Copiii mei iubiți și cei mai buni,
Vă scrie mama astăzi o scrisoare.
Aici, la noi, la casa de bătrâni
Sub pernă două mere am ascuns,
V-am așteptat cu dor, să vă-ndulcesc un pic.
Dar voi nu ați venit și tare am plâns.
Iar azi nu am puteri din pat nici să mă ridic.
Mă tot gândesc și nu-mi aduc aminte:
-Cu ce v-am supărat, copiii mei cuminți?
-Iertați-mă, de-acum voi fi cuminte,
Însă așa, vă rog, nu mă mai pedepsiți!
-Să ne iertați, c-așa suntem bătrânii
Neîndemânatici, bolnăvicioși mereu...
Dar aș mânca și-un colț uscat de pâine,
Însă acasă, în ungherașul meu.
Unde-am greșit, nu pot să îmi dau seama...
Vă văd parcă și-acum micuți și fericiți,
Și o iubeați atât de mult pe mama.
Și zi, și noapte eram nedespărțiți.
-Voi, puiii mamei, acum cum adormiți?
-De întuneric tot vă este teamă ?
Aud prin vis și azi cum vă sfădiți...
-A mea ! Ba nu, a mea! A mea e mama!!
-Voi, să vă împăcați și nu vă fie frică,
Căci mama vă iubește, puiuții mei, la fel !
Doar că de la o vreme mă culc doar singurică
Și-n patul acesta rece, s-adorm... și eu mă tem.
Poate ați dorit mai bine să îmi fie
Și m-ați lăsat alții să mă îngrijească.
Dar nu dă Doamne, așa o ,,bucurie"
La bătrânețe și pe voi să vă pălească!
Aș vrea să-mi văd nepoțeii cum cresc
Și să-i mai țin din când în când în brațe.
Că nu știu mâine dacă mă trezesc,
Dar tare n-aș fi vrut la urmă așa o viață.
-Luați-mă, vă rog, acasă, puii mamei!
Tare-i amară bătrânețea prin străini.
Împărțiți-vă frățește casa, pensia, banii...
Dar nu mă lăsați să mor la casa de bătrâni!
Autor: Natalia Mazilu-Miron
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.