"Diavolul dă sfatul lui la toți, dar nu are putere peste cei ce nu îl ascultă." (Părintele Arsenie Boca)

 Postul e vechi si incepe odata cu omul. E prima porunca de stapanire de sine.

 

Parintele Arsenie ne spunea ca postim in primul rand pentru ca si Iisus a postit si este pilda de viata pentru noi. Dar noi trebuie sa postim si pentru infranarea trupului, pentru sustinerea mintii spre Dumnezeu si pentru apropie­rea de Duhul Sfant, Care ne sfinteste si ne descopera calea spre mantuire.

*

Postul si rugaciunea sunt doua mijloace prin care curatim firea de patimi.

Toti oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu rugaciune si post. Si Iisus a postit 40 de zile, punand postul incepatura a vestirii Imparatiei lui Dumnezeu, desi lui nu-i trebuia, nefiind patimas.

*

Sa nu postim in intelesul stramt: sa fim multumiti ca nu mancam carne, oua, branza sau altceva, dar mancam carne de om, muscand cu vorba, clevetind, osandind, min­tind sau jurand stramb. Postul nu e un regim al stomacului – zicea Parintele -, o chestiune de silueta, ci e o cale spre mantuire. A gandi altfel inseamna a injosi postul cu care a postit Iisus Hristos si ar fi o ocara.

*

Ce este postul? – Ucigasul pacatelor.

Vremea postului:

–  vremea pocaintei,

–  vremea marturisirii pacatelor,

–  vremea iertarii,

–  vremea insanatosirii de boli,

–  vremea infranarii poftelor.

De ce? – Ca sa fie peste noi ocrotirea lui Dumnezeu.

*

Postul ne ajuta sa ne intalnim cu Dumnezeu si de a avea parte de iubirea lui Dumnezeu, de castigarea Impara­tiei Sale, de a vedea lumina dumnezeiasca de care au avut parte mucenicii. De pilda, Sfantul Stefan care, „fiind plin de Duh Sfant si privind la cer, a vazut slava lui Dumnezeu si pe Iisus stand de-a dreapta lui Dumnezeu. Si a zis: Iata, vad cerurile deschise si pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu!”[1]

Prin post facem un mic pas catre Dumnezeu, iar El, vazand ravna noastra, face mai multi pasi spre noi.

 

Fiecare e inzestrat si trimis sa implineasca un rost al lui Dumnezeu intre oameni.

Parintele Arsenie a avut un mare dar al duhovniciei. A fost randuit de Dumnezeu sa fie trimis duhovnic la Manastirea Brancoveanu, pentru reinvierea monahismului si a neamului romanesc. Pentru aceasta mare lucrare duhov­niceasca s-a ostenit foarte mult. Prin Parintele s-a raspandit si s-a intarit credinta in sufletele oamenilor. Au inceput sa-si dea seama ce e pacatul, rugaciunea, smerenia, nadejdea in mila si puterea lui Dumnezeu.

*

 Toata slujba aceasta a lamuririi ucenicului in ale duhului, in ale celor nevazute legi, de unde vin peste oameni toate cele vazute, n-o poate face decat duhovnicul.

Adesea spunea ca atunci cand ajungi sa-L descoperi pe Dumnezeu, te descoperi pe tine si iti vezi mizeria din sufletul tau. Numai atunci il invingi pe cel rau, cand invingi pacatul din tine. Ne atragea atentia asupra cuvintelor din tot sufletul si din toata inima, ca numai acea intoarcere la Dumnezeu este bine-primita, care este din tot sufletul si din toata inima, cu hotararea de a nu mai parasi calea faptelor bune, a credintei si a rugaciunii. Ii indemna pe oameni zicand:

„Sa va spovediti si sa va impartasiti. Sa aveti o clipa in care sa va impacati cu Dumnezeu. Sa folositi clipa intalnirii cu Hristos ca pe o raza de soare care va lumineaza viata, ca El este Calea, Adevarul si Viata. Sa-L luati pe Hristos cu inima impacata cu Dumnezeu. Sa nu plecati din fata lui Hristos intristati, ca tana­rul bogat care n-a inteles cu Cine statea de vorba”.

Omul are posibilitatea de a scapa de necazuri prin sme­renie si iertare de la Dumnezeu, prin preotul duhovnic. Ne spunea:

„Cine nu intelege ca duhovnicul este cel pe care Iisus Hristos l-a lasat sa ierte pacatele oamenilor, in fata caruia omul sa-si ple­ce capul si mandria, acela e un om pierdut, caci Iisus Hristos a zis Apostolilor: «Iata, va dau voua putere de a lega si dezlega pacatele oamenilor». Deci Hristos nu a dat aceasta putere la toata lumea ci numai Apostolilor si apoi ei au sfmtit Episcopi si preoti prin punerea mainilor pe capul lor. Asa ca orice mijlocire de impacare a omului cu Dumnezeu se face prin preot”.

M-a primit la spovedanie cand aveam 14 ani. Avea o voce baritonala si o privire patrunzatoare. Nu te puteai ascunde de privirea lui nici cu cuvantul, dar nici cu gandul, pentru ca te patrundea in asa fel incat simteai ca trebuie sa spui numai adevarul.

*

–   A ramane in situatia sufleteasca a trecutului, cu neclaritatea sa, cu incertitudinile, cu riscurile sale, inseamna a ramane intr-o greseala si apoi a o plati sigur in viata.

–   A nu lua o hotarare energica de iesire e totuna cu a ajunge sa n-o poti lua, sa mergi sigur spre alunecare.

O marturie[2] nu inseamna numai insirarea gre­selilor facute – o confruntare cu trecutul -, ci mai inseamna si o confruntare cu viitorul, o talcuire a sortii.

Din datele trecute se desprind concluzii, se intre­vad inclinatii, se ivesc energii, hotarari. Nu se poate ca, de la o stare de vorba sincera cu Dumnezeu (printr-un interpret, slujitor al Sau), sa nu iesi mai luminat, mai clarificat cu viata si cu rosturile.

„Adevar va graiesc: Oricate veti lega pe pamant vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant vor fi dezlegate si in cer” (Matei 18, 18).

La spovedanie Parintele nu se grabea niciodata. Avea mul­ta rabdare si il lasa pe credincios sa spuna ce voia el, ce era pregatit sa marturiseasca. Şi la urma intervenea si-i spunea:

– Ai mai facut si altele. Asta de ce n-o spui?… Astalalta de ce n-o arati, ca si asta ai facut-o?…

Prin aceasta se dovedea ca este si un cunoscator al ganduri­lor, ceea ce pe multi ii uimea. Şi nu mai indrazneau oamenii sa nu spuna tot ce aveau rau asupra lor, fie ca era vorba de de­fecte, pacate sau patimi, fie ca gresisera cu lucrul, cu cuvantul ori cu gandul:

„No vezi, pentru toate astea trebuie sa platesti. Sa platesti cu suferinte, cu canon, pentru ca pacatele trebuie platite. Nu bani la preot, ci osteneala. Voi trebuie sa va schimbati purtarea. Voi cautati minuni aici, dar eu va rog sa va schimbati purtarile, ca asta vrea Dumnezeu, sa va schimbati purtarile, nu minuni”.

Spunea ca duhovnicul e bine sa-l mangaie pe credincios, sa-l imbarbateze, sa-i arate calea cea buna, sa nu ingramadeas­ca piedici prin multe canoane, care fac sufletul si mai chinuit:

„Nu sunt bune nici multe si repetate spovedanii generale, ca acestea infig in suflet o adevarata patimire, ca si cand cele marturisite nu sunt iertate.

Ma doare sufletul cand vad rautate si incapatanare in om. Cand ii vad ca vin cu probleme de trup, ca au certuri in fa­milie, ca au judecati sau multe de felul acesta si nu vin pentru mantuirea sufletului, pentru imbunatatire sufleteasca, pentru credinta, pentru dragostea de Dumnezeu, ca acestea sunt cele care le dau putere. Toata puterea si mandria lumii nu sunt decat stramtorare si robie.

Nu trebuie sa punem nimic in cumpana cu Dumnezeu“.

E greu de inteles, dar adevarat, ca durerea trupului il face pe om sa ceara ajutorul lui Dumnezeu, insa pentru durerea sufletului, pentru boala sufletului, omul greu se misca ca sa se adape de la Izvorul Vietii. Oamenii alearga pentru sana­tatea trupului, dar pentru usurarea durerii din suflet foarte rar.

Doar Iisus Hristos are puterea de a da sanatate si la trup si la suflet. Facea ochi unde nu erau din nastere, vindeca maini uscate, indrepta garbovi, scotea duhuri necurate, lumi­na minti intunecate si invia morti. Preotilor, Domnul Iisus Hristos le-a dat puterea de a ierta pacatele. A veni la preot, a te marturisi si a cere iertare de la Dumnezeu in Taina Sfintei Spovedanii este prima conditie pe calea vindecarii.

Pentru mantuire asa se lucreaza: intai este lepadarea de cele rele, prin marturisire cu gand smerit si astfel te impaci cu Dumnezeu; apoi este impartasirea cu Sfintele Taine, Trupul si Sangele Mantuitorului.

Credinciosilor dornici de mantuire le zicea:

„Eu nu va dau canoane cu rugaciuni multe, cu metanii multe sau post greu. Eu cer omului sa se indrepte, sa nu mai faca pacate. Acesta e canonul: sa te lasi pentru totdeauna de pacate”.

Pe oameni ii primea la Spovedanie si la Impartasire numai dupa o pregatire.

*

Daca ne-am cunoaste cat suntem de pacatosi, ne-ar fi mult mai usoara ispasirea vinovatiilor.

Atata vreme cat tinem pacatele nemarturisite, ascunse cu voia, atata vreme atarna pedeapsa lor asupra noastra, ca o sabie care sta sa cada peste viata noastra. De indata insa ce marturisim pacatele si vinovatia, primejdia mortii o inlatura Dumne­zeu de deasupra noastra.

Vinovatia ne-o iarta Dumnezeu indata dupa marturisire. Cu obisnuinta de a pacatui trebuie sa ne luptam noi, uneori, toata viata.

Sa nu uitam insa ca una e lupta si suferinta omului marturisit si alta e suferinta omului ne-marturisit.

Unul e ascultator de duhovnic, asta-i usurea­za rabdarea incercarilor; celalalt nu asculta de ni­meni, ceea ce-i face indreptarea cu neputinta.

*

Parintele Arsenie socotea marturisirea mai importanta pentru credincios; nu ca Sfanta Taina, ci ca lucrare duhovniceasca la care participa mai constient, mai activ. Spunea:

„Impartasirea este actul prin care omul ajunge la desavarsire. Marturisirea este cea mai indicata pentru a te curata. Daca nu faci aceasta spovedanie din toata inima, sincer, nu te cureti. Şi de multe ori nu stii s-o faci”.

De aceea ii si tinea pe oameni la manastire mai multe zile, uneori stateau si cateva saptamani, si le vorbea despre Taina Spovedaniei, le arata pacatele, ii invata cum sa le recunoasca, cum sa le spuna. Le spunea:

„Cu privire la necazurile pentru care veniti aici, ziceti dupa mine:

Asa ne trebuie!

Cand iti recunosti vina, Dumnezeu iti usureaza necazul. Veti afla ca aveti un suflet si o constiinta, care este ochiul lui Dumnezeu si ea vorbeste cu voi din partea lui Dumnezeu. Şi veti castiga pace in sufletele voastre”.

Privind la fata lor, isi dadea seama daca au inteles. Avea acest dar al cunoasterii. Abia dupa aceasta scoala de cateheza ii primea la Spovedanie. Daca omul nu era pregatit, il mai lasa la scoala.

*

Vin oamenii aici:

1. pentru Cuvantul lui Dumnezeu,
2. stramtorati de necazuri,
3. sa invrajbeasca oamenii.

Cei mai multi vin necajiti si bolnavi.

Afla aici ca pacatele-s izvorul tuturor batailor de la Dumnezeu. Bate Dumnezeu pacatele, sa te lasi de ele. Tu, nepricepand, zabovesti in ele, ba si la vrajitoare te duci, sa iti faca pe intors – ca asa-i orbia nestiintei: te gandesti la orice, numai la pacatele tale nu.

Dar tu nici nu stii ca ai pacate si care anume. Nu stii pentru care pricina are Dumnezeu vrajba cu tine de-ti merge rau.

Asa fiind, vii sa dai slujba. Aici banii tai nu se primesc. Aici ti se cere un lucru mai mare – ceea ce cere Dumnezeu de la tine: sa-ti marturisesti asupra ta pacatele si de-acu incolo sa nu le mai faci. Şi nu va mai fi bataia lui Dumnezeu peste tine, ci darul lui Dumnezeu. Pentru aceasta, insa, trebuie:

1. Post,
2. Rugaciune,
3. Vreme (grabitii intarzie).

Adica: Biserica, scoala, spital, caci relele ce au intrat in 30 de ani nu ies in 3 zile sau 3 minute. Trebuie rabdarea de o vreme mai lunga.

Cine rabda ajunge la o buna cunostinta de sine si de Dumnezeu. Abia de aci incolo e nadejde sa schimbe Dumnezeu cele rele de pe tine si sa-ti dea cele bune, nu numai aici, ci si in viata vesnica (Iezechiel 18, Faptele Apostolilor 3).

Nu vrea Dumnezeu sa ramai in intuneric pana la sfarsit, ci te mai trimite la scoala. Asa si voi.

*

Si au fost unii care, mancand doar paine si apa, ramaneau la Sambata chiar si sapte saptamani. Şi asta nu se intam­pla doar vara, ci si iarna, ca avea manastirea un camin incalzit, cu priciuri[3]: Casa Pelerinilor, care putea gazdui cateva sute de pelerini.

Participau la slujbe, lucrau la gospodaria manastirii si in­vatau la aceasta scoala duhovniceasca, condusa de Parintele Arsenie, ajutat de ceilalti preoti si diaconi. Invatau cum sa se apropie de Dumnezeu prin Sfanta Impartasanie, ca „spre stramutarea omului din raza naturii in zarea mai presus de fire avem trebuinta mereu nu numai de painea naturala, ci mai ales de painea mai presus de fire a Sfintei Impartasanii”.

„Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el“ (Ioan 6, 56).

Trupul si Sangele lui Hristos din Sfanta Impar­tasanie se lupta cu trupul si sangele nostru impotri­va patimilor, sfintind trupul si arzand patimile.

Daca ne impartasim cu Sfanta Jertfa a Domnu­lui, ne impartasim cu Taina Iubirii supreme a lui Dumnezeu, impartasire care, printre alte daruri, are si pe acesta: ca ne ridica de la intelegerea prunceasca a vietii la intelegerea pe care o avea Iisus, in temeiul careia Ii suntem urmatori convinsi si linistiti, oricat de nelinistita ar fi marea vietii de aici.

[…]

CEA MAI MARE MINUNE 

Nu intri dupa moarte in imparatia in care nu ai trait inca de pe pamant.

Credeam atunci, in vara lui 1946, ca voi ramane definitiv la manastire. Aveam doar 17 ani si nu cunosteam prea multe despre viata calugareasca. Ştiam ca este o viata deosebita, de slujire a lui Hristos. Mama s-a bucurat de hotararea mea de a merge la manastire, mai ales pentru ca Parintele Arsenie, care era asa de cautat si vestit, m-a luat sub ocrotirea sa. Nu pentru ca n-ar fi avut cu ce ma intretine. Tatal meu s-a suparat un pic. Voia sa raman urmasul lui in sat, mostenitor. Totusi, daca a vazut ca nu oricine m-a chemat, ci Parintele Arsenie, marele duhovnic, a acceptat si am ramas acolo pe post de cantaret bisericesc.

Am locuit in cladirea cea lunga, tip vagon, a staretiei vechi. Prima camera in stanga, dupa ce intrai pe coridor era staretia, biroul. Parintele Arsenie si Parintele Serafim aveau chiliile pe partea stanga, spre sud, cu vederea spre munti. Eu aveam chilia pe partea dreapta, spre nord si la mine nu prea batea soarele.

La manastire era o viata de rugaciune si munca. Parintele Arsenie avea o singura atitudine fata de toti cei care se inchinoviasera la Manastirea Brancoveanu. Astepta de la ei sa fie ascultatori, corecti, sa fie disciplinati si sa-si faca fiecare datoria la locul lui. Sa slujeasca si sa lucreze ca pentru Dumnezeu.

Pe Parintele Arsenie il ascultam si-l urmam nu din obligatie. Nu ne impunea ceva. Doar ascultandu-l ne simteam usurati si aveam o mare mangaiere in suflet. Langa Parintele, ascultandu-l, ne simteam mai puternici si nu ne erau grele nici pravila, nici postul, nici munca fizica. Toate le implineam pentru castigarea mantuirii.

*

Sa ai constiinta curata fata de Dumnezeu si de parintele tau duhovnicesc si fata de ascultarea pe care o faci, ca sa nu te invinuiasca constiinta in Ziua Judecatii. Numai asa poti dobandi inima curata. Iar Sfantul Simeon Noul Teolog scrie mai pe larg: „Sa ai incredere in parintele tau duhovnicesc si sa-l pri­mesti ca pe Hristos”.

V-am spus eu de atatea ori si la spovedit ca asa sa te exprimi ca lui Hristos, ca nu mie-mi spui, ci Ce­lui care este in fata mea, pe care voi nu-L vedeti: ata­ta incredere trebuie sa ai si atat de ascultator trebuie sa fii, incat nici un pahar cu apa sa nu bei pana ce-i va instiinta Dumnezeu parintelui tau si-ti va zice sa bei, chiar fara vreme fiind. Acestea vi le-am citit ca sa va arat ce rost are un parinte duhovnicesc, pentru ca sa nu scada rostul pastorului in fata oilor.

Chiar cand sunt in haine de lucru, sa nu va uitati la imbracaminte, caci ori in haine de lucru, ori in biserica, tot eu sunt si puteti vorbi ca si cand as fi in haine de biserica. Pentru ca inlauntrul meu una si aceeasi haina o am si nu stiti cum arde sufletul meu pentru mantuirea voastra oriunde ma veti afla. Şi vreau sa-mi fac datoria de pastor din toata puterea.

*

La Manastirea Brancoveanu, randuiala era aproape ca astazi, cu slujbele obisnuite: Vecernie, Utrenie si Liturghie, zilnic. Nu dupa modelul athonit, cu cele Şapte Laude, cu slujbe de noapte. Veneau multi credinciosi, multi mireni si Parintele ne spunea: Mai, ei nu pot sa se scoale la ora 12 noaptea. Slujbele se faceau dimineata si seara. Peste zi, celor care ramaneau pe-acolo le dadea de lucru. Fie sapau in gradina, fie coseau iarba, fie participau la alte lucrari gospodaresti. Ii integra si pe mireni intr-o randuiala.

La inceput, la manastire se manca foarte putin. Carne nu se manca deloc. Parintele Arsenie tinea un post aspru: paine si apa. Nu manca decat seara. Nu manca nici cu ulei, manca sec. Dupa un timp, a avut o cadere fizica si i-au spus doctorii: „Daca nu iti schimbi regimul alimentar, o sa cazi la pat”. A ascultat de medici si a revenit la un regim alimentar obisnuit.

Uneori, Parintele mergea pe valea Sambetei, luni dimineata, cu Biblia in mana; si statea toata saptamana pe munte, in ruga­ciune, singur. Nu lua nici macar o paine. Şi venea de acolo sam­bata. Apoi slujea si predica. Cuvantul lui era patruns de multa simtire, incat nu o data ii curgeau lacrimile in timpul predicii. Spunea:

„Mai, voi ma rugati sa fac minuni! Eu nu fac minuni. Am venit sa facem minunea de a asculta de poruncile lui Dumnezeu si a le implini. Aceasta e cea mai mare minune”.

[…]

LUPTA CU DIAVOLUL

Oamenii umbla dupa facatorii de minuni – fie ei si vrajitori. Dar va spun ca minunea cea mai mare e innoirea vietii tale pe temelia ei: Iisus Hristos.

Imi amintesc de o intamplare dintr-o frumoasa zi de Pasti. Dupa Vecernie, multi oameni si copii mergeau alaturi de Parintele Arsenie pe aleea care duce spre chiliile preotilor. In calea noastra a aparut o femeie. In dreptul ei, Parintele s-a oprit si i-a zis:

– Hristos a inviat!

Femeia n-a raspuns la salut. Atunci a repetat Hristos a inviat! de trei ori, dar femeia tot n-a raspuns. Parintele a cunoscut cu duhul taina ei – ca era vrajitoare si venise la manastire cu gand de castig, doar, doar va pacali pe cineva — si i-a zis:

– Adevarat ca hristosul tau n-a inviat, ca e diavolul! Maria, noi iti facem o casuta si iti asiguram totul pana la sfarsitul vietii tale, cu conditia sa-ti arzi cartile de vrajitorie si sa te lasi de lucrarea diavolului.

– Asta n-o pot face, nici daca mi-ati da toata avutia, ca eu am facut legamant cu diavolul.

– Marie! Tu sa nu mai stai nici o clipa pe pamantul ma­nastirii si sa pleci chiar acum!

Dar ea nu putea sa se miste si ramanea pe loc. In timpul acela, Parintele a zis unui baiat:

– Ce vezi, Ilie, este adevarat!

A spus apoi unor barbati s-o ia pe sus si s-o scoata afara de pe pamantul manastirii. Pe baiat il chema Ilie Boier si era din Recea. Eu eram prieten cu el si l-am intrebat ce a vazut. Mi-a zis ca vedea un sarpe incolacit peste picioarele vrajitoarei si de aceea nu putea sa mearga.

* * *

Vrajmasii mantuirii sunt acestia: lumea, trupul si diavolul.

Lumea

Prin „lume” se intelege categoria pacatului, adica turma oamenilor necredinciosi, cei ce din toata voia s-au unit cu sfaturile dracilor.

Lumea o biruim prin: rabdare, iertare si rugaciune.

Cine vrea sa biruie lumea se roaga Tatalui sau in ascuns sau in gand, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricat de intunecata purtare ar avea si oricate rele i-ar face.

Rabdarea raului, iertarea fratilor si rugaciu­nea in ascuns au mare putere inaintea lui Dum­nezeu, caci pentru ele biruie El in locul omului, intorcand spre bine cele pornite de la lume cu rautate.

Trupul

Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica – cea mai usoara – ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine.

Trupul il biruim prin: foame, osteneala si lepadarea de sine.

Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup. Foamea imblanzeste fiarele.

Diavolul

„Şi trecand El dincolo, in tinutul Gadarenilor, L-au intampinat doi demonizati, iesind din morminte si atat de infricosatori incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea. Şi iata ca ei strigau zicand: Ce este noua si Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai inainte de vreme ca sa ne chinuiesti? Şi la o buna departare de ei era o turma mare de porci care pastea. Iar demonii il rugau zicand: Daca ne scoti afara, trimite-ne in tur­ma de porci. Şi El le-a zis: Duceti-va! Iar ei, iesind, s’au dus in turma de porci. Şi iata, toata turma s’a repezit de pe stanca’n mare si a pierit in apa” (Matei 8, 28-32).

Crestinismul nostru ar fi in mare parte de ne­inteles daca n-am considera si realitatea personala a demonului, a ingerilor cazuti.

A nu admite existenta personala a ingerilor ca­zuti si a nu recunoaste influenta lor asupra vietii sufletului, asupra mintii cu deosebire, dovedeste fie un rationalism sec si trufas, fie o ignoranta a suficientei de sine.

Diavolul vrea din toata puterea sa nu crezi in existenta lui. El atunci te lucra mai „bine”, cand mintea ta nu-l simte. De aceea are el mare interes sa-ti afume mintea cu mandria, si inima cu iubirea de sine.

Astazi multi preoti nu mai cred in existenta personala a diavolului, ingerul cazut prin man­drie, care incurca in fel si chip viata omului, ba incalceste si istoria, tot din umbra. Ei zic ca diavolul, ca persoana, nu-i decat o reminiscenta a trecutului, cand se personificau marea (Neptun), raurile, Iordanul, razboiul (Marte), hadesul, seolul, etc. Ba un profesor de filosofie, preot, mi-a spus sub forma de dojana: – Esti om de cultura; astea-s idei ale unui trecut mitologic, ramase ca explicatie mitica in popor. – Bine; atunci va rog sa-mi spuneti ce „idei mitice” au intrat in turma de porci, de s-a aruncat toata in mare.

De aceea, socotind piedicile mantuirii la justa lor valoare, spunem ca in calea mantuirii sau a intoarcerii noastre Acasa se mai ridica o stavila: vrajmasul insusi, puterea raului in per­soana, sau ingerul rau.

De acum incepe razboiul mintii omului cu mintea cea vicleana, sau razboiul nevazut. Spre razboiul acesta insa sa nu indrazneasca nimeni de n-a fost chemat de Dumnezeu cu rost de a rusina puterea vrajmasa si a mai intari neputinta oamenilor spre razboi, caci nu e un razboi de gluma.⁵⁶

Asupra diavolului avem aceste trei arme:

1. Numele Domnului si al Maicii Domnului – rugaciunea.

2. Sfanta Cruce. As intreba pe cei ce nu au cruce: cu ce semn va aparati voi de diavol? Ei insa n-au semn, ca nu-i lasa sa-l faca.

3. Smerenia sufletului. Deci chiar in ceasul tulburarii tale, sa zici in adancul inimii: „Pentru pacatele mele patimesc acestea, Doamne, izbaveste-ma de cel rau”. Şi intoarce-te cu inima buna catre Dumnezeu, orice ganduri rele ai avea, palmuindu-ti mintea, caci vede Tatal osteneala fiului si nicidecum nu-l lasa.

RUGACIUNEA MAICII DOMNULUI

Cand te-a lepadat Dumnezeu si nici sfintii nu se mai roaga pentru tine, a mai ramas cineva care nu te-a parasit: e Maica Domnului, iar Maica Domnului e ascultata.

Parintele Arsenie insista asupra importantei pe care o are pentru fiecare rugaciunea: starea noastra de vorba cu Dumnezeu, mijlocul de a ne pune in legatura cu Dumne­zeu, metoda prin care putem lua putere de la Dumnezeu.

In privinta rugaciunilor, Parintele avea o vorba:

„Voi va rugati de Dumnezeu sa va dea una sau alta, sa va implineasca o dorinta, iar El se roaga de noi sa ne schimbam purtarile. Adica purtarea rea, negativa, s-o schimbam cu virtu­tea, cu faptele bune. Judecati si voi, care de cine sa asculte mai intai? Noi de Dumnezeu sau Dumnezeu de noi?!…”

Spunea ca rugaciunile sunt ca niste scrisori trimise lui Dumnezeu. Uneori sunt scrise cu lacrimi, cu mahnire, cu durere. Il rugam pe Dumnezeu sa ne ierte pentru tot ce am gresit, sa ne ajute in necazurile pe care le avem, sa fie cu noi, sa ne lumineze mintea, sa ne intareasca, sa ne dea putere din puterea Sa cea Dumnezeiasca.

Cu cat sunt mai mari incercarile prin care trecem, cu atat sa ne fie mai mare credinta si sa cerem lui Dumnezeu mila si ajutorul Sau. Cu cat asculti mai mult de Dumnezeu, cu atat iti asculta si El rugaciunile.

Neincetata chemare a numelui lui Dumnezeu il vindeca pe om de patimi. Cand il rostim, numele lui Iisus e un medicament care tamaduieste. El nu trebuie invocat numai cand suntem bolnavi sau avem alte ispite. El nu se rosteste numai cu buzele sau in gand, ci si cu inima. Numele Lui e sfant, preacurat, preadorit, caci este Dumnezeu. Sa ne gandim la Iisus ca la Dumnezeu care are putere si poate face minuni cu puterea Sa. El ne vede si ne aude cand ne rugam, si vazand credinta noastra trimite Harul Sau, care face minuni.

Parintele tinea mult la constientizarea atotprezentei lui Dumnezeu. Fiecare suflet sa stie ca Dumnezeu este cu el in tot locul. Ne vede durerea, ne aude rugaciunile, plansul, ne cunoaste gandurile, ne ajuta in purtarea crucii pe care o avem de dus. Ne indeplineste rugaciunile cand cerem ce e bun pentru mantuirea noastra.

Cand omul se roaga lui Dumnezeu cu tarie, cu inima infranta si smerita, cu convingerea ca Dumnezeu il ajuta, atunci se lasa in voia lui Dumnezeu si primeste o putere vindecatoare, puterea Harului lui Dumnezeu.

Ii indemna Parintele pe credinciosi sa citeasca si Acatistul Domnului Iisus Hristos si Paraclisul Maicii Domnului.

*

Lipeste-te de Dumnezeu, de Maica Preacurata si viata ta se va umple de sens

Mama mea, Sofia, nu stia carte si era necajita ca nu putea sa invete rugaciuni mai lungi, precum cele din cartile de rugaciune. Parintele i-a zis: Roaga-te cum stii, ca Dumnezeu iti primeste rugaciunea. Avea Parintele si vorba asta de la Sfintii Parinti:

– Roaga-te cum poti, ca sa ajungi sa te rogi cum trebuie.

Intr-o noapte, in vis, Maica Domnului a invatat-o pe mama mea urmatoarea rugaciune:

Imparateasa mea cea preabuna si nadejdea mea, Nascatoare de Dumnezeu, primitoarea saracilor, bucuria scarbitilor, alinatoarea celor necajiti, vezi-mi nevoia, vezi-mi necazul, ajuta-ma ca pe un neputincios, hraneste-ma ca pe un strain. Necazul meu il stii, dezleaga-l precum vrei, ca nu am alt ajutor in afara de tine, nici alta folositoare grabnica si nici alta mangaietoare buna in afara de tine, Maica lui Dumnezeu, ca sa ma pazesti si sa ma acoperi in vecii vecilor. Amin.

Cand s-a sculat din somn, mama stia rugaciunea. Ne-a invatat si pe noi, pe copiii ei, ca nu cumva s-o uite, dar n-a uitat-o niciodata. I-a spus si Parintelui Arsenie aceasta ruga­ciune, care i-a zis:

– No vezi, asa sa te rogi, cum te-a invatat Maica Domnu­lui!

Dupa un timp am descoperit ca aceasta rugaciune este si in Ceaslov, exact cum a invatat-o Maica Domnului pe mama mea, Sofia, ceea ce ne da certitudinea ca rugaciunile care ne-au ramas de la Sfintii Parinti ai Bisericii nu sunt inventate de acestia, nu sunt din mintea lor, ci le-au fost insuflate de Duhul Sfant.

*

„Şi Eu va zic: Cereti si vi se va da; cautati si veti afla; bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere, ia; si cel ce cauta, gaseste; si celui ce bate, i se va deschide. Şi care tata dintre voi, daca-i va cere fiul sau paine, ii va da piatra? Sau daca-i va cere peste, in loc de peste ii va da sarpe? Sau daca-i va cere un ou, ii va da scorpie? Deci daca voi, rai fiind, stiti sa le dati fiilor vostri daruri bune, cu atat mai mult Tatal Cel din ceruri va da Duh Sfant celor care-L cer de la El” (Luca 11,9-13).

Adancimea sau superficialitatea lui Dumne­zeu intr-un om o poti cunoaste mai bine din lucrurile pe care le cere, decat din cuvintele pe care le spune. Astfel: unii nu-I cer nimic; altii Ii cer nimicuri; unii Ii cer „socoteala”; altii Ii cer lui Dumnezeu sa faca El ce vor ei. Pomelnicul s-ar putea lungi. Prescurtam. Plecand de la talcul rugaciunilor gasim si paradoxuri minunate. Sunt sfinti care, unii, ajungeau ca ingerii; care, unindu-se intru totul cu voia lui Dumnezeu, de la ei nu mai voiau nimic deosebit, de aceea nici nu-I mai cereau nimic.

Asa se aseamana inceputurile si sfarsituri­le credintei: unii nu cer nimic, altii nu mai cer nimic. Sfintii cei mari, din desavarsita credinta si smerenie, nu mai cereau lui Dumnezeu nici macar mantuirea. Smerenia acestora atinsese de­savarsirea. Totusi: mantuirea, desavarsirea, e acel „un lucru care trebuieste” (Luca 10, 42), dupa cuvantul din Betania, in casa lui Lazar. Pentru acest „un lucru” – iertarea lumii – se roaga si sfintii din Cer.

Dar simplificarea tuturor lucrurilor pana la sensul esential nu e deloc treaba usoara. Asa-s randuite lucrurile ca e destul sa se decida cineva profund si cu urmari in viata, pentru a se motiva pe sine in existenta, si indata ii ploua impotriva toate „motivele” simplificate, droaia de nimicuri, vrand sa-l zadarniceasca, sa-i dovedeasca toata hotararea o usuratate.

De aceea trebuie mereu tinut in focarul aten­tiei Sensul profund al vietii noastre, „cel ascuns in Dumnezeu”, si prin urmare neatins si neinte­les de nimicurile de la suprafata vietii, chiar daca acestea, razvratindu-se, ne-ar manca de vii.

Unul din sfinti s-a plans de multimea ispite­lor si i s-a descoperit: „Ridica ispitele si indata nu mai e cine sa se mantuiasca” (Avva Antonie cel Mare). Nu fara talc a fost laudata cererea lui Solomon, a intelepciunii. Noua ni-e mai usor de inteles, fiindca Iisus, „in care sunt ascunse toate comorile intelepciunii si ale stiintei” (Coloseni 2, 3), S-a intrupat intre oameni.

Iar a vinde si a da de pomana toate nimicu­rile lumii insemneaza ca Duhul Sfant, vantul care sufla unde vrea, te-a usurat de ele. Colbul s-a dus, zarea cunoasterii se limpezeste, spinii nu mai sunt, grija vietii nu mai roade crinii pustiei. in pamantul tarinii – inima – rasare Iisus, dand vietii Sensul de obarsie.

Pentru aceasta se roaga Imparateasa Maica si toti sfintii.

---

(din: Preotul Ioan Sofonea, “Am auzit un sfant vorbind: Parintele Arsenie Boca”, Editura Accent Print, Suceava, 2013)