Dai voinţă, iei putere!

 Încă dintru început se cuvine să arate vitejie şi mare înainte-voire, apoi, întru răbdare să se ţină de lucrarea [lucrului] celui bun şi să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi apărare...

Zis-a Avva Zosima că harul lui Dumnezeu urmează totdeauna înainte-voirii noastre, iar prin har ni se îndreptează nouă tot binele; însă noi nu căutăm a pune început spre ce este bun, nici nu arătăm o înainte-voire mare şi sârguincioasă pentru a trage spre ajutor harul lui Dumnezeu, iar de ni se va părea vreodată că arătăm voinţă, tâmpă şi proastă o arătăm pe aceasta, nevrednică fiind spre a dobândi ceva de la Dumnezeu. Au nu ştim că toate ale noastre se află ca şi la sămânţă şi la rodire? Că precum plugarul seamănă pământul său şi aşteaptă mila lui Dumnezeu, iar de aici Dumnezeu trimite ha­rul său prin ploaie la bună-vreme şi vânturi îndemânatice [favorabile] - răsărind, cres­când şi săvârşind seminţele cele aruncate de lucrătorul de pământ, şi din puţine, multe a dobândi îl găteşte pe dânsul - tot aşa şi noi, dacă vom semăna bogată înainte-voire şi mărime de suflet spre cele bune, după măsu­ra şi harul lui Dumnezeu ce le vom afla, vom putea de aici fără silă şi osteneală a îndrepta toate bunătăţile; căci şi la meşteşuguri ve­dem făcându-se aceasta: că cel ce se apropie de oarecare meşteşug ca să-l înveţe, la înce­put se osteneşte, se poticneşte şi de multe ori îl şi strică, însă nu se supără, nici nu se deznădăjduieşte, ci iarăşi se apucă. Şi de câte ori strică ceva, de atâtea ori caută îndreptare, arătând meşterului voirea sa. Căci dacă se supără şi se dă în lături nu va învăţa nimic, iar greşind, şi de multe ori îndreptându-se de meşter, şi aşa stăruind, şi întru osteneală şi întru răbdare lucrând, încet-încet se face întru deprinderea meşteşugului, iar de aici înainte cu odihnă săvârşeşte lucrurile sale, ca astfel să şi trăiască din ele.

Aşa trebuie să fie şi cel ce vrea să se apuce de vreo faptă bună: încă dintru început se cuvine să arate vitejie şi „mare înainte-voire”, apoi, întru răbdare să se ţină de lucrarea [lucrului] celui bun şi să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi apărare, neîmpuţinându-se întru căderi sau deznădăjduindu-se şi depărtându-se, că aşa nu va putea niciodată să îndrepte ceva bun, ci să se ridice pe sine ori de câte ori se întâmplă să cadă şi să aştepte mila lui Dumnezeu.

Aceasta e şi ceea ce a zis Avva Moise: „Puterea celor ce voiesc să câştige faptele bune aceasta este: că, de va cădea, să nu se împuţineze cu sufletul, ci iarăşi să se îngrijească. Deci şi noi, făcând puterea noas­tră întru lucrarea faptelor bune şi pe Domnul aşteptându-L, arătându-I lui înainte-voire cu mărime de suflet şi de la Dânsul cerând ajutor; şi aşa, cu adevărat, va face cu noi mila Sa şi ne va da nouă din belşug din harul Său prin care cu lesnire şi fără osteneală vom fi îndreptând tot binele”.

(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 150-151)

Expresia „Dai voință, iei putere” este un pilon profund al spiritualității ortodoxe, atribuit adesea marilor duhovnici (precum Părintele Cleopa de la Sihăstria sau Sfinții Părinți) și reprezintă esența cooperării dintre om și Dumnezeu (sinergia divină). Ea arată că atunci când un om face cel mai mic efort conștient și își manifestă dorința sinceră de a face un bine, Dumnezeu intervine imediat și îi oferă energia spirituală necesară pentru a reuși.

Ce înseamnă acest principiu în viața de zi cu zi?

• Punctul de pornire îți aparține: Dumnezeu respectă libertatea ta și nu te va forța niciodată. Tu trebuie doar să vrei și să faci primul pas.
• Biruința asupra neputinței: Când simți că nu mai poți (în post, rugăciune sau momente de cumpănă), simpla intenție curată atrage harul divin care îți multiplică forțele
• Ridicarea din eșec: Chiar dacă greșești sau cazi spiritual, important este să nu deznădăjduiești, ci să ai voința de a te ridica și de a o lua de la capăt. 

A se învăța omul a posti este o luptă și trebuie voință. Dai voință, iei putere!

• Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria
  

  La post cea mai mare luptă o duce creștinul cu setea, nu cu foamea.

  Ai auzit de Sfântul Cuvios Paisie cel Mare? Patruzeci de ani a trăit numai cu Sfânta Împărtășanie.

  Se împărtășea o dată la 40 de zile și nu-i mai era foame șase săptămâni! Și mergând el odată prin pustie, tocmai în ziua în care a împlinit 40 de zile, a întâlnit un om care se tăvălea pe jos de foame:

  – Văleu, mi-i rău la stomac! Văleu!

  – Ce-ai pățit? l-a întrebat Sfântul Paisie.

  – Părinte, de trei zile n-am mâncat.

  – Și ce-i?

  – Am mare sete, mare durere înăuntru; ard, nu mai pot de sete!

  Într-adevăr, la post cea mai mare luptă o duce creștinul cu setea, nu cu foamea. Începând de mâine seară sau de poimâine seară, dacă vrei să postești până la moarte, nu te mai luptă foamea, ci setea; setea și slăbiciunea. Amețire de cap, și începi a te clătina ca omul beat. Dar să lupți înainte, că nu mori! Și l-a întrebat Cuviosul Paisie:

  – Ce ai, frate, de câte zile n-ai mâncat?

  – De trei zile, părinte.

  – Apoi, atâta nevoință ai? Uite eu am astăzi 40 de zile de când n-am gustat nimic! Și a auzit un glas:

  – Paisie, nu te mândri! Tu postești cu darul Meu, iar acesta postește silindu-se pe sine; acum se învață a posti. Și mai mare plată are el, care ține trei zile, luptându-se cu puterea lui, decât tu, care postești cu darul Meu 40 de zile. Pentru că a se învăța omul a posti este o luptă și trebuie voință. Dai voință, iei putere! În măsura în care voiește omul, Dumnezeu îl ajută.

  Îmi povestea unul, săracul, care a stat într-o pădure: „Am ținut post – zice – până sâmbăta, și vineri seara spre sâmbătă atâta sete îmi era, că-mi venea gândul măcar să ling o frunză de aceea cu rouă. Dar am zis: Nu! Dacă am lins o frunză, am pierdut postul și nu vreau”.

  S-a luptat săracul până a doua zi așa. Pe la ora zece, a adus oleacă de apă dintr-un pârâu și a băut. Și mă uitam: Care vrea și are dragoste se luptă; și după măsura voinței și a credinței lui, Dumnezeu îi dă dar. Mai târziu nu mai simte atâta osteneală.

  (Arhimandritul Cleopa Ilie, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 108-110)