1.
Cunoștința vine ca soarele și nebunul își închide cu voi ochii sau
libera alegere, prin puțină credință sau lene și îndată trimite
cunoștința în cămara uitării, prin nelucrarea care vine din trândăvie.
Căci din neînțelepciune vine trândăvia, din această nelucrarea și prin
aceasta uitarea. Iar din uitare vine iubirea de slavă. Din acestea se
naște iubirea de argint, rădăcina tuturor relelor și prin ea vine
împrăștierea în cele ale vieții, din care se naște totala necunoștință a
darurilor lui Dumnezeu și a păcatelor proprii. Iar din aceasta
sălășluirea celorlalte patimi, adică ale celor opt căpeteni ale lor: a
lăcomiei pântecelui, din care vine curvia; din acestea iubirea de
argint, din care se naște mânia, când cineva nu dobândește lucrul dorit
sau nu-și împlinește voia sa, din ea vine întristarea, prin care se
naște nepăsarea; apoi slava deșartă din care vine mândria. Din acestea
vine apoi toată răutatea, patima și păcatul, prin care cel care e
covârșit de ele ajunge la deznădejde, la pierzanie totală, la căderea
de la Dumnezeu și la asemănarea cu dracii, precum s-a mai
spus.(pg.36-37; 34, ed 76)
2.
și nimeni nu este pricinuitorul pierzaniei sale, decât voia sa. Iar al
mântuirii este Dumnezeu, Care a dăruit după existența fericită,
cunoștinta și puterea, pe care nu le poate avea omul în afară de harul
lui Dumnezeu. (pg.37;35)
3.
Dar cel care vrea să facă binele, să ceară prin rugăciune de la
Dumnezeu și îndată i se dă lui cunoștință și putere, ca să se arate că
harul i se trimite cu dreptate de la Dumnezeu.(pg.38; 35)
4.
Căci diavolul, pierzând cunoștința lui Dumnezeu prin nerecunoștință și
mândrie, a ajuns cu necesitate neștiutor. De aceea nu poate ști de la
sine ce să facă, ci vede pe Dumnezeu ce face să ne mântuiască și din
aceasta învață viclenia și se silește să facă cele asemănătoare spre
pierzarea noastră.(38-39; 36)
5. Căci cel ce se roagă cu gura se roagă aerului, nu lui Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu ia seama la minte nu la gură.(40)
6. ... nici socotite bune nu sunt bune, fie că le împlinim când nu e vremea
lor
sau fără trebuință sau fără vrednicie sau cugetând fără cunoștință la
cele spuse. Căci nu numai în legatură cu Scriptura, ci și cu oricare
întrebare ce se nimerește, dacă nu sunt cu luare aminte amândoi și cel
întrebat și cel ce întreabă se îndepărtează de înțelesul cel adevărat
și se alege cu o pagubă nu mică.(41)
7.
Smerita cugetare e mai presus de fire, deoarece cel smerit se
îndeletnicește cu toată virtutea și nefiind dator cu nimic, se face pe
sine îndatorat și mai prejos de toți. Dar cel recunoscător fiind dator
își recunoaște datoria.(41-42)
8.
Orice om, dacă vrea să se mântuiască, nimeni nu-l poate împiedica,
nici vremea, nici locul, nici îndeletnicirea. Numai să nu se folosească
de un lucru pe care vrea să-l facă împotriva firii lui și să-și
îndrepte orice cugetare cu dreaptă socoteală, după scopul dumnezeiesc.
Fiindcă nu cele ce se fac sunt de trebuință, ci gândul prin care se
fac. Nici nu păcătuim fără de voie dacă nu consimțim mai înainte de
bună voie cu gândul și nu cădem în robie. La fel greșelile făcute
întru neștiință vin din cele întru cunoștință.(42)
9.
Dumnezeu nu ne-a zidit spre mânie, ci spre fericire, ca să ne bucurăm
de bunătățile Lui și să ne arătăm cu mulțumire și cu recunoștință față
de Binefăcător. Dar negrija noastră în a cunoaște darurile Sale ne-a
adus la trândăvie. Iar aceasta ne-a dat pe mâna uitării, de la care a
împărățit peste noi neștiința.(43)
10.
Iar din cunoștință sau cumințenie se naște înfrânarea și răbdarea.
Fiindcă cel înțelept își stăpânește voia sa și rabdă pentru aceasta,
socotindu-se pe sine nevrednic de cele dulci se arată nemulțumitor și
recunoscător Binefăcătorului temându-se ca nu cumva, prin multe
bunătăți pe care le-a dăruit Dumnezeu în veacul acesta să se păgubească
în cel viitor.(pg.44)
11. Căci smerita cugetare este roada cunoștintei, iar cunoștința roada încercărilor.(45)
12.
Celui ce se cunoaște pe sine i se dă cunoștința tuturor. și cel ce se
supune lui Dumnezeu supune sieși tot cugetul trupesc, iar după aceasta i
se vor supune lui toate, când va împărăți smerenia în mădularele
sale.(45)
13.
Fiindcă obișnuința învechindu-se capătă putere de fire. Căci fie că e
obișnuință bună, fie că e rea, timpul o hrănește, cum materiile hrănesc
focul.(47)
14.
Acum însă, fiindcă nu vrem nici cei din ascultare, nici cei de la
conducere, să părăsim voile noastre, nici unul nu mai sporește. Rămâne
așadar să fugim de oameni și de lucrurile vieții și să umblăm în calea
împărătească și să ne liniștim cu unul sau cu doi și să cugetăm ziua
și noaptea la poruncile lui Hristos și la toată Scriptura.(48)
15.
Întâlnirile nu lasă mintea să-și vadă nici greșelile sale, nici
uneltirile dracilor ca să se păzească omul pe sine, nici binefacerile
și tot felul de griji ale lui Dumnezeu, ca să dobândească din acestea
cunoștință de Dumnezeu și smerenie. De aceea cel ce vrea să meargă pe
un drum scurt la Hristos, adică prin nepătimire și cunoștință și să
ajungă cu bucurie la desăvârșire să nu abată în alte părți, adică la
dreapta și la stânga, ci în toată viețuirea lui să călătorească cu
sârguință pe calea împărătească. Să se ferească de prisosiri și
lipsuri, amândoua pricinuind plăcerea și să nu-și întunece mintea nici
cu mulțimea mâncărurilor, nici cu întâlnirile, nici să și-o facă roabă
prin împrăștieri. De asemenea să nu-și tulbure cugetarea cu postul
prelungit și cu privegherea.(48-49)
ARĂTARE TREBUINCIOASĂ șI PREA FRUMOASĂ DESPRE
CELE șAPTE FAPTE TRUPEșTI
16)CEA
DINTAI ESTE LINISTEA(ISIHIA)-,sau petrecerea neimprastiata, ferita de
orice grija a vietii, ca astfel omul sa poata, prin departarea de
oameni si
de
imprastieri, sa fuga de zgomot si de cel ce umbla racnind ca un leu
cautand pe cineva sa inghita prin intalnirile si prin grijile vietii, si
sa aiba o singura grija, cum sa placa lui Dumnezeu, si sa-si faca
sufletul neosandit in ceasul morti.(pg.50)
17)A
DOUA ESTE POSTUL CU MASURA, sau a manca o data pe zi si nu se satura.
Mancarea sa fie de un singur fel, din bucate modeste, care se gasesc
fara
bataie de cap si pe care nu le pofteste sufletul, decat daca nu este altceva.(pag.50)
18)A
TREIA ESTE PRIVEGHEREA CU MASURA; adica a avea jumatate noapte pentru
somn, iar jumatate pentru psalmodie si rugaciune, pentru suspine si
lacrimi. Aceasta pentru ca prin postul si privegherea cu masura trupul
sa se faca supus sufletului, sanatos si gata spre tot lucrul bun, iar
sufletul sa capete
barbatie si alinare, ca sa vada si sa faca cele cuvenite.(51)
19)A
PATRA ESTE PSALMODIA SAU RUGACIUNEA TRUPEASCA, prin psalmi si
ingenuncheri ca sa osteneasca trupul si sa smereasca sufletul, ca sa
fuga vrasmasii nostri draci, si sa se apropie prietenii nostriii
ingerii si sa cunoasca omul de unde primeste ajutor, ca nu cumva sa se
mandreasca din nestiinta socotind ca lucrurile sunt ale sale si sa fie
parasit de Dumnezeu ca sa-si cunoasca neputinta sa.(51)
20)A
CINCEA ESTE RUGACIUNEA DUHOVNICEASCA, facuta cu mintea care se fereste
de orice gand, stand mintea in cele zise si cazand la Dumnezeu cu
frangeri negraite, cere sa se faca numai voia Dumnezeiasca intru toate
faptele si cugetarile sale neprimind nici un gand sau figura, sau
culoare sau lumina, sau peste tot altceva si ca una ce priveste numai
la Dumnezeu si vorbeste numai cu El a ajuns fara forma, fara culoare si
fara figura, caci aceasta este rugaciuneacurata, ce se cade sa o aiba
cel lucrator. Iar celui contemplativ i se cuvin altele mai mari decat
acestea.(49)
21)A
SASEA ESTE CITIREA CUVINTELOR SI VIETILOR PARINTILOR, nedandu-si auzul
dogmelor straine sau altor invataturi, mai ales celor eretice. Aceasta
pentru a invata din Dumnezeiestile Scripturi si din dreapta socoteala a
Parintilor cum sa biruiasca patimile si sa dobandeasca virtutile; si
ca sa se umple mintea lui de cuvintele Duhului Sfant si sa uite
cuvintele si gandurile necuvincioase de mai inainte, pe care le-a auzit
fiind in afara de chilie, si careprin multa convorbire a rugaciunii si
citirii sa ajunga sa aiba cugetari bune. De fapt rugaciunea ajutata de
citirea in liniste, si citirea de rugaciunea curata, cand cineva ia
aminte la cele spuse si nu citeste sau canta in fuga. Altfel nu poate
cuprinde cum trebuie intelesul lor, din pricina intunericului
patimilor. Pe langa aceasta adese ori ratacim prin inchipuirea de sine.
Mai ales patesc aceasta cei ce-si inchipuie ca au intelepciunea acestei
lumi, nestiind ca avem nevoie de cunostinta prin faptuire, ca sa
intelegem acestea. Si cel ce vrea sa invete cunostinta lui Dumnezeu nu
trebuie sa se foloseasca numai de auzire, pentru ca altceva este
auzirea si alceva fapta. Caci precum numai din auzire nu poate ajunge
cineva mestesugar, ci castiga deprinderea mestesuguluilucrand si vazand
si multe gresind si indreptandu-se de cei iscusiti prin rabdare si
prin taierea voilor sale si dupa vreme indelungata, asa si cunostinta
duhovniceasca nu se naste numai din cugetare ci se da de Dumnezeu dupa
har celor smeriti la cuget. Ca cel ce citeste Scripturile pare sa le
cunoasca in parte, nu e de mirare, mai ales daca e lucrator. Dar unul ca
acesta nu are cunostinta lui Dumnezeu, ci trebuie sa asculte cuvintele
celor ce au cunostinta. Deci cei ce au scris au avut adeseori
cunostinta. de Dumnezeu, ca si prooroci dar el inca nu. Drept aceea si
eu culegand deasemenea din Dumnezeiestile Scripturi, si
neinvrednicindu-ma sa aud de la Duhul, am auzit de la cei ce au auzit
de la Acela, cum aud unii despre o cetate sau om, de la cei ce le-au
vazut pe acestea.(53)
22)A
SAPTEA ESTE INTREBAREA CELOR EXPERIMENTATI, despre orice cuvant sau
fapta ca nu cumva din necercare, sau din placerea de sine,
inchipuindu-si ca stie cum trebuie, nestiind inca nimic, cum zice
Apostolul.
Pe urma dupa toate aceste fapte trupesti, monahul trebuie sa aiba
rabdare in toate cele ce vin asupra lui; pe care vrea Dumnezeu sa le
ingaduie spre invatarea, spre cercarea si spre cunoasterea slabiciunii
sale. Sa nu se faca indraznet si sa nu-si piarda nadejdea, orice rau
sau orice bine i s-ar intampla. E dator sa se fereasca de orice vis, de
orice vorba si de lucru fara rost si sa cugete pururea la numele lui
Dumnezeu, mai des decat rasufla, in toata vremea si locul si lucrulu,
si sa cada la El din suflet, adunandu-si mintea din toate gandurile
lumii si cautand sa faca voia lui Dumnezeu. Atunci incepe mintea sa-si
vada greselile sale ca nisipul marii. Si acesta este inceputul
luminarii sufletului si dovada sanatatii lui. Atunci sufletul ajunge
zdrobit si inima umilita incat se socoteste pe sine mai prejos de toti
cu adevarat. Atunci incepe sa inteleaga binefacerile lui Dumnezeu, cele
din parte si cele din obste, cele aflatoare in Dumnezeiestile
Scripturi, si greselile sale. De atunci pazeste poruncile intru
cunostinta, de la cea dintai la cea din urma. Fiindca Domnul le-a pus
ca pe o scara si nu poate cineva sa treaca peste una ca sa ajunga la
alta, ci trebuie sa inainteze ca pe niste trepte, de la cea dintai la
cea de a doua si de la ea la cea de a treia, pana ce-l vor face pe om
Dumnezeu, prin harul Celui ce le-a daruit pe ele celor ce hotarasc sa le
implineasca.(53-54)
23)Caci
blandetea e materia smereniei, iar aceasta este usa nepatimirii. Si
prin aceasta, cel ce-si cunoaste firea sa intra la dragostea
desavarsita care nu cade.(58)
24)...Cel
ce a gustat din dulceata poruncilor, stie ca poruncile il duc treptat
la urmarea lui Hristos. Acela doreste mult dorirea celorlalte, icat
pentru ele dispretuieste adeseori si moartea. Simtind putin enele din
tainele lui Dumnezeu, ascunse in Dumnezeiestile Scripturi, inseteaza
mult sa le cuprinda. Si cu cat capata mai multa cunostinta, arde mai
mult ca unul ce bea flacara. Iar fiindca dumnezeirea nu poate fi
cuprinsa de nimeni, ramane pururea insetat.(58)
25)Pe cat se ingrijeste cineva mai mult de evlavie sau de faptuire, pe atat se lumineaza mintea mai mult intru cunosinta.(59)
26)Iar
milostiv este cel ce miluieste pe aproapele di cele ce le-a primit el
de la Dumnezeu, fie bani, fie mancari, fie tarie, fie cuvant spre
folos, fie rugaciune, fie putere de a mangaia pe cel ce are nevoie de
ea.(59)
27)De
asemenea el socoteste ca prin frate Dumnezeu insusi are trebuinta de
el si se face indatoratul Lui; apoi ca fara ceea ce se cere de la el,
saracul poate trai, dar ca fara sa-l miluiasca pe acela, dupa puterea sa
, nu poate el sa traiasca si sa se mantuiasca.(59)
28)Ci
neavand peste tot ceva cu ce sa miluiasca, sa aiba induiosare pentru
toti, ca sa ajute pe cei ce au trebuinta din cele ce poate, desfacut de
orice impatimire, fata de lucrurile vietii dar avand impatimire fata de
oameni. Ba nici nu trebuie sa invete pentru slava desarta cel ce nu
si-a aratat intai mila cu lucrul, zicand ca foloseste sufletele celor
slabi, in vreme ce e cu mult mai slab decat pe cei care crede sa-i
foloseasca. Fiindca tot lucrul isi cere vremea lui si o dreapta
socoteala, ca sa nu se faca ceva ne la vreme, sau fara trebuinta. Caci
celui slab ii este mai bine fuga de toate si neaverea e cu mult mai
buna decat milostenia.(60)
29)”Fericiti
cei curati cu inima”(Matei 5,8), acestia sunt cei ce au dobandit toata
virtutea dupa sfintele cuvinte, au ajuns sa vada lucrurile dupa
fire.(60)
30)Fericiti,
zice, cei facatori de pace. Acestia sunt cei ce au facut pace in
sufletul si trupul lor, supunand trupul duhului, ca sa nu mai pofteasca
trupul impotriva duhului, ci sa-l calauzeasca precum voieste,
daruindu-i cunostinta dumnezeiasca, prin aceasta, unul ca acela poate
sa rabde prigonirea, batjocorirea si cuvantul rau, pentru dreptate si
se bucura ca, plata lui multa este in ceruri(Matei 5,10).
Caci toate fericirile fac Dumnezeu dupa har pe omul care a ajuns
bland, doritor a toata dreptatea, milostiv, nepatimitor, facator de
pace, rabdand toata durerea cu bucurie pentru dragostea lui Dumnezeu si
a aproapelui.(60)
31)Caci
daca se va opri cineva de la toate si se va ingriji numai de faptele
trupesti si sufletesti, numite de Parinti, evlavie,iar pe de alta parte
nu va crede in nici un vis si in nici un gand propriu, care nu are
marturie din Scriptura, si va fugi de toata intalnirea desarta, ca sa
nu auda si sa nu citeasca nimic fara rost, si mai ales ceva despre
erezii, se vor inmultii in el lacrimile intelegerii si ale bucuriei,
incat sa poata bea din multimea lor, si va ajunge la cealalta
rugaciune, cea curata, care se cuvine vazatorului
(contemplativului).(62-63)
32)Caci
dupa ce mintea a venit la vederile duhovnicesti, e datoare sa citeasca
in toate Dumnezeiestile Scripturi, ca una ce nu se teme de cuvintele
greu de inteles ale Scripturii, ca cei faptuitori inca si cei slabi din
pricina nepriceperii.(63)
33)De
la frica omul trece la evlavie, de la aceasta vine taria, prin care e
sfatul si dreapta socoteala. De la aceasta vine taria, prin ea
intelegerea, si de aceasta vine omul la intelepciune.(63)
34)Iar
felurile intelepciunii sunt patru: chibzuinta sau cuostinta lucrurilor
ce trebuie sau nu trebuie facute si privegherea mintii; neprihanirea,
care sta in pastrarea sanatoasa a cugetului, ca sa se poata infrana de
la orice lucru, cuvant si gand ce nu place lui Dumnezeu, barbatia, sau
taria si staruinta (rezistenta) in ostenelile incercarilor celor dupa
Dumnezeu; dreptatea, adica impartirea care da tuturor la fel.(64)
35)Caci
cine zice ca stie cum trebuie numai din auz minte. Findca mintea
omului nu poate sa urce vreodata la cer fara vreun povatuitor; iar
neurcandu-se si nevazand nu poate spune ceea ce n-a vazut.(64)
36)Caci a te inchipuii ceva nu te lasa sa ajungi ceea ce te inchipui, zice Sfantul Maxim.(64)
37)Cand
cineva intru cunostinta cunoaste ca nu cunoaste. Si este o nestiinta
mai jos de orice nestiinta, cand cineva nu cunoaste ca nu cunoaste.
Deci este si o cunostinta cu nume mincinos, cand socoteste cineva ca
stie, nestiind nimic, cum zice Apostolul.(65)
38)Caci din nesimtire multa ne socotim noi cei multi ca suntem ceva, nefiind nimic.(66)
39)Cei trei uriasi ai diavolului: trandavia, uitarea si nestiinta.(39)
40)Caci cel ce uraste mustrarea arata vadit mandrie, zice Scararul, iar cel ce alearga spre se dezleaga de legatura.(66)
41)Zice Damaschinul, ca virtutile trupesti sunt mai degraba unelte ale virtutilor.(67)
42)Deasemenea
fara linistire si fara taierea voilor propri nu poate cineva sa invete
vreun mestesug dupa stiinta si amanuntimea.(67)
43)*
Dar fericiti sunt cei ce se linistesc in intregime, fie ascultand de
vreun faptuitor isihast, fie linistindu-se si iesind din toate grijile,
intru ascultarea de voia dumnezeiasca, cu osardie si cu sfatul celor
incercati, in orice indeletnicire cu cuvintele si cu intelesurile.(67)
44)Sa
nu ne ingrijim despre cum vor trai saracii si cum se vor imbogatii
iubitorii de lume, nici sa ne facem griji nebunesti despre lucrurile
vietii, cum zice dumnezeiescul Hrisostom.(68)
45)Pentru
ca grija de viata nu lasa pe cineva sa se ingrijeasca de sufletul sau
si sa-l cunoasca cum se afla, ca cel ce se linisteste si ia aminte la
sine.(68)
46)Fara
atentie si fara privegherea mintii, e cu neputinta sa ne mantuim si sa
ne izbavim de diavol, care umbla racnind ca un leu pe cine sa inghita;
cum zice Damaschin.(68)
47)Urechea celui ce se linisteste aude lucruri neobisnuite (Isaia). Si iarasi:”Linistiti-va si cunoasteti”.(71)
48)Iar vederile duhovnicesti, precum socotesc, sunt opt:
-Cea
dintai este cunostinta necazurilor si a ispitelor vietii acesteia, cum
zice Sfantul Dorotei, si ea se intristeaza de toata paguba, pe care a
patimit-o firea omeneasca de la pacat.
-A
doua este cunoasterea greselilor noastre si a binefacerilor lui
Dumnezeu, cum zice Scararul, Isaac si multi altii dintre Parinti.
-A treia este cunostinta lucrurilor infricosate dinainte de moarte, cum se scrie in dumnezeiestile Scripturi.
-A
patra, intelegerea petrecerii Domnului nostru Iisus Hristos in lumea
aceasta si a lucrurilor si cuvintelor ucenicilor Lui, ale celorlalti
sfinti Mucenici si ale cuviosilor Parinti.
-A cincea este cunostinta firii si a prefacerilor lucrurilor, precum zic Sfintii Parinti Grigorie si Damaschin.
-A sasea este contemplarea celor ce sunt, adica cunostinta si intelegerea fapturilor sensibile ale lui Dumnezeu.
-A saptea este intelegerea fapturilor inteligibile ale lui Dumnezeu.
-A opta este cunostinta despre Dumnezeu, asa-numita teologie.
Acestea sunt deci cele opt vederi. Cele dintai trei se cuvin celui ce
este inca faptuitor, ca prin multe si amare lacrimi, sa-si poata curatii
sufletul sau de toate patimile si sa primeasca apoi prin har pe
celelalte. Iar celelalte cinci se cuvin contemplativului (vazator) sau
cunoscator, pentru ca pazeste bine si implineste neincetat faptele
trupesti si morale, sau sufletesti, prin care se invredniceste de
simtirea vadita si intelegatoare a acestora.(73)
49)Caci cel ce nu doreste nimic se izbaveste prin piorunca de toate relele din vecul de acum si din cel viitor.(94)
50)Tot
necazul care se sufera cu rabdare e bun si folositor, iar cel care nu e
suferit astfel este semn al lepadarii de la Dumnezeu si e fara folos.
Si daca nu se vindeca cineva de aceasta prin smerita cugetare, nu are
alt leac. Fiindca cel cu cuget smerit se ocareste si se invinovateste
pe sine cand ii vin necazuri, si nu pe altcineva.(112)
51)Si
ajunge vederea unui singur inger spre toata infricosarea. Caci ce a
patimit Daniil cel intocmai ca un inger, vazand pe inger?(113)
52)Ingerii,
zice, lumineaza pe oameni, iar ei primesc luminarea de la arhangheli
si aceeia de la incepatori, si asa fiecare ceata primeste luminarea si
cunostinta de la alta.(113)
53)Tot cuvantul Scripturii este fara de prihana.(116)
54)Caci
intelesurile ce vin de la sine, fara cercetare, in mintea celor ce se
linistesc dupa Dumnezeu, sunt vrednice de primit, zice Sfantul
Isaac.(116-117)
55)Fiindca
nu este pe pamant un mai mare nebun ca acela care sileste intelesul
Scripturii, sau il defaima, pentru asi intemeia cunostinta, mai bine
zis necunostinta
sa.(117)
56)Caci
asa se cuvine sa fie purtarea celor sarguinciosi, sa aiba minte cand
la contemplarea celor sensibile, cand la cunoasterea celor inteligibile
si la ceea ce e fara chip; si iarasi; cand la vreun inteles al
Scripturii, cand la rugaciunea curata. Iar trupul, cand la citire, cand
la rugaciunea curata, cand la lacrimi pentru sine insusi sau pentru
altcineva din compatimirea cea dupa Dumnezeu, cand la lucru spre
ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteste sau trupeste.(118)
57)Dupa multa osteneala, cel fara patima ajunge fara grija, ca unul ce a biruit patimile.(119)
58)E
drepr ca si celui patimas i se pare ca se simte bine dar din orbire.
Numai cel ce se nevoieste are osteneala si razboiul din vointa de a
birui patimile si de a nu putea. Pentru ca unul ca acesta este lasat
uneori biruit de cei ce-l vatama, ca sa uite obisnuinta lui dintai. Ca
de nu fuge mai intai de imprastiere si nu-si castiga tacerea
desavarsita, nu poate ajunge sa aiba ceva fara patima, sau sa graiasca
pururea cele bune, Simplu graind, la tot lucru se cuvine fuga
desavarsita de imprastiere, ca sa nu fie tras cineva de obisnuinta de
mai inainte. Dar nimeni sa nu-si inchipuie din nestiinta, auzind despre
smerita cugetare, nepatimire si cele asemenea, ca le are pe acestea, ci
e dator sa caute semnul fieacarui lucru si sa-l afle in sine.(119)
59)Iar
semnele smeritei cugetari sunt: Avand cineva toata virtutea trupeasca
si sufleteasca, sa se socoteasca pe sine si mai dator lui Dumnezeu, ca
unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind.(119)
60)Iar
semnul nepatimirii poate, acesta este: a ramane in toate netulburat si
fara teama, ca unul ce a primit sa poata toate prin harul lui
Dumnezeu, dupa Apostol.(120)
61)Cele
ce se fac fara silire nu sunt fapte, cum zice Sfantul Isaac, ci mai
degraba daruri. Iar daca dupa prima osteneala a si venit odihna, ea este
plata infrangerii, si nu trebuie sa te lauzi cu ea. Caci nu cei ce iau
plata sunt laudati, cei ce se silesc in lucrare si nu iau nimic.(120)
62)Nimeni nu poate sa ne faca rau, daca nu vrem noi.(121)
63)Dar
chiar daca se vede pe sine stand degeaba si pierdut, sa nu se
inspaimante, caci va veni la zdrobirea sufletului si la lacrimi
indurerate, de nu va iesi din chilie. Si iarasi de va avea multa ravna
la toata lucrarea duhovniceasca si lacrimi, sa nu socoteasca aceasta
bucurie, ci inselaciune si pregatire de razboi (122)
64)Deaceea
vrasmasul incearca orice mestesug ca sa desfaca pe om de
isihie(liniste) si sa-l faca sa cada in ispita si sa se afle in oarece
fel necredincios.(123)
65)Caci
infranarea totala si neinfranarea sunt cele care aduc neputintele. Iar
infranarea si schimbarea mancarurilor de fiecare data se fac
pricinuitoare ale sanatatii, ca sa se pastreze fara placeri si fara
boala si sa fie impreuna lucrator spre dobandirea virtutilor.(128)
66)Caci
cel ce a primit darul luarii aminte la dumnezeiestile Scrip[turi, cum
zic Parinti, afla tot binele ascuns in toate Scripturile.(128)
67)Fiindca
cunostinta dumnezeiasca este un dar, iar stiinta cuvantului, este o
invatatura omeneasca ca celelalte invataturi ale lumii acesteia, si nu
ajuta la mantuirea sufletului. Aceasta se vede la elini.(128)
68)Iar
citirea se face spre a aminti celor ce stiu cele spuse din cercare si
spre a invata pe cei necercati. Marele Vasile zice ca atunci cand
Dumnezeu afla o inima curata de toate lucrurile si invataturile lumesti,
Isi scrie in ea dogmele Sale ca pe o tablita nescrisa. Iar aceasta o
spun, ca sa nu citeasca cineva cele ce nu slujesc la a bineplacea lui
Dumnezeu.(128)
69)Daca
este inca faptuitor, sa citeasca vietile si cuvintele Parintilor, iar
daca harul l-a ridicat la cunostinta Dumnezeiasca, sa citeasca toate
scriptiurile dumnezeiesti.(128-129)
70)Ratacirea
gandului sete inceputul pacatiuirii, cum zice Sfantul Isaac. Iar cel
ce vrea sa fuga de acesta cu desavarsire se cade sa petreaca mult timp
in chilie. Si daca e supus tradaviei sa lucreze putin, ca si cel
nepatimitor si cunoscator, spre folosul altora si spre ajutorul celor
neputinciosi.(129)
71)Nici un lucru care se face dupa Dumnezeu, cu smerenie, nu este rau.(130)
72)Tot
ce este afara de trebuinta neaparata, adica tot ce nu ajuta la
mantuirea sufletului, su la viata trupului, i se face piedica celui ce
vrea sa se mantuiasca.(130)
73)Daca
este cineva smerit cu cugetul, trebuie sa aiba toata virtutea si sa
creada ca este mai prejos decat toata faptura, ca unul ce datoreaza mai
mult. Iar de nu are simtirea aceasta, insasi aceasta este dovada ca e
mai rau decat toata faptura, chiar daca s-ar parea ca are petrecerea
intocmai cu ingerii.(143)
74)Nu trebuie sa deznadajduim, daca nu suntem cu se cuvine sa fim.(134)
75)Caci
cel ce pacatuieste fara puterea de a se pocai, dar nu deznadajduieste,
neaparat se va socoti pe sine mai prejos decat toata zidirea si nu va
indrazni sa osandeasca sau sa ocarasca pe vreun om, ci mai degraba se
minuneaza de iubirea de oameni a lui Dumnezeu si e plin de recunostinta
fata de Facatorul de bine si poate si alte bunatati.(135)
76)Precum
cel patimas si inca nepartas de lumina cunostintei se afla in mare
primejdie daca are stapanire peste vreunii, zice Damaschin, asa si cel
ce a luat nepatimire de la Dumnezeu si cunostinta duhovniceasca, daca
nu foloseste si alte suflete. Caci nimic altceva nu foloseste celui
neputicios, ca alergarea in liniste, nici celui patimas si fara
cunostinta, ca supunerea in ea. Deasemenea nimic nu e mai bine ca a-si
cunoaste cineva nestiinta si neputinta proprie, si nimc nu e mai rau ca
a nu le cunoaste pe acestea. La fel nu e alta patima mai urata ca
ingamfarea, nici mai vrednica de ras, ca iubirea de argint, care e
radacina tuturor relelor.(136)
77)Iar obisnuinta dainuind, primeste putere de fire, zice Marele Vasile.(136)
78)Deci cel ce s-a silit putin a biruit pe vrasmasi, iar cel ce s-a lenevit putin s-a intunecat si s-a pierdut.(137)
79)Nimic
nu obisnuieste, zice Marele Vasile, sa intunece cugetarea asa de mult,
ca rautatea, nici sa lumineze mintea, ca citirea in liniste, nici sa
aduca o durere mai naprasnica sufletului, ca gandul mortii, nici sa
pricinuiasca sporirea nevazuta, ca ocararea de sine si taierea voilor
proprii; sau pirderea nevazuta, ca parerea de sine si placerea de sine.
Nimic nu pricinuieste departarea de Dumnezeu si pedepsirea omului
credincios, cum o face cartirea, nici nu duce asa usor la pacatuire ca
zapaceala si vorba multa. Nu este lucru care sa duca asa de repede la
dobandirea virtutii, ca singuratatea si adunarea mintii, nici la
recunostinta si multumire, ca cugetarea la darurile lui Dumnezeu si la
rautatiler noastre. Nimic nu sporeste facerile de bine, ca vestirea lor
cu lauda; si nimic nu obisnuieste sa aduca mantuire si intelepciunea
Duhului cum e calea imparateasca, ce se tine departe in toate, atat de
ceea ce eprea mult, cat de ceea ce e prea putin. Si nu este alta
virtute ca sa cuprinda voia Dumnezeiasca, ca smerita cugetare si
parasirea ocarui gand si orcarei vointi proprii. Nu este ceva care sa
ajute la tot lucru bun ca rugaciunea curata, nici piedica la dobandirea
virtutilor, ca imprastierea si ratacirea cugetarii, chiar daca e de
scurta vreme. Caci cu atat are cineva mai multa curatie, cu atat isi
apare ca pacatunind mai mult, prin aceea ca vede; si cu cat pacatuieste
mai mult, cu atat se intuneca mai mult, chiar daca isi apare avand
curatie. Si iarasi cu cat are cunostinta mai multa, cu atat isi apare
mai lipsit de cunostinta; si cu cat isi cunoaste mai putin nestiinta
sa, si cunostinta cea duhovniceasca cea din parte, cu atat i se pare ca
e mai cunoscator. Si cu cat rabda cel ce se nevoieste mai mult
necazurile, cu atat va birui mai sigur pe vrasmas; si cu cat se
nevoieste cineva sa faca mai mult bine intr-o zi cu atat se face mai
indatorat pentru toate zilele vietii sale, zice Sfantul Maxim.(137-138)
80)Cel
ce cere un lucru de la aproapele e dator, cu mai multa dreptate, sa-l
ceara de la sine. Caci precum sunt daori pacatosii sa tremure de
Dumnezeu fiindca l-au maniat, tot asa sunt datori cei ce au fost
acoperiti de harul Lui in neputinta lor gata de deznadajduire, sa
tremure cu mult mai vartos ca unii cei datoreaza multe. Si precum mare
prapastie este necunoasterea Sfintelor Scripturi, cum zice Sfantul
Epifanie, la fel si mai rau este neascultarea intru cunostinta.(138)
81)Nu fi iubitor de tine, zice, Sfantul Maxim si vei fi iubitor de
Dumnezeu, nu-ti fi placut tie, si vei fi iubitor de frate.(139)
82)Rug:” Fie ca vreau, fie ca nu vreau, mantuieste-ma”(141)
83)Findca
daca nu afla mintea altceva mai de pret decat lucrurile sensibile,
nu-si intoarce pofta spre aceea, ca sa paraseasca cele cu care s-a
obisnuit vreme indelungata. Deci precum cei iubitori de oameni si
nepatimasi nu se vatama mult de lucrurile lumii, pentru ca le
chivernisesc bine, asa si cei ce au daruri mari, pentru ca pun in seama
lui Dumnezeu ispravile lor.(143-144)
84)Tuturor le este de folos linistea si fuga de unele lucruri si anumiti oameni. Dar mai ales celor patimasi si slabi.(144)
85)Daca
nu se face cineva nepatimas, nu-i trimite Sfantul Dumnezeu Duhul Sau
Cel Preasfant, ca nu cumva sa se afle inca atras din obisnuinta spre
patimi si sa se faca vinovat in fata Duhului Sfant, celui salasluit in
el si mai mare osanda sa aiba.(145)
86)*De
aceea, nici un lucru indoielnic nu trebuie sa-l faca cineva, s-au sa-l
hotarasca ca buna, afara de cazul ca nu poate sa traiasca sau se
mantuiasca fara el. Sa intrebe pe cei incercati, sau sa-si castige
asigurarea din credinta cea tare si din rugaciune, inainte de a fi
ajuns la desavarsita nepatimire, care face mintea nebiruita si
nemiscata in tot lucrul bun.(145-146)
87)Parintii,
zice cartea batranilor (Patericul), au pazit poruncile, cei dupa ei
le-au scris, iar noi am pus cele scrise in dulapuri(bibleoteci). Chiar
daca vrem sa le mai si citim , nu staruim sa intelegem cele scrise si
sa le facem, ci le citim in fuga, saunsocotind ca facem ceva mare, ne
inaltam, nestiind ca mai mult ne osandim daca nu le implinim cum zice
Sf. Ioan Gura de Aur: ” Cel ce a cunoscut, zice, Domnul, voia Domnului
sau”( ), si celelalte. Asadar buna e citirea si cunostinta, dar cand
nu iscodeste cineva viata invatatorului, cum zice Teologul: “Nu cauta
vrednicia de crezare a celui ce te invata, sai iti vesteste, si cum
zice Domnul:” Cate va vor zice voua preotii” si celelalte. Caci nici o
vatamare nu-i vine vreunuia care intreaba, din faptele celui ce-l
invata pre el, dar iarasi nici un folos, daca nu lucreaza insusi. Pentru
ca fiecare va da socoteala pentru sine, invatatorul pentru cuvantul
sau, iar auzitorul pentru ascultarea lui cu lucrul.(146)
88)Așadar
bunătatea și dreptatea lui Dumnezeu dacă trăim după fire, ne sunt
pricinuitoare a tot binele, iar dacă le folosim rău, ne pricinuiește
munca cea veșnică . (147)
89)
Dar mai bună decât toate cele spuse, este răbdarea necazurilor . Cel
ce s-a învrednicit de acest mare dar este dator sa multumeasca lui
Dumnezeu, fiindca la impartasit de o binefacere mai mare.(149)
90) Toate cele ce sunt le-a făcut Domnul spre folosul nostru .(151)
91)
Nouă celor ce iubim binele inca de frica muncilor și a încercărilor,
nu ne este deloc de folos linbertatea, ci paza și fuga de lucruri, ca
si prin departarea celor ce vatama neputinta noastra, sa putem lupta cu
gandurile.(158)
92)Caci Natanail se talcuieste “ravna de Dumnezeu”.(159)
93)Cci este obiceiul dumnezeie[tii Scripturi zice Marele Vasile, s\ numeasc\ pe om mai mult dup\ virtutea lui dec`t dup\ na[tere (159)
94) Imprăștierea este pricina întunecării minții (161)
95)
Fiindcă cel ce caută cu lucrul, acela vede paguba și câștigul în
lucrul cu care se îndeletnicește, zice Sf. Isaac, ci acela poate da
sfat altora, ca unul ce l-a pățit, adeseori și l-a învățat de
cercarea. Pentru că sunt , zice, lucruri bune la arătare, dar ascund o
pagubă destul de însemnată; și sunt altele rele la arătare, dar cuprind
în ele cel mai mare câștig.
De
aceea, zice , nu este tot omul vrednic de încredere, ca să dea sfat
celor ce caută, ci numai acela care a luat de la Dumnezeu darul
deosebirii și a dobândit din stăruirea în nevoință o minte
străvăzătoare, cum zice Sf. Maxim. Iar aceasta trebuie să fie cu multă
smerenie și să nu dea sfaturi tutror, ci numai celor ce le cer de
bunăvoie, și-l întreabă nesilit, și învață după rânduială, să facă așa c
prin smerenie și prin întrebarea de bunăvoie a celui ce întreabă, să
se întipărească cuvântul în sufletul celui ce-l aude, și să se
încălzească din credință, văzând pe sfătuitor bun asemenea
sfătuitorului aceluia minunat, pe care l-a numit Isaia Prorocul
“Dumnezeu tare, biruitor …”(162)
96)Căci
cel ce vrea să îndrume sau să dea sfat cuiva, sau să-i aducă aminte
de ceva, cum zice Scărarul, e dator mai înâi să se curățească de
patimi, ca să cunoască în chip nemincinos scopul lui Dumnezeu și starea
celui ce cere de la el cuvânt. Fiindcă nu tutror li se potrivește
același leac, chiar dacă neputinmța este poate aceeași. Pe urmă să se
încredionțeze de la cel ce cere sfat, dacă face aceasta din faptul că e
supus cu trup și suflet, sau se roagă de la sine cu căldura credinței
și caută sfat, fără să-l aducă dascălul la aceasta, sau, dimpotrivă, îl
silește vreo altă trebuință spre a se preface că e datornic să audă
sfat. (164-165).
97)Din
vorba multă însă, cum zice Solomon, nu lipsește păcatul. “Fără
întrebare de la frați nu trebuioe să grăiască cineva, de dragul
folosului, ca binele să se facă din hotărâre liberă. Căci apostolii ne
cer să fim nu ca unii ce stăpânesc peste turmă, ci ca unii ce ne facem
chip turmei. (165).
98)
Căci noi ne pomenim dând drumul Cuvântului, prin aceea că ne închipuim
că avem o cunoștință mai presus de alții . Si, de fapt, cu cât suntem
mai vinovați, cu atât avem mai multă slobozenie . Pe când Sfinții, cu
cât sunt mai aproape de Dumnezeu, cu atât se țin pe ei mai păcătoși
zice Sfântul Dorotei. Căci fiind copleșiți de cunoștința despre
Dumnezeu, ca unii ce s-au împărtășit de ea, simt că nu mai știu ce să
mai spună (166).
99)
…ajunge nebunia, fără alt păcat pentru pierderea sufletului. Căci cel
ce are păcate mici este lăsat să cadă în mai mari , spune Sfântul
Isaac , și cel ce a luat de la Dumenzeu dar, și se arată cu
nemulțumire, își pregătește pierderea acestui dar, fiindcă s-a făcut
nevrednic pe sine darul lui Dumnezeu, cum zice Marele Vasile . Căci
mulțumirea se roagă. (167).
100)
… unele lucruri aflătoare în dumnezeieștile Scripturi sunt limpezi și
ușor de înțeles, iar altele nelămurite și greu de cuprins, ca prin
cele dintâi să ne atragă pe cei mai trândavi la credință și la căutarea
și a celorlalte, ca să nu cădem dintr-o prea mare înțelegere în
deznădejde și necredință, iar prin celelalte, ca să nu ne atragem o și
mai mare osândă, disprețuind cuvântul înțeles, ci ca cei ce vor,
ostenindu-se de bunăvoiesă caute cu lucrul cele ascunse și să aibă
laudă din aceasta, cum zice Gură de Aur. (167)
101)
Si simplu, toată Scriptura și tot cuvântul lui Dumnezeu, sau al unui
Sfânt sau al făpturilor sensibile sau inteligibile are un scop ascuns
în sine .
Ba chiar orice cuvânt omenesc . Si nimeni nu cunoaște înțelesul unui cuvânt decât numai prin descoperire (170).
102) Aceasta este o socotință mincinoasă care socotește că știe cele ce niciodată nu le-a știut …(171).
103) …ne putem mântui pretutindeni dacă părăsim voile noastre …(174)
104)
… liniștea este mai mare decât toate și fără de aceasta nu ne putem
curăți și cunoaște neputința noastră și uneltirile dracilor , dar nici
puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu nu o putem cunoaște din
cele cântate și citite (174)
105…
nu trebuie să fie folosit un lucru, sau un cuvânt sau o faptă, sau un
gând , în afara de trebuința neapărată pentru mântuirea sufletului și
pentru viața trupului; și că fără de dreaptă socoteală, nici cele ce
par bune nu sunt primite de Dumnezeu , precum nici lucrarea cea bună nu
poate folosi pe cineva , dacă nu se face cu scop bun. (175).
106)
…suntem datori să cercetăm Scripturile după porunca Domnului, ca să
aflăm în ele viață veșnică; și să luăm aminte la înțelesul psalmilor
și al troparelor . De asemenea, să cunoaștem întru cunoștință multă că
nu cunoaștem. Căci zice Marele Vasile, dacă n-a gustat cineva din
cunoștință, nu știe de câte este lipsit. (175).
107)
… e dator mai întâi ca cineva să dobândească nepătimirea, prin fuga
de lucruri și de oameni nefolositori și numai după aceea, când o cere
vremea, să povățuiască pe alții și să chivernisească lucruri fără de
osândă și fără vătămare , în urma deprinderii întru nepătimire , o
dată ce ajuns la desăvârșita lipsă de patimi, dar numai dacă a primit
de la Dumnezeu chemare , zice Damaschin, ca Moise, Samuil și ceilalți
proroci și Sfinți Apostoli, spre mântuirea celor mulți. Chiar și atunci
să nu primească ușor, ca Moise, Avacum, Grigorie, Cuvântătorul de
Dumnezeu și alții și cum a zis Sfântul Pr?? Despre Sfântul Ioan ,
că nu voia să părăsească liniștea lui scumpă, măcar că avea datoria
ca Apostol să propovăduiască, nu să viețuiască în liniște. (176-177).
108) Căci părerea de sine și neștiința fac orbi pe cei ce nu vor să vadă nicidecum neputința și neștiința lor. (178).
109)
Postul smerește trupul, privegherea luminează mintea, liniștirea aduce
plânsul, plânsul botează pe om și spală sufletul și-l face fără de
păcat. (178).
110)
… fără plâns nu se face curățirea, iar plâns în împrăștiere
neîncetată nu este ; și fără curățirea sufletului nu se naște
încredințarea neclintită, despărțirea sufletului de trup este
primejdioasă . Căci ceea ce nu e vădit, zice Scărarul, poate nu e nici
crezut . (178).
111)
… după rânduiala pavecerniței trebuie să zicem Crezul, Tatăl nostru,
și Doamne miluiește, de multe ori. Si șezând apoi către răsărit, ca cei
ce plâng un mort, să ne clătinăm capul cu durere din suflet și cu
suspin din inimă și să zicem cuvintele cunoștinței ce se întâmplă să o
avem , începând de la cea dintâi până ce ajungem la rugăciune. (180).
112
Marele Vasile osândind împotrivirea în cuvânt, zice către egumen să-i
dea celui ce se împotrivește în cuvânt multe metanii, până la o mie .
Iar schimbând numărul, a zis: sau o mie sau una . Aceasta înseamnă :
cel ce grăiește împotrivă e dator să facă o mie de metanii înaintea
lui Dumnezeu , sau una către stareț, zicând : Iartă-mă, Părinte.
113)
Fiindcă dacă ar socoti că face pocăință, dar încearcă să se
împotrivească în cuvânt celui ce-l judecă pe el întemeiat sau
neîntemeiat , nu este vrednic de iertarea cea după har. (184)
114) Binele nu este bine , dacă nu are ca scop voia dumnezeiască(192)
Căci
precum în cer sunt nouă cete așa și în Biserică , și anume :
patriarhii, mitropoliții, episcopii, preoții, diaconii, ipodiaconii
citeții, cântăreții și monahii (193)
116) Despre Sfânta Cruce :
“Căci
cele două degete și o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus
Hristos cel răstignit, cunoscut în două firi , și-ntr-un singur ipostas
. Iar dreapta amintește de puterea Lui nemărginită și de șederea cea
de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de sus , ne arată pogorârea din
ceruri până la noi . Iar trecând de la dreapta la stânga izgonește pe
vrăjmași șși arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe
diavol care stă la stânga, lipsit de tărie și întunecat. (193)
Cartea a doua
Douăzeci și patru de cuvinte scurte (sinoptice) și pline de toată cunoștința duhovnicească.
Cuvântul I (a)
1) și
începutul tutror virtuților este înțelepciunea duhovnicească , chiar
dacă e și sfârșitul . Fiindcă dacă nu se apropie aceasta de minte, nu
poate omul lucra vreun bine, pentru că nu a auzit niciodată despre
aceasta. (195)
2) Cuvântul II (b)
Credința,
cea care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după
Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos și
nu din fapte . (197).
3) Dar
cetele ființelor cerești fără de trup și oamenii buni nu sufere să
vatăme pe careva din cei împreună robi , chiar dacă ar fi foarte rău
acesta, ci mai vârtos au milă de el și se roagă lui Dumnezeu pentru el ,
cum zice marele Atanasie. (!99).
4) Iar
ispitele oamenilor drepți și sfinți se întâmplă după bunăvoința lui
Dumnezeu spre desăvârșirea sufletelor, și spre rușinarea vrăjmașilor
lor, demonii. (200)
Cuvântul III (g)
5) Lăcomia
pântecelui estge cea dintâi dintre cele opt căpetenii ale răutății .
Iar dumnezeiasca frică și prima poruncă le surpă pe toate. (201).
6) Iar
desăvârșindu-se frica, se desăvârșește și omul prin plâns și nu mai
vrea să păcătuiască â, ci temându-se de întoarcerea patimilor, petrece
nerănit în frica cea curată. (203)
7)Iar
semnul fricii dintâi stă în a urî păcatul și a ne mânia pe păcat, ca
niște răniți de fiară. Iar al celei desăvârșite în a iubi virtutea și a
ne teme de abatere, fiindcă nimeni nu este neschimbăcios. (204).
8) De aceea la tot lucrul în viașa aceasta suntem datori să ne temem de cădere. (204).
Cuvântul IV (d)
9)
Temerea e din credință și din temere buna-cinstire, potrivit cu
Prorocul, care după ce a înfățișat sus înțelepciunea coborându-se mai
jos zice : “Duhul cunoștinței și al bunei-cinstiri, duhul temerii de
Dumnezeu”. Iar Domnul începând de la temere a călăuzit la plâns pe cel
ce are temere (205).
10)
Deci toată grija omului să fie pentru păzirea simțurilor ,ca să nu
stea sau să nu facă ceva ce nu i se pare ca este după Dumnezeu (208)
11) Să nu primească nici o cutezanță a gândului până ce va veni Domnul, căruia să-i fie slava în veci. Amin.
Cuvântul 5 (e)
12)
Chiar dacă i se pare cuiva că se împărtășește de toate virtuțile ,
dacă nu va răbda până la sfârșit și nu se va izbăvi de cursele
diavolului , nu este vrednic să Ajungă în Împărăția cerurilor. (208)
13)
Zice Marele Vasile : Să porți război deodată cu toate patimile, că
poate slăbind te vei întoarce la cele dinapoi și nu te vei afla
pregătit pentru Împărăția cerurilor . Ci luptă-te cu fiecare din patimi
pe rând începând de la răbdarea celor ce vin asupră-ți(210).
Cuvântul 6 (z)
14)
Nădejdea fără grijă este viață și bogăție ascunsă pentru simțire ,
dar mărturisită de înțelepciune si de firea lucrurilor. (212).
15)
Nimic nu întunecă așa ca răutatea . Dumnezeu se arată simplității și
smereniei și nu ostenelilor. și se arată nu cum socot unii, din
neexperiență ci prin contemplarea lucrurilor și a făpturilor și a
tainelor descoperite în dumnezeieștile Scripturi. (215).
Cuvântul 7 (i)
16)
Neîmpătimirea vine din nădejde, fiindcă cel ce nădăjduiește că va
dobândi în altă parte o bogăție veșnică ușor disprețuiește pe cea din
mână , chiar dacă cea vremelnică îi aduce toată odihna (216).
17) Pentru că ceea ce ajută și împiedică pe om să se mântuiască este voia sa și nimic altceva (217)
18)
Obișnuința face pe om de la sine, pe încetul, fie bun , fie rău. Căci
dacă n-ar fi așa , nici un tâlhar nu s-ar fi mântuit. (217)
19) Dar ce face mai mult monahul, dacă nu păstrează fecioria și nu trăiește în sărăcie. ? (218)
Cuvântul 8
20) Neîmpătimitul ia pururea aminte la Dumnezeu prin vedere (220)
21) Nu este cu putință celor ce mai au încă vreo legătură cu ceva din cele sensibile, să biruiască patimile,(220).
22)
Căci mai biune este să fie împrăștiat în chip rău și să nu se afle
ocupat nici cu lucrurile și cugetările dumnezeiești, decât să lucreze
dar pe cele rele .(221)
23) Odihna oricât ar fi de mică este o voie trupească. (221 –222)
24)
Păcatul este la îndemâna chiar și a celor foarte drepți , iar
pocăința nu e tuturor la îndemână , pentru faptul că moartea este
aproape și înainte de ea desnădejdea. Bine este deci să nu cădem , sau
să cădem și să ne ridicăm. Iar dacă s-a întâmplat să să cădem, bine
este să nu desnădăjduim și să nu ne întristăm de iuburea de oameni a
Stăpânului. Căci dacă vrea, poate face milă cu neputința noastră, numai
să nu ne depărtăm de El sau să ne îngrijorăm și să ne descurajăm,
dacă, silindu-ne, nu isbândim să împlinim poruncile . Ci să ne gândim
că o mie de ani înaintea Domnului sunt ca o zi iar o zi ca o mie de ani.
(222-223).
25)
Pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie sau
pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebiri, ca nu cumva
cei ce întrebațifiind necercați să cadă amândoi în groapă, după pilda
Evangheliei (223 224)
26) Din plâns, așadar, și din răbdare se nasc nădejdea și nepătimirea mortificarea lumii. (224)
Cuvântul 9
27)
Dacă mintea se simte pe sine, nu mai este numai în Dumnezeu, ci în
sine însăși, și cel ce zice că este numai cu Dumnezeu, trebuie să fie
fără chip, fără culoare, fără formăși neîmprăștiat . De aceea monahul e
dator să ia aminte și fără întrebarea celor cercați să nu …nici un gând bun sau rău, pentru că nu le cunoaștem nici pe unele (226)
28)
Diavolul ia înfățișarea de înger al luminii … Fiindcă gândurile
semănate de el se arată celor necercați ca gânduri ale dreptății
(228).
Cuvântul 10
29)
Cu adevărat cel smerit la cuget nu încetează niciodată de a se ocărî
pe sine chiar dacă toată lumea s-ar război cu el și l-ar necinsti.
(229-230)
30) Smerenia este roada cunoștinței, iar cunoștința roada ispitelor (230)
31 Cel ce a greșit din cunoștință știe din parte că nu cunoaște și cunoștința i se face pricină de smerenie (231)
32)
Cel ce s-a cunoscut pe sine că este făptură schimbaciosăniciodată nu
se înalță întru nimic. Fiindcă chiar dacă are ceva este al făcătorului
.(231)
33) Zice Avva Cassian : “Smerenia se naște din cunoștință. (233)
Cuvântul 11
34) Este foarte bine a întreba în toate. Dar pe cei cercați; pe cei necercați e primejdios, neavând puterea de a deosebi (234)
35)
Iar dacă nu se află cineva cu darul deosebirii între oamenii de acum ,
pentru că lipsește smerenia care îl naște, suntem datori să ne rugăm
cu stăruinmță înainte fiecărei fapte, cum zice Apostolul Si dacă chiar
suntem lipsiți de mâini cuvioase, sau de curăția sufletului și a
trupului să fim măcar în afara de pomenirea răului și de gânduri
pătimașe.(234)
36)
Dar unde se caută voia proprie și nu a lui Dumnezeu, acolo este
îngâmfare și Dumnezeu nu-și arată bunavoința nici nu-și descopera
sfatul său, ca nu cumva cunoscând cineva și nefăcînd să se osândească
și mai mult (235)
37)
Nu trimite Sfântul Lui Duh celui ce nu s-a curățit poe dine de patimi
prin fapte trupeștri și morale, ca nu cumva să încline acesta din
obișnuință spre patimi și să se Facă vinovat față de Sfântul Duh venit
din El.(235).
Cuvântul 12..
38) Până ce mintea n-a dobândit omorârea patimilor nu –i folosește să vină la contemplarea celor sensibile. (239).
39)Ingerul
adevarat are putere de le Dumnezeu s iface mintea sa se linisteasca si
sa-l primeasca, chiar daca nu vrea. Dar dracul nu poate sa faca
aceasta, ci numai cand vede ca mintea il primeste I se arata, dupa
ingaduinta lui Dumnezeu. Iar de nu e primit, se departeaza alungat de
ingerul pazitor de la Dumnezeiescul Botez, dat fiind ca mintea nu si-a
vandut libertatea.(243)
40)Iar
fara Duhul Sfant aceasta virtute cuprinzatoare nu se numeste
nepatimire. Ci chiar daca ar fi , poate , cineva astfel, el se afla mai
degraba intru nesimtire.(245)
41)Cel ce vrea sa spuna ceva despre dragoste indrazneste sa graiasca despre Dumnezeu insusi.(Ioan4,16)(246)
42)Caci din tot sufletulinseamna ca din ratiune, manie si pofta. Pentru ca din aceste trei se alcatuieste sufletul.(246)
43)Toata lucrarea se face sau pentru dragostea lui Dumnezeu, sau pentru dragostea de aproapele.(248)
44)Dar
Dumnezeu nu are niciinceput , nici sfarsit. Deasemenea nici virtutile
Lui, pentru ca nici odata n-a fost fara de ele. Ci totdeauna e
suprabun si drept, atotintelept, atotputernic, neinfranat, nepatimitor,
nescris imprejur, nehotarnicit, neaflat, necuprins, fara sfarsit,
vesnic, necreat, neschimbat, neincetat adevarat, necompus, nevazut,
nepipait, neinteles, desavarsit, mai presus de fiinta , negrait, mult
milostiv, atotidurat, atotvazator.(248)
45)Dumnezeu
e netrupesc, simplu, fara de inceput, un singur Dumnezeu inchinat si
preamarit de toata zidirea in tatal, fiul si Duhul Sfant. Iar cel ce
s-a facut Lui are o singura vointa si nu mai multe compunse.(249)
46)Cibzuinta-aceasta se naste din ratiune si sta la mijloc intre abilitate si prea multa talcuire, si intre nechibzuinta.(250)
47)*Cel
chibzuit insa nici nu se inalta, mandrindu-se si catand sa vateme pe
cineva, nici nu se rostogoleste fara minte si nu se vatama de cineva;
ci culegand cele bune le pazeste in Hristos Domnul nostru, Caruia I se
cuvine slava si stapanirea in veci. Amin.()
48)Neprihanirea este cugetul intreg, adica nestirbit.(251)
49)Aceasta
se naste din partea poftitoare a sufletului si fara de ea nu se
pazeste nici un bine, ciar daca se poate face.(251)
50)Insusirea
barbatiei nu sta in a asupri pe aproapele. Caci aceasta este semetie
si se afla deasupra barbatiei. Dar nici a fugi de frica ispitelor de
lucrarile si de virtutile cele dupa voia lui Dumnezeu. Caci aceasta este
lasitate si se afla dedesuptul barbatiei. Barbatia inseamna a starui
in rabdare si in tot lucru bun si a birui patimile sufletului si a
trupului.(252)
51)Dumnezeu e preamarit si prin dreptate zice Marele Dionisie.
52)El
stie ca daca isi inchipuie care peste tot vreun bine, se va lua de la
sine ceea ce I se pare ca e al lui, cum zice Domnul, Caruiai se cuvine
slava in veci. Amin.
53)Daca
cineva ar avea multe necazuri si multe primejdi de la draci si de la
oameni, tinand pacea Domnului toate le va socoti nimic.(254)
54)Sufletul
are pace cu Dumnezeu, cand pare ace cu sine insusi si se face intreg
dupa voia lui Dumnezeu. Si se face asa, cand are pace cu toti oamenii,
chiar daca sufera suparari grele de la ei. Caci prin rabdare nu se
tulbura nici decum, ci toate le sufera, tuturo le vrea binele, pe toti
ii iubeste pentru Dumnezeu si pentru fire. Pentru cei infideli plange
ca pentru niste pirduti, cuma facut Domnul si Apostolii, iar pentru cei
credinciosi se roaga si lucreaza. Si asa primeste pacea gandurilor si
petrce cu mintea in contemplatie si rugaciune curata catre Dumnezeu,
Caruia I se cuvine slava in vecii vecilor. Amin.
55)Dar ceea ce s-a dobandit dupa vreme si osteneal indelungata, se poate pierde intr-o clipa de timp.(257)
56)Linistiti-va si cunoasteti, zice pentru ca linistea aduna mintea.(259)
57)Sfintii nici nu cunosc tot scopul lui Dumnezeu cu fiecare lucru sau
gand al Acripturii, nici nu scriu deodata toate cele cunoscute de
ei.(260)
58)Daca
are vreun povatuitor, detator sa intrebe la tot lucru si sa primesc
prin urechi raspunsulsi sa plineasca cu lucru cele spuse. Iar daca nu
are vreunul, il are dupa Euhit, pe Hristos, si e dator sa-L intrebe
prin rugaciune din inima pe El si sa nadajduiasca cu credinta raspunsul
din lucru si prin cuvant, ca nu cumva Satana, neputand raspunde cu
lucru, sa raspunda cu cuvantul, prefacandu-se pe sine in povatuitor si
tragand la pierzare pe cei ce n-au rabdare1.(266)
59)ADAM->A(Anatoli)-rasarit; D(Dysis)- apus; A(Arktos)- miaza noapte; M(Mesimvria)- miaza-zi, om in siriaca=foc2 (274[v1] )
60)Deaceea
numai cugetarea semeata a incantari de sine poate sa ramana ascunsa
tuturor, ba aproape si celui ce o are pe aceasta, mai ales daca nu cade
in incercari prin care sufltul e dus la mustrare si-si cunoaste
neputinta si nestiinta sa(275)
POST BINECUVÂNTAT, cu putere și folos în rugăciune, cu bogată rodire duhovnicească! 
