 I) după Utrenie la Paraclis
- Cea mai primită rugăciune e cea de miezul nopţii. Miezonoptica e prima laudă şi principala laudă bisericească. Ca mărturie avem pe Proorocul David ce zice: În miezul nopţii m-am sculat să mă mărturisesc Ţie, Doamne (Ps. 118, 62).
Sau: În toate nopţile cu lacrimile mele aşternutul meu am udat (Ps. 6, 6).
Sau: „Despre ascultarea de părinţi şi minunea Sfintei Liturghii".
Făcutu-m-am ca un corb de noapte în loc nelocuit (Ps. 101, 7). La fel ne pot fi pildă două păsări, irodiul şi pasărea liră, care cântă numai noaptea în cele mai pustii locuri.
Această rugăciune de noapte reprezintă rugăciunea Mântuitorului în grădina Ghetsimani. Iar Ceasul I e timpul când Domnul a fost prins. Rugăciu nea de miezul nopţii e rugăciunea cea de aur. O jumătate de noapte să dormim şi o jumătate să ne rugăm. Ne e destul să dormim două-trei ore înainte de Utrenie şi vreo două după Utrenie.
- Somnul prea mult îl îmbată pe om ca vinul.
- Pe călugărul ce nu-şi face pravila Dumnezeu îl socoteşte ca pe un mort.
- La miezul nopţii s-a născut Iisus în peşteră, când au cântat îngerii. Atunci (noaptea) a fost prins spre patimă. Atunci a înviat. Atunci va fi judecata lumii, care va ţine atât cât se citesc cei şase psalmi ai Utreniei, potrivit celor şase cuvinte ale Domnului: Veniţi..., că am flămânzit, ... am însetat, gol am fost, în temniţă, bolnav... sau Plecaţi de la Mine...
- Mântuitorul adeseori se ruga noaptea. Uneori se retrăgea singur în munte şi se ruga.
- Şi sfinţii apostoli, când erau închişi, noaptea se sculau şi cântau împreună, încât s-au deschis uşile temniţei, ba şi inimile iudeilor.
- Toţi Sfinţii Părinţi se rugau noaptea.
Unui pustnic i s-au descoperit trei coroane:
1) una de aramă, ce reprezintă rugăciunea cea de ziuă, ca ceea ce se face cu multă răspândire,
2) una de argint, ce închipuie rugăciunea cea de dimineaţă, ca ceea ce este făcută cu mintea mai adunată,
3) una de aur, ceînchipuie rugăciunea de miezul nopţii, ca cea mai curată şi mai adunată. Această rugăciune e cea mai primită de Dumnezeu, deoarece noaptea, când toată lumea doarme şi când se fac în lume cele mai urâte păcate, monahul se scoală la rugăciune.
- Fericit e acela ce lasă somnul şi se roagă noaptea.
- Când te scoli, mai înainte de orice lucru, aleargă la nevinovata rugăciune.
9 I 1955 Spicuiri din predica de la Sihla Rugăciunea şi dragostea pururea să fie înjugate la monah ca doi boi.
- Trupul să facă slujba Martei, iar mintea să stea la picioarele Domnului ca Maria.
- Cel ce se roagă având ură sau gânduri rele asupra cuiva, este ca o mireasă care curveşte de faţă cu mirele său.
- Cel ce râvneşte a se osteni numai pentru sine e semn că are iubire de sine. Însă noi trebuie să căutăm folosul fratelui, aceasta este dragostea cea adevărată.
- Atunci când suntem în primejdie trebuie să ne ascundem puţin pentru a trece mânia Domnului sau a omului, pentru ca să nu pătimim ceva din mândrie sau din nepurtarea de grijă a lui Dumnezeu. Aşa a fugit Iacov de fratele său, Moise de la faţa lui Faraon, David de Saul, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel de Irod, primii creştini de închinătorii la idoli etc. Sfântul Atanasie cel Mare (vreme de 46 de ani), Sfântul Teodor Studitul (vreme de 12 ani), toţi sfinţii fugeau de primejdii. Iar atunci când omul nu mai poate, face Domnul ce nu poate omul. -
Noi, ca oameni, trebuie să fugim, iar de va rândui Domnul să fim prinşi, ştie El cum să ne ajute.
- Dumnezeu atunci ne ajută, când noi facem tot ce putem pentru mântuirea noastră. Ce folos tragem din această fugă de mânie sau prigoană? Poate noi ne putem mântui răbdând, dar îl facem pe fratele nostru ca să păcătuiască prin noi.
- Deci trebuie să avem iubire de aproapele. Noi poate câştigăm, dar păgubim pe aproapele nostru. - Dacă noi căutăm să potolim pe aproapele cu vreun dar şi nu-l împăcăm, atunci să fugim.
- Suntem datori deci să ne ferim din calea mâniei aproapelui pentru că îl iubim, iar de trebuie să răbdăm, cu voia Domnului, ne va da El atunci ajutor.
- Cu neputinţă e să petreacă la un loc iubirea de argint (rădăcina tuturor patimilor) cu iubirea de aproapele.
- Zavistia este mai rea decât dracul (Pilda lui Saul când David îi cânta şi scăpa atunci de drac, dar nu şi de zavistie).
- Zavistia e o rugină a inimii, o scârbă pentru sporirea fratelui său. Are necaz pe fratele său, care are daruri mai bune.
- Zavistia este egală cu patima iubirii de argint (vezi pilda cea de la Mântuirea păcătoşilor). Zavistia nu se bucură niciodată de sporul fratelui său.
9 I 1955 - Spicuiri din predica de Duminică seara la masă la Mănăstirea Sihăstria Despre paza minţii şi a inimii
- Cum sporim? Prin paza minţii şi a inimii, a rugăciunii şi a trezviei (după Sfântul Varsanufie).
- Mintea e portarul inimii, ea nu trebuie să lase gândurile să intre în inimă.
- Gândurile intră în inimă prin cele cinci simţuri sau ferestre. Dar şi din inimă izvorăsc diferite patimi. Mintea însă le goneşte şi pe unele şi pe altele cu ajutorul Domnului.
- Primele începuturi ale gândurilor nu trebuiesc primite.
- Întâi vine momeala, apoi unirea cu gândul, lupta, învoirea, după aceea păcatul.
- Dar fără trezvia atenţiei (minţii) nu putem scăpa de gânduri.
- Când ne vine vreun gând trebuie să-l gonim prin atenţia inimii.
- Să luăm aminte că lupta noastră este împotriva stăpânitorilor întunericului veacului acestuia şi cele mai de nevoie arme sunt rugăciunea şi trezvia atenţiei.
- Paza mintii sau trezvia atenţiei este de mai multe feluri: 1. Primul fel de pază e împotriva imaginaţiei, a fanteziei. Îngerii nu au imaginaţie, dar cum Lucifer şi-a imaginat mărirea dumnezeirii, a şi căzut din cer. La fel a fost făcut şi Adam, dar cum a greşit - a primit imaginaţia nemuririi, a pomului etc. - a şi fost izgonit din rai. De aceea pururea ne luptă vrăjmaşul prin închipuire.
- Nici o patimă nu intră decât prin închipuire. Primul atac intră prin imaginaţie. Imaginaţia e pod al dracilor, căci pe acest pod intră dracii în om.
- Trebuie ca mintea să stea de strajă în primele răsărituri ale gândurilor şi să nu le primească.
- Dracii nu ostenesc niciodată a ne momi, căci ei ştiu ce scump e un suflet.
- Nouă ne trebuie trezvie mare. Să avem trezvia întotdeauna.
- Mai grea e lupta cu mintea decât cu trupul, cu lucrul. Pentru a păcătui cu trupul ne trebuie trei lucruri: timpul, locul şi lucrul. Dar la păcătuirea cu mintea foarte uşor se face păcatul: oriunde, oricând şi fără nici un lucru. Mare pază ne trebuie deci la acest război. Imediat trebuie să tăiem gândurile rele. Ne trebuie trei lucruri ca să putem a ne lupta cu gândurile (cu imaginaţia): a) Să ne trezvim zicând: De unde este acest gând? Acest lucru se face prin frica Domnului ce luminează ochiul mintii. 5 b) Să ne împotrivim cu mintea de la primul atac al păcatului. c) Să ne aducem aminte de numele Domnului ce ne ajută, zicând neîncetat „Doamne Iisuse". În fiecare clipă supărăm pe Domnul, de aceea trebuie ca neîncetat să ne rugăm cu această rugăciune. Când vom avea multe gânduri necurate în minte, numai cu numele Domnului să le gonim. De ai scăpat gândurile în inimă, aruncă rugăciunea lui Iisus în mijlocul lor şi pe toate le va alunga. Aşa vom putea lupta împotriva imaginaţiei.
2. Al doilea fel de trezvie a atenţiei este a păzi pacea inimii.
- Oricât ne-am osteni în osteneli trupeşti, nimic nu ne ajută de nu vom păzi pacea inimii. Lupta noastră o putem duce numai cu pacea inimii.
- Tulburarea inimii tulbură mintea.
- Căruţă a dracilor este tulburarea inimii. Cum putem păzi pacea inimii?
Ca să avem pace în inimă trebuie să păzim aceste două lucruri:
a) Să ne lăsăm cu totul în voia lui Dumnezeu.
b) Să avem dragoste la fel faţă de toţi, fără deosebire. Toţi suntem fraţi în Iisus Hristos. Pacea inimii se câştigă deci prin aceste două lucruri: dragostea de aproapele şi lăsarea în voia Domnului. Inima e ca arcul la ceas. Şi precum atunci când arcul se deranjează tot ceasul este defect, tot aşa este şi inima când se tulbură, omul toate le face fără pace.
- Precum este cerbul care, urmărit fiind de vânător, de primeşte de la el săgeata, chiar de fuge, însă săgeata fiind în el, tot moare, de nu-i va scoate cineva săgeata, aşa este şi cu noi. De primim săgeţile diavolului în noi, tulburarea inimii e cu noi. Să scoatem deci săgeţile diavolului din inimă prin rugăciune, spovedanie etc.
3. Al treilea fel de trezvie a atenţiei este să zicem neîncetat rugăciunea lui Iisus. Să chemăm pe Domnul neîncetat. De aceea am şi luat metaniile în mână. Mereu să luăm aminte la sine, zicând: „Oare de când nu am zis «Doamne Iisuse»? Cât a trecut?". Căci vom da seama înaintea lui Hristos de aceasta.
- Mintea noastră se închină la fel de fel de idoli. De nu ne rugăm cu mintea atentă suntem ca o mireasă ce păcătuieşte cu altul înaintea mirelui său. Dar noi ne-am logodit cu El, suntem mireasa lui Hristos.
- De nu ne împreunăm cu Hristos la rugăciune, atunci preacurvim duhovniceşte.
4. Al patrulea fel de trezvie a atenţiei este să ne aducem aminte neîncetat de cugetarea la moarte. Bărbatul înţelept în vremea ispitei toate le rabdă prin această cugetare. De nimic nu suntem atât de siguri ca de moarte. Ştim că vom muri, dar nu ştim cum şi când. Să cugetăm la stihurile următoare din Sfânta Scriptură, care vorbesc despre moarte: Isus Sirah: Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale tale şi în veac nu vei greşi. Proorocul David: S-au stins ca fumul zilele mele şi oasele mele ca o uscăciune s-au uscat...
Sau: Anii noştri ca pânza păianjenului s-au socotit... Zilele anilor noştri şaptezeci... Sau: Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului. Sau: Uscatu s-a iarba şi floarea ei a căzut... Deci iată ce suntem: fum, abur, iarbă, pânză de păianjen, floare etc.
- Să ne cunoaştem deci nimicnicia noastră.
Ne Vorbeste Parintele Cleopa Volumul 17.pdf
Spicuiri din predica de la masă, seara zilei de 11 ianuarie 1955 Despre fazele rugăciunii Rugăciunea se împarte în trei faze:
1. rugăciunea verbală,
2. rugăciunea mintală,
3. rugăciu nea inimii.
- Se deosebesc patru faze pentru a ajunge omul la adevărata rugăciune:
1. Faza întâi se numeşte rugăciune spurcată (necurată), adică atunci când omul se roagă numai cu limba, dar cu mintea adună gânduri trupeşti rele şi necurate (mai bine zis atunci când mintea se gândeşte la cele trei păcate generale: iubirea de argint, de slavă şi iubirea de poftă, din care izvorăsc toate celelalte păcate).
2. Faza a doua se numeşte rugăciunea pierzare, vrednică de osândă ca şi prima. În prima fază mintea era cu gândul la cele trei păcate generale. În rugăciunea pierzare mintea nu se gândeşte la patimi, ci numai la lucruri nefolositoare. Acum mintea se învârte în jurul materiei (Am să mă duc, am să fac, am să cumpăr, am să zic etc.).
3. Faza a treia se numeşte rugăciune furare, când omul stă la rugăciune şi începe a se trezi, a lua aminte. Se luptă cu mintea, cu gândurile, împotriva patimilor şi răspândirii minţii. Astfel uneori este biruit, alteori biruitor. În această luptă suntem într-o rugăciune jumătate fericită, jumătate osândită. În această luptă, pentru a-şi aduna mai bine gândurile, omul poate cugeta la rai, la iad, la patimile Domnului.
4. Faza a patra se numeşte rugăciune răpire, extaz sau contemplaţie, când omul începe a plânge la rugăciune cu mare foc, cu râu de lacrimi, părăseşte materia şi astfel mintea vorbeşte cu Domnul prin suspinuri. Se mai numeşte şi rugăciunea de foc sau uimire. Acum omul nu are nici o imaginaţie, căci nu poate nimic să-şi mai imagineze despre Dumnezeu. Omul se aprinde de o mare dragoste de Dumnezeu, potrivit
stihului de la Cântarea Cântărilor: Frăţiorul meu, eşti al meu şi eu tot al tău. Diavolul însă, ştiind ce mare folos are omul prin această unire a omului cu Dumnezeu prin minte, luptă cu mare putere împotriva noastră prin primele trei faze ale rugăciunii, pentru ca să nu ajungem la această ultimă fază.
De aceea avem atâta silă de rugăciune.
- Cât vom fi cu mintea la pofte sau la alte lucruri nefolositoare sau lupte cu gândurile noastre, ne aflăm în primele trei faze de rugăciune.
- Rugăciunea se potriveşte foarte bine cu cele trei trepte duhovniceşti:
1. Rugăciunea făptuitorului, adică a celui ce se mărgineşte numai la cantitate (care se roagă verbal);
2. Rugăciunea contemplativului, adică a celui ce caută calitate în rugăciune (este tot una cu rugăciunea mintală);
3. Rugăciunea după dar, adică a celui ce se roagă în extaz.
Treptele urcuşului duhovnicesc spre rugăciune sunt trei şi anume:
1. Făptuirea morală, care este părăsirea de către sufletul raţional a făptuirilor cu lucrul, adică părăsirea păcatelor şi a semnelor păcatelor cu lucrul, atunci când omul nu mai face păcate cu lucrul, când se luptă cu mintea împotriva păcatelor cu lucrul şi se sârguieşte să pună în locul păcatelor virtuţile contrare. - Sufletul taie păcatul cu lucrul şi pune virtutea în loc. Această treaptă se mai numeşte sâmbătă, adică odihnă dinspre patimi.
2. Contemplaţia naturală în duh este a doua treaptă. Se mai numeşte sâmbete sau îndoită odihnă. La această treaptă ajunge sufletul care a lepădat patimile sufleteşti şi trupeşti prin contemplaţia naturală în duh. Acum omul se luptă să scape de păcatele cele din gânduri. Acum omul părăseşte lucrarea patimilor din gând prin contemplaţia naturală din duh. Omul din această fază nu mai vede lucrurile din natură aşa cum sunt, ci devine surd la acestea şi toate cele simţite le preface în cele duhovniceşti. preţuieşte- Îşi înalţă mintea de la zidire la Ziditor. Îl prin cugetarea din zidire la cele duhovniceşti. Acum nu-l mai sminteşte pe om nici vederea, nici cântarea cea omenească, ci le înalţă pe acestea la cele nevăzute din cer. Aceasta este lucrarea minţii (după Sfântul Maxim Mărturisitorul). Aceasta este a doua odihnă a sufletului, când se mută omul din trup la cele cereşti. - Aceasta este slobozenia sufletului raţional, ce a slobozit chiar lucrarea celor cinci simţuri. Acum omul nu se mai sminteşte, ci părăseşte lucrarea cea după fire a simţurilor. În jurul lui vede numai lucrarea lui Dumnezeu. Prima treaptă se numea sâmbătă sau ziua a şasea; a doua se numeşte sâmbete sau ziua a şaptea.
3. Treapta a treia se numeşte ziua a opta sau sâmbetele sâmbetelor şi înseamnă nu slobozenia sufletului raţional, ci odihna sufletului raţional ce îşi retrage mintea de la cele mai duhovniceşti raţiuni prin extaz. Omul e dumnezeu după dar.
În treapta a doua omul se folosea de zidire ca să ajungă la Ziditor, la Dumnezeu. Se muta de la zidire la Ziditor (Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu). Prin lucrarea minţii omul se suie sus. În treapta a treia nu mai este contemplaţia naturală, ci odihna sufletului în Dumnezeu. Acum au pătruns razele Duhului Sfânt în om. Acum Dumnezeu odihneşte în el şi el în Dumnezeu. Aceasta este îndumnezeirea după dar. Deci prima treaptă sau ziua a şasea este atunci când omul fuge de Egipt, când scapă de păcatul cu lucrul. În treapta a doua sau ziua a şaptea omul călătoreşte către Dumnezeu. În treapta a treia sau ziua a opta omul, pustiu de orice gând, se odihneşte în Dumnezeu. Acum omul e plin de dragostea lui Dumnezeu, se roagă fără nici o formă. Acesta este semnul că omul a ajuns în această treaptă: că mintea se roagă goală de orice gând. Ştie numai un singur lucru: să-L iubească pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi cugetul său. - Urcuşul acestor trei trepte este în zigzaguri. - În aceeaşi zi omul urcă până sus şi tot în aceeaşi zi se întoarce până la ultima treaptă, pentru că rugăciunea este cea mai mare treaptă duhovnicească. Există zigzaguri şi curbe în rugăciune. Unii au avut dragoste mare către Dumnezeu şi repede au ajuns sus, cum au fost mucenicii. Alţii urcă în zigzag, mai încet, având o voinţă mai slabă. Altul este şi mai slab, dar şi el are nădejde. Cei de sub ascultare, cei bolnavi etc. vor lua şi ei aceeaşi cunună.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.