NU MĂ LĂSAȚI SĂ MOR LA CASA DE BĂTRÂNI !

 

Copiii mei iubiți și cei mai buni,

Vă scrie mama astăzi o scrisoare.

Aici, la noi, la casa de bătrâni

Ieri a fost o zi de mare sărbătoare.

Sub pernă două mere am ascuns,

V-am așteptat cu dor, să vă-ndulcesc un pic.

Dar voi nu ați venit și tare am plâns.

Iar azi nu am puteri din pat nici să mă ridic.

Mă tot gândesc și nu-mi aduc aminte:

-Cu ce v-am supărat, copiii mei cuminți?

-Iertați-mă, de-acum voi fi cuminte,

Însă așa, vă rog, nu mă mai pedepsiți!

-Să ne iertați, c-așa suntem bătrânii

Neîndemânatici, bolnăvicioși mereu...

Dar aș mânca și-un colț uscat de pâine,

Însă acasă, în ungherașul meu.

Unde-am greșit, nu pot să îmi dau seama...

Vă văd parcă și-acum micuți și fericiți,

Și o iubeați atât de mult pe mama.

Și zi, și noapte eram nedespărțiți.

-Voi, puiii mamei, acum cum adormiți?

-De întuneric tot vă este teamă ?

Aud prin vis și azi cum vă sfădiți...

-A mea ! Ba nu, a mea! A mea e mama!!

-Voi, să vă împăcați și nu vă fie frică,

Căci mama vă iubește, puiuții mei, la fel !

Doar că de la o vreme mă culc doar singurică

Și-n patul acesta rece, s-adorm... și eu mă tem.

Poate ați dorit mai bine să îmi fie

Și m-ați lăsat alții să mă îngrijească.

Dar nu dă Doamne, așa o ,,bucurie"

La bătrânețe și pe voi să vă pălească!

Aș vrea să-mi văd nepoțeii cum cresc

Și să-i mai țin din când în când în brațe.

Că nu știu mâine dacă mă trezesc,

Dar tare n-aș fi vrut la urmă așa o viață.

-Luați-mă, vă rog, acasă, puii mamei!

Tare-i amară bătrânețea prin străini.

Împărțiți-vă frățește casa, pensia, banii...

Dar nu mă lăsați să mor la casa de bătrâni!

Autor: Natalia Mazilu-Miron