Efectele rugăciunii asupra organismului

 

 

Starețul Eftimie Lavriotul spunea:


,,Am aflat taina rugăciunii.
- Cum lucrează rugăciunea? Îl face pe om smerit, pentru că el, atribuie toate realizările sale Harului Lui Dumnezeu. Și acesta este principalul lucru pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi!

Cel mai mult îi era teamă de ceea ce visează mirenii - o bătrânețe sigură și mulțumită, (in bunastarea materială)

Starețul a încercat să transmită tuturor cele mai importante cunoștințe pe care le dobândise prin sudoare și sânge.

- Ce eliberează o persoană de puterea păcatului?

Smerenia, zdrobirea de inimă pentru păcatele sale. Mai întâi eliberează sufletul de patimi, iar apoi trupul devine sănătos.

 Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfortare a personalităţii, uneori chiar naşterea eroismului. Echilibrul obţinut prin rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciunea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.

Abordând problematica rugăciunii şi din punct de vedere medical, dorim ca, prin aceste informaţii, să ajungem şi la sufletul semenilor noştri care au dobândit un bagaj deosebit de cunoştinţe din multe domenii ale ştiinţei şi au reţineri în manifestarea sentimentului religios.

Alexis Carel, medic chirurg fiziolog, savant de renume mondial, laureat al Premiului Nobel, în studiile sale din perioada anilor 1940‑1944, a urmă­rit îndeaproape efectele fiziologice şi curative asupra celor ce se roagă.

Vom reda, în continuare, câteva din rezultatele studiilor sale.

Nevoia reală şi subtilă a naturii umane este dez­voltarea simţului sacru sau al rugăciunii. Societatea modernă contemporană susţine că raţiunea este superioară intuiţiei şi sentimentului. De aceea, în timp ce ştiinţa noastră înfloreşte, sentimentul reli­gios se ofileşte şi piere. În acest fel omul modern a devenit, din punct de vedere spiritual, o fiinţă oarbă, pentru că ignoră dezvoltarea simţului religios (sacru), care influenţează mult mai mult personalitatea indi­vidului decât raţiunea.

Simţul sacrului se exercită şi se exprimă mai ales prin rugăciune. Ca simţ al sacrului, rugăciunea este un fenomen spiritual, este o tensiune a spiri­tului uman spre Creatorul lumii.

În general, rugăciunea este un strigăt de ajutor, este un efort al omului de a comunica cu Fiinţa invizibilă, cu Acela care este Creatorul a tot ce există, Înţelepciunea supremă, Puterea şi Frumu­seţea absolută, Tatăl şi Mântuitorul nostru.

Departe de a fi o recitare mecanică, adevărata rugăciune este transfuzie de viaţă divină în sufletul credinciosului şi o absorbire a conştiinţei acestuia în Dumnezeu.

În sensul ei cel mai adevărat, rugăciunea este un avânt al iubirii care trece dincolo de noaptea ob­scură a inteligenţei. Tehnica rugăciunii am învăţat‑o de la sfinţii creştini, care timp de 20 de veacuri au iniţiat lumea în viaţa religioasă.

Creştinismul L‑a adus pe Dumnezeu la înde­mâna tuturor. I‑a dat înfăţişare, L‑a făcut Tatăl nostru, Fratele nostru, Mântuitorul nostru.

În rugăciune, efortul trebuie să fie mai mult afectiv decât intelectual. Puţini oameni ştiu să se roage, dar Stăpânul lumii acceptă până şi cele mai smerite cuvinte de laudă, ca şi cele mai frumoase invocaţii. Ba chiar şi rugăciunile rostite maşinal şi chiar numai aprinderea unei lumânări pot reprezen­ta, deşi în formă redusă, elanul spre Dumnezeu al unei fiinţe omeneşti.

Ne putem ruga prin acţiune şi fapte, dar şi prin vorbă sau gând. Sfântul Aloisiu spunea: „Cea mai bună rugăciune este îndeplinirea voii lui Dumnezeu, Tatăl nostru”.

Oricare ar fi locul în care ne rugăm, Dumnezeu nu ne vorbeşte dacă nu facem linişte în suflet. Echi­librul fizic şi psihic este greu de obţinut în învăl­măşeala şi zgomotul oraşului modern, de aceea un loc potrivit pentru rugăciune este Biserica, în care putem găsi condiţii prielnice pentru liniştea inte­rioară.

Numai când devine un obicei, rugăciunea influ­enţează cu adevărat asupra sufletului, caracterului şi fiinţei noastre. Ea trebuie să devină pentru noi un mod de viaţă, un fel de a trăi.

Efectul rugăciunii se produce în mod impercep­tibil, insesizabil. Foarte puţini oameni au ocazia de a observa efectele rugăciunii în mod precis. Rugăciu­nea îşi exercită influenţa asupra sufletului şi trupu­lui într‑un fel care pare să depindă de calitatea şi de frecvenţa sa.

Felul de a trăi al celui ce se roagă, poate să dez­văluie calitatea rugăciunii. Când rugăciunea este frec­ventă, influenţa este foarte clară. Ea constă întru‑un fel de transformare mintală şi organică a fiinţei noastre, care se produce în mod progresiv şi adeseori insesizabil. S‑ar putea spune că rugăciunea aprinde în adâncul conştiinţei o lumină, iar la această lumină, omul începe să se vadă pe sine aşa cum este, se recunoaşte pe sine şi se simte înclinat spre împlinirea dorinţelor morale.

Rugăciunea îl stabileşte într‑un echilibru de modestie, umilinţă şi supunere. În acest fel omul îşi deschide sufletul şi este gata să primească împă­răţia harului divin. Încetul cu încetul, rugăciunea, înţe­leasă în acest fel, produce în suflet calmitate, linişte interioară, armonie între activitatea nervoasă şi activi­tatea morală, o putere mai mare de a su­porta încercările vieţii, sărăcia, lăcomia, calomnia, boala şi moartea.

Rugăciunea, pe lângă calm şi echilibru, produce o integrare a activităţii mintale, un fel de reconfor­ta­re a personalităţii, uneori chiar naşterea erois­mului.

Echilibrul obţinut prin rugăciune devine puternic ajutor terapeutic pentru omul bolnav. Rugăciu­nea scoate la iveală tezaurul ascuns în fiinţa umană.

Rugăciunea are darul de a ridica oamenii peste nivelul obişnuit de cunoaştere şi de trăire morală dobândit prin educaţie. Contactul cu Dumnezeu prin puterea Duhului Sfânt imprimă în sufletul omu­lui pacea, care apoi radiază din el şi se difuzează pretutindeni.

Acolo unde rugăciunea este aplicată în mod afec­tiv, se obţine vindecarea, datorită invocării puterii lui Dumnezeu sau a Sfinţilor Săi. Rugăciunea are câteodată efect exploziv. S‑au vindecat aproape instantaneu bolnavi de diverse afecţiuni ca: lupus al feţei, cancer, infecţii renale, tuberculoză pulmonară, osoasă sau peritonială. Efectul se produce aproape totdeauna în acelaşi chip, la început o mare durere, după aceea sentimentul de a fi vindecat, apoi în câteva clipe, cel mult în câteva ore, simptomele bolii dispar, iar leziunile anatomice se repară.

Miracolul este caracterizat printr‑o rapidă accele­rare a proceselor de vindecare.

Adeseori nu este nevoie ca însuşi bolnavul să se roage pentru ca fenomenele de vindecare să se pro­ducă. Dar totdeauna să fie lângă el cineva care să se roage. Efectul depinde de calitatea şi intensitatea ru­­gă­ciunii şi de dorinţa celui bolnav de a se îndrepta.

În altă ordine de idei, un mare istoric englez susţine că marile civilizaţii s‑au dezvoltat datorită simţului sacru şi au pierit datorită atrofierii acestui simţ. Ca urmare a acestui fenomen, simţul moral dis­pare la scurt timp după dispariţia simţului sacru, omul aflându‑se atunci într‑o stare de mare pri­mejdie.

Simţul sacrului s‑ar putea compara cu nevoia noastră de oxigen, iar rugăciunea ar avea funcţia similară cu cea a respiraţiei. Cu alte cuvinte, rugă­ciunea este o funcţie normală a corpului şi sufle­tului nostru.

S‑a constatat că, la cel ce are simţul sacrului format şi se roagă permanent, scade consumul de proteine şi o energie nouă, necunoscută, ţine locul unei hrane abundente. Prin spirit şi prin rugăciune, omul scoate în evidenţă o energie calitativ nouă, superioară, care întreţine viaţa sau care face să renască viaţa celui bolnav.

Regulile de igienă biologică, alimentară, morală şi socială, pe care le cuprinde religia lui Iisus Hristos, fac din această religie cea mai vestită ştiin­ţă. Profitând de această ştiinţă, medicii ar putea reda permanent bolnavilor puterile pierdute.

În concluzie, efectele rugăciunii şi intervenţia divi­nităţii nu se produc decât după ce omul s‑a rugat cu stăruinţă, până la completa purificare a trupului şi sufletului. Astfel, cu ajutorul rugăciunii, celulele organismului uman şi fiziologia lor stau în prezenţa harului necreat divin ce trebuie să fie invo­cat cu smerenie şi umilinţă de noi prin rugăciunea începătoare „Împărate ceresc”.

De aceea, boala este considerată de cele mai multe ori urmarea încălcării legilor firii, adică a legi­lor instituite de Dumnezeu. În acest sens ni se spune în Biblie: „Inima omului este nespus de înşelătoare şi rea, cine poate s‑o cunoască?”.

Dar rugăciunea ne transformă şi ne dă o inimă nouă, asemănătoare cu a lui Hristos. Rugăciunea este o forţă care restabileşte echilibrul organic, rea­şezând toate celulele şi funcţiile corpului în faţa puterii infinite a lui Dumnezeu, de la care obţinem „odihnă” şi refacere. Totul se petrece în aşa fel, ca şi cum Dumnezeu l‑ar asculta pe om şi i‑ar da răs­puns.

„Rugaţi‑vă neîncetat” (I Tesal. 5, 17).

„Ceea ce va semăna omul, aceea va şi secera” se spune în Scriptură. Cine seamănă rugăciune, culege roadele ei binefăcătoare şi tămăduitoare.

 

Fragment din cartea Pr. Mihăiță Popa, Îndrumar pesntru restabilirea sănătății. Text îngrijit şi completat de Protosinghel Sofian Ardelean. Ediţia a patra revizuită. Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti, 2009

 

Sursa: www.comuniuneortodoxa.ro

1.Starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică

Este regula numărul unu, şi toate celelalte sunt detalii ale ei. Starea de bine mental grăbeşte refacerea fizică… Sănătatea noastră este o funcţie a psihicului şi a gândirii pozitive. Omul este ceea ce gândeşte. O gândire care selectează afecte pozitiv, o gândire bazată pe mulţumire fermă va asigura o sănătate bună sau o recuperare rapidă. Aceasta se întâmplă deoarece trăim într-o lume în care pierdem adesea condiţia sănătăţii celei bune.

Mulţumirea lăuntrică este garantul păstrării acestei stări. Cum se poate dobândi mulţumirea? Mută mintea de la „veacul acesta” şi mintea se va schimba. Întrebaţi-vă: suntem mulţumiţi? Există o relaţie între mulţumire şi inteligenţă, între mulţumire şi înţelegere. Dacă eşti tipul cerebral, întâi înţelegi lumea şi eşti mulţumit că lumea este ceea ce este. Dacă aparţii tipului intuitiv, afectiv, întâi îţi creezi starea de mulţumire, şi va urma înţelegerea. Depinde cărui tip mental îi aparţii. Dacă dominanta este intuitivă, atunci creează-ţi o stare de mulţumire; din ea va rezulta inteligenţa. Dacă dominanta este cerebrală, atunci înţelegerea creează mulţumire.Este un fapt valabil şi în relaţia dintre doi oameni, doi soţi.

V-aţi pus vreodată întrebarea de ce apar frecvent situaţii conflictuale între soţi? Pentru că nici unul nu înţelege natura celuilalt. De pildă, femeia trebuie înţeleasă din punct de vedere al dinamicii afective. Oscilând între închidere şi deschidere. Ca să se refacă afectiv, uneori femeia se închide, se retrage în sine, pare mâhnită. Bărbatul o vede închisă şi retrasă, şi atunci se gândeşte că sentimentele ei faţă de el s-au răcit. Dar acel bărbat nu înţelege că aşa-zisa răceală a femeii este o fază naturală prin care ea trebuie să treacă pentru a-şi reface comportamentul afectiv.Dinamica masculină este alta, oscilând între fugă şi revenire. Ca să-şi refacă afectivitatea, bărbatul fuge. Iată de ce, atunci când vede un bărbat „fugind”, femeia n-ar trebui să se teamă că sentimentele lui faţă de ea s-au răcit; ea ar trebui să ştie că dinamica lui afectivă se reface prin fugă.

Această idee nu trebuie înţeleasă eronat, cum că cei care fug au şi dreptate s-o facă. Fuga poate fi exprimată divers – un bărbat „fuge” în cititul presei, e absent din casă. E şi asta o fugă. Sau „fuge” să joace table cu vreun vecin. Sau „fuge” la mănăstire, dacă este mai pios. Femeia trebuie să înţeleagă că bărbatul are, la un moment dat, nevoie să „fugă”. Înţelegerea faptului că asemenea stări sunt naturale ar putea evita numeroase conflicte, conflicte care generează ulterior perturbări de personalitate ale membrilor familiei – fie localizate scurt, fie cu amprentă de durată aspra copiilor.Psihologii au explicat deja că majoritatea impasurilor pe care le vor avea copiii noştri mai târziu sunt cauzate de conflictele din familie, petrecute în perioada copilăriei acestora. Aceasta este, deci, prima regulă: sănătatea este o consecinţă a binelui mental. Iar acest bine mental are la bază înţelegerea şi stare de mulţumire. Nu automulţumire, ci acea mulţumire care, la urma urmei, înseamnă înţelegere.

2. Nu considera boala doar ca o pedeapsă pentru păcate

Unii consideră boala ca fiind doar o pedeapsă pentru păcate: aceasta poate duce la o slăbire psihică. Omul bolnav se reface mai greu când consideră că a fost bătut de Dumnezeu, şi că Atotputernicul i-a dat boala în chip de pedeapsă. Dar dacă boala nu este doar o pedeapsă pentru păcate, ce este atunci? Putem vorbi despre boală ca fiind o oprire de la păcat, o informaţie, o atenţionare că am încălcat o lege. În bunătatea Sa, Dumnezeu alege și caile durerii pentru al ajuta pe om să se dezlipească de păcate și să întoarcă iarăși privirea către cer.

S-a pus adesea întrebarea: „De ce ne îmbolnăvim?”. Un răspuns ar fi că ne îmbolnăvim ca să ne amintim de Dumnezeu. Întotdeauna când suntem bolnavi ne amintim de Dumnezeu. Putem spune că de fapt, ne îmbolnăvim ca să ne smerim, ca să ne aducem aminte că suntem trecători. În afară de asta, de ce ne mai îmbolnăvim? Ne îmbolnăvim ca să smulgem tandreţe. În lumea aceasta în care toţi sunt grăbiţi, nimeni nu vrea, nu are timp ca să ne dea tandreţe. Atunci, inconştient, ce facem? Ne îmbolnăvim, ca să smulgem tandreţe, căldură. Le amintim celor din jur că ne datorează căldură, căci ei uită! Toţi datorăm ceva semenului.

3. Boala nu trebuie privită ca o catastrofă, ci ca un prilej de introspecţie, de linişte, de întrerupere a gândurilor

Definiţia păcatului o ştim. Păcatul sunt grijile şi încălcarea celor trei legi universale revelate. Dacă până acum nu ştiaţi foarte limpede ce înseamnă „păcat”, iată o definiţie ajutătoare. Păcat înseamnă să ai griji – dacă ai griji, ai păcate. Grijile ne împuţinează liniştea, împuţinează viaţa. „Rumegarea” gândurilor slăbeşte omul. Boala prilejuieşte această întrerupere a grijilor; este o oprire forţată din „mecanica păcatului”, din mecanica vieţii păcătoase.

Există o a 11-a poruncă – noi ştim doar 10, pe care le-am interiorizat şi după care ne conducem.Porunca a 11-a apare ca un verset în Psalmul 45, sună aşa: „Opreşte-te şi cunoaşte!” („Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu” Ps. 45:10). Considerăm această frază ca porunca a 11-a.Ştiţi că în Pentateuh (Vechiul Testament) sunt 613 porunci?! În afară de cele 10, cele mai importante, în primele 5 Cărţi ale lui Moise apar deci şi multe altele. Iar a 11-a ar fi „Opreşte-te şi cunoaşte!”. Nu poţi ajunge la cunoaştere din mers. Noi trebuie să descoperim oprirea spirituală. Opreşte-te şi citeşte Filocalia sau Patericul. Opreşte-te şi fă un minut de introspecţie. Introspecţie înseamnă liniştea interioară. Nu analiza interiorul: analiza este un viciu intelectual. Introspecţia este doar linişte interioară.Opreşte-te deci şi cunoaşte înălţimea ta spirituală, precum şi dimensiunea ta cea mare.

Această a 11-a poruncă este încununarea celor 10 porunci cunoscute, după ce te-ai civilizat, când începi să-ţi descoperi dimensiunea metafizică. „OPRIREA” este o practică. Ea a fost dezvoltată în Filocalia, care a propus „exerciţiul celor 6 opriri”. Acest „opreşte-te” se poate referi şi la controlul celor 6 surse de agitaţie şi dezorganizare a personalităţii. Prima oprire este stabilitatea fizică: ea atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa grijilor. A doua oprire este oprirea de la păcat. A treia oprire este oprirea de la mâncarea care ne aprinde. A patra oprire: de la adunarea cu oamenii inferiori moral – deci un îndemn de a te aduna cu oameni sporiţi, cu oameni cu preocupări înalte. Oprirea este stazis. În greceşte, stazis înseamnă exerciţiu spiritual, cum ar fi rugăciunea. Şi rugăciunea este tot oprire. Aceasta este deci regula a treia: boala este un prilej de oprire, de introspecţie.Omul se îmbolnăveşte nu numai pentru că încalcă o lege, ci să-şi amintească de o lege sacră, şi să se schimbe…

4. Boala este un prilej de schimbare

Dacă vom privi boala din acest punct de vedere şi dacă nu ne vom mai teme de ea, vom constata că astfel ieşim mai repede din boală. După ce au fost bolnavi, mulţi oameni şi-au schimbat modul de a mânca, de a trăi, de a (con)vieţui.

5. Devii sănătos dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru

Asta înseamnă, întrucâtva, că mulţi sunt bolnavi pentru că, în inconştient, ei se lasă să fie bolnavi. Afirmaţia poate părea, la prima vedere, şocantă. Şi totuşi, ei sunt bolnavi, în primul rând, ca să-şi atragă un beneficiu nevrotic: vor să fie trataţi ca nişte copii. Când lupta vieţii ne copleşeşte, toţi simţim nevoia să fim trataţi precum copiii; atunci subconştientul „cheamă” o boală. Dacă vrei cu adevărat să devii sănătos, devii sănătos.

6. Ajută-ţi subconştientul să grăbească vindecarea

Acest lucru este posibil: să-ţi ajuţi subconştientul. Este un proces care se petrece în stare de relaxare, într-o stare destinsă – mai ales dacă eşti bolnav. Relaxat, cu ochii închişi, repetă-ţi dorința însănătoşirii. Rostește o rugăciune scurtă: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul și către Maica Domnului Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-mă!Repetarea acestor formule duce la preluarea lor de către rinencefal, iar rinencefalul transmite comenzile de refacere acolo unde este nevoie. Rinencefalul, diencefalul şi formaţiunile reticulare trimit comenzile de refacere acolo unde este slăbită structura noastră.

7. Pentru cei vrednici, un impas precum o boală poate să fie un prag iniţiatic

Boala nu numai că îţi dă o informaţie despre viaţă, dar îţi poate crea şi condiţia unei schimbări mentale profunde, o trăire iniţiatică. Acestea sunt regulile restabilirii sănătăţii. Ajungem din nou la regula dintâi: starea de bine mental întreţine starea de bine fizic şi grăbeşte refacerea fizică. Cu cât vom supraveghea mai bine mentalul, cu atât vom stăpâni starea de sănătate. Omul ar trebui să ştie nu numai cum poate să îşi revină, cum să-şi restabilească sănătatea. El ar trebui să ştie câte ceva despre corelarea dintre greşeală şi boală – ce tip de greşeală naşte o categorie de boală – tocmai pentru a evita îmbolnăvirea.

Asta trebuie reţinut: faptul că, sănătoşi fiind, putem să evităm o eventuală îmbolnăvire prin starea de bine mental. Starea aceasta de bine mental poate fi clădită prin autoimpunere şi prin purificare.

***

Predispoziţia noastră pentru boală vine din predispoziţia pe care o avem de a alege răul. Noi alegem răul. Dumnezeu nu vrea răul omului; omul alege răul. Omul alege răul pentru că este uneori neştiutor. Nu ştie exact ce este bine şi ce este rău. Alteori omul alege răul din constrângere. Este constrâns să îl aleagă. Constrângerea ţine de firea omului, de naşterea lui.

Originea bolilor depăşeşte, adesea, puterea noastră de înţelegere.

Există 3 origini reperabile:

1. Unele boli sunt genetice sau ancestrale: te-ai născut cu o povară în soartă. Nu eşti răspunzător de aceste boli, ele sunt nişte poveri. Te-ai născut cu ele.

2. Alte boli provin din conflictele sau traumele avute în perioada prenatală şi în copilărie. Dacă au existat conflicte puternice sau traume în acea perioadă, individul le va resimţi în tot timpul vieţii. Iată de ce copilăria, familia, mediul sacru al casei trebuie privire cu mare grijă.

3. Boli cu surse nomice. Nomos, în limba greacă, înseamnă lege. Acestea sunt bolile despre care deja am vorbit, venite dintr-o încălcare a Legii revelate. Şi este palierul actual: cumul cotidian de erori.

Pe lângă toate acestea, la maturitate putem să observăm că în noi există o predispoziţie la îmbolnăvire în funcţie de anumite coordonate – două la număr. Adică: (1) ne îmbolnăvim pentru că suntem agresivi şi (2) ne îmbolnăvim pentru că ne simţim vinovaţi.

Agresivul şi vinovatul se îmbolnăvesc mai uşor. Neagresivul şi nevinovatul fac faţă multor condiţii grele fără să se îmbolnăvească; fac faţă şi mediilor contaminate fără să se îmbolnăvească. În privinţa agresivităţii, trebuie spus că de multe ori nici nu o conştientizăm. Vă ştiţi agresivi? Cu siguranţă nu!

Există printre cunoştinţele mele un domn care este foarte bisericos; are circa 40 de ani, merge la biserică, este un bun închinător, un practicant al religiei. Cu toate aceste calităţi, femeia din preajma lui, prietena lui simţea lângă el un disconfort extraordinar. Cei doi au venit la mine să mă întrebe de ce se întâmplă acest lucru, de ce ea simte astfel. Dacă o priveai pe acea tânără , constatai că în preajma bărbatului respectiv  starea ei era una tensionată, grea…. Concluzia este că bărbatul avea o agresivitate inconştientă, foarte puternică, care influiența și starea sufletească a partenerei sale.

El s-a mirat atunci – de unde agresivitate, când se ştia pios, milostiv? Stând un pic de vorbă cu el, am aflat că mai fusese căsătorit, divorţase şi purta o ură înverşunată primei sale soţii. E lesne de înţeles că, în preajma lui, orice femeie simte un mare disconfort, pentru că el se împotriveşte femeii în sine.

Aflând acestea, bărbatul m-a întrebat ce-i de făcut. „Trebuie să-ţi rezolvi agresivitatea inconştientă”, i-am spus.

În viaţa sa conştientă, el era bun, milostiv, însă inconştient era agresiv. El ştia că este bun ca pâinea lui Dumnezeu – făcea şi pomeni, punea lumânări la biserică – , nu agresiv.

„Cum să-mi dizolv agresivitatea inconştientă?” m-a întrebat.

L-am sfătuit ca în fiecare zi, în rugăciunile sale, să o pomenească pe fosta lui soţie şi să ceară pentru ea putere, sănătate, gândire bună.

„Cum să cer aşa ceva pentru ea? Este o scorpie, cea mai mare scorpie! a ripostat el. Nu pot să mă rog pentru ea!”

„Acest nu pot trebuie să-l depăşeşti! Numai dacă te rogi pentru ea o să-ţi dizolvi agresivitatea inconştientă”.

„Dar nu merită…”, mi-a răspuns.

„Tocmai pentru că nu merită! Cu cât te rogi mai mult pentru ea, cu atât ea va înflori, acolo unde se află”.

„Dar nu merită să înflorească! Vreau să piară, să se usuce!”

„Iată, cred că ţi-ai conştientizat destul de bine de ce, când se află lângă tine, prietena ta se simte apăsată!”, i-am zis eu atunci.

Ce se întâmplă când ai o inimă înnegrită? Eşti vulnerabil. Poţi să iei foarte uşor o gripă sau o infecţie, de exemplu. În acelaşi timp, poţi resimţi influenţa negativă ce vine dinspre o anumită persoană, sau pur şi simplu din câmpurile din jurul nostru (din care, când suntem sănătoşi, selectăm numai pozitivitatea).

Revenind, pot să vă spun că acel pacient a reuşit până la urmă să se vindece, să se roage cu bucurie pentru acea „scorpie”. În cele din urmă a început să vadă că nu era chiar aşa de scorpie cum credea el, şi că numai încărcătura lui de ură o făcea pe fosta lui soţie să pară atât de rea.

O doză de agresivitate inconştientă avem cu toţii, să ştiţi. Ne naştem cu ea. Ea este baza complexului Cain. Inconştient, vrei să-l elimini pe semenul tău. Omul se simte bine dacă elimină un om. Subconştientul se simte bine când lichidează pe cineva, când extermină. Ce înseamnă acest lucru? Să ne gândim la serviciu, de exemplu. Toţi colegii îţi par răi şi urâcioşi. Te-ai simţi bine dacă ai reuşi zilnic să elimini câte unul… Inconştient, deci, purtăm în noi complexul Cain – unii mai puternic, alţii mai slab. Cert este că acest complex produce în noi o anumită vulnerabilitate.

Cum dispare agresivitatea inconştientă? La modul practic, această agresivitate dispare mâncând mai des verdeţuri. E un lucru la îndemâna noastră. Dacă mănânci verdeţuri, descreşte agresivitatea inconştientă – foarte simplu. E una dintre cele 6 opriri: oprirea de la hrana care aprinde simţurile, care aprinde agresivitatea. Noi nu ne dăm seama, mâncăm asemenea hrană spre împuţinarea vieţii noastre şi spre urâţirea ei.

Dar mai ales terapia iertării şi ofranda remediază agresivitatea inconştientă. „Împacă-te cu aproapele tău… cu fratele tău, cu pârâşul tău”. (Matei 5:23-25). Dacă ai o aversiune faţă de cineva, atunci la rugăciune evocă-i faţa senină şi „dăruieşte-i” mental: pace, sănătate şi Har. Agresivitatea inconştientă se împarte şi ea în 3 categorii: împotriva ta, împotriva semenului tău şi împotriva spaţiului în care trăieşti. Conflictul psihic cu spaţiul predispune la boli de piele, dar şi la dizarmonii nervoase.Cei agresivi împotriva lor înşişi sunt foarte mulţi. Poate tu crezi despre tine că eşti blând. Adesea cei blânzi îi iartă pe toţi ceilalţi şi se atacă pe ei înşişi. Asta este o agresivitate împotriva ta.

Să nu spui niciodată: „Nu merit să trăiesc”. Această agresivitate naşte predispoziţii maladive în zona bazală. Bolile uterului pornesc de la această atitudine, de la această auto-depreciere, de la această auto-ieftinire a femeii. Dacă aveţi probleme în zona bazală, la aparatul uretral, să ştiţi deci, că prima măsură pe care trebuie s-o luaţi este să vă schimbaţi atitudinea faţă de voi. Orice altă depreciere naşte aici vulnerabilitate.

Din Vasile Andru – „Rugăciuni cu puteri vindecătoare”, Editura Cartea Moldovei, Chişinău 2001