Speranţa, Iubirea şi Credinţa

 Tradiția împodobirii bradului și a casei cu crenguțe de brad este un obicei preluat pe la jumătatea mileniului trecut de la triburile germanice, bradul simbolizând prin forma sa triunghiulara Sfânta Treime, iar podoabele cu care bradul este împodobit semnificând cunoașterea și bogăția,asemeni pomului sacru din Grădina Edenului, în care se găseau merele-fructele cunoașterii.

Sărbătoarea Crăciunului, foarte aşteptată de români, umple sufletele a milioane de oameni de bucurie, fiind încărcată de tradiţii şi simboluri.

Cu mireasma proaspătă a cetinei de conifere, bradul a devenit cel mai important simbol al ritualurilor de Crăciun.

Una dintre nenumăratele legende legate de simbolistica bradului spune că odată, în vremuri foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (

Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa. După îndelungi căutări, surorile călătoare au găsit bradul, pe care l-au iluminat cu razele stelelor, devenind astfel primul pom sfânt împodobit de Crăciun.

 

Bradul este considerat un arbore sfânt pentru că vârful său se îndreaptă spre înaltul cerului dumnezeiesc, iar ramurile sale rămân permanent verzi, amintind de viaţa veşnică.

Cele mai vechi datini legate de bradul de Crăciun provin din Roma Antică, atunci când locuinţele erau împodobite cu un brad sau cu crenguţe de brad în timpul sărbătorilor.

Bradul era atârnat, uneori, de tavan cu vârful în jos, obicei pe care nimeni nu l-a putut descifra până în prezent, iar până în secolul XII, brazii de Crăciun nu erau împodobiţi.

În anul 1510 apare primul brad împodobit, la Riga, în Lituania, iar în anul 1521 prinţesa Hélene de Mecklenburg a adus la Paris obiceiul împodobirii bradului, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans.

În 1584, pastorul şi cronicarul Baltazar Russow a scris despre tradiţia împodobirii unui pom în piaţă unde tinerii cântă şi dansează în jurul lui, după care îi dau foc.

În anul 1605 a fost înălţat primul brad de Crăciun într-o piaţă publică din Strasbourg, fiind împodobit cu mere roşii, iar în acelaşi an, la Breslau, ducesa Dorothea Sybille von Schlesian împodobeşte primul brad, în felul în care îl împodobim şi astăzi.

Bradul de Crăciun a ajuns în Statele Unite, în anul 1749, odată cu coloniştii germani stabiliţi în Pennsylvania şi cu mercenarii plătiţi să lupte în Războiul de Secesiune, iar în anul 1804, soldaţii din Fort Dearborn au tăiat brazi din pădure cu care şi-au decorat barăcile în timpul sărbătorilor de iarnă, dedicate Naşterii Mântuitorului.

În anul 1841 apare în Anglia primul brad de Crăciun, atunci când prinţul Albert a dăruit un exemplar soţiei sale, celebra regină Victoria, şi l-a instalat la castelul Windsor. În vârful bradului era instalat un înger înlocuit, ulterior, cu o stea, pentru a aminti de steaua văzută de cei trei magi veniţi de la răsărit.

 

În anul 1836, împodobirea bradului a fost legalizată pentru prima dată în statul Alabama, în anul 1878 au apărut globurile confecţionate din sticlă argintată de Thuringia, iar în anul 1882, după patentarea becului electric de către Thomas Edison, Eduard Johnson, un prieten al acestuia, a realizat prima împodobire a bradului de Crăciun cu beculeţe colorate care au înlocuit lumânările.

În anul 1880, obiceiul împodobirii bradului a ajuns şi la Casa Albă din Washington, dar ulterior, a fost interzis de preşedintele Theodore Roosevelt, motivând pericolul unui incendiu şi necesitatea protejării mediului, tradiţia fiind reluată abia în anul 1923 şi păstrată până în prezent.

Începând din anul 1930, brazi de mari dimensiuni au fost amplasaţi în pieţe sau locuri publice, iar în anii ’70 au apărut brazii artificiali.

La noi a existat obiceiul butucului de Crăciun, ritual azi dispărut, dar atestat încă de la romani, care presupunea că un trunchi de brad tăiat (jertfit) era ars pe vatră în noaptea de 24 spre 25 decembrie, pentru a simboliza moartea şi renaşterea divinităţii, a zeului autohton Crăciun. 

Un alt obicei moştenit de români de pe vremea dacilor era cultul pentru brad, pe care îl mai găsim şi astăzi în unele zone ale ţării, şi anume bradul era tăiat la nuntă sau la moartea cuiva, fiindcă în cadrul ritualului de înmormântare bradul reprezenta „nunta” mortului cu divinitatea şi natura.

Primul brad împodobit la sărbătorile Crăciunului a fost cel de la palatul principelui Carol I de Hohenzollern, după venirea în Principatele Române, în anul 1866, astfel că de atunci, în noaptea de Crăciun, prinţii şi prinţesele invitate la palat împodobeau bradul.

Aşadar de 150 de ani românii nu îşi imaginează sărbătoarea Crăciunului fără bradul împodobit în casă, sau într-un spaţiu public, iar ritualul împodobirii bradului a devenit unul dintre cele mai pline de bucurie momente ale sărbătorilor de iarnă, în aşteptarea darurilor lui Moş Crăciun.