Cum se citește...

 

Cum se citește Filocalia: context, discernământ și înțelegerea Părinților

Pasajele acestea sunt foarte bune tocmai pentru că ne obligă să învățăm cum se citește Filocalia.

Cred că acesta este lucrul cel mai important: Filocalia nu se citește ca o colecție de propoziții independente, pe care le scoatem una câte una și încercăm să le potrivim imediat cu felul nostru de a gândi astăzi. Se citește mult, în continuitate și în ansamblu, pentru ca treptat să ne apropiem de duhul și de cugetarea Părinților.

Cu timpul începem să înțelegem nu numai ce spun ei, ci și cum gândesc: cum privesc omul, mintea, sufletul, patimile, libertatea, rugăciunea, harul, înșelarea și discernământul. Tocmai de aceea un pasaj care la prima vedere pare straniu se poate limpezi după ce citim mai mult și vedem aceeași realitate explicată din alte unghiuri de alți Părinți.

Capitolul 159 este un exemplu foarte bun.

La cap. 159 este foarte importantă continuarea: Dumnezeu „prevestește oamenilor vrednici de El bunătățile viitoare”. Nu cred că textul trebuie înțeles în sensul că Dumnezeu vorbește în mod obișnuit oricărui om prin vise.

Părinții fac aici distincții foarte clare.

Sfântul Grigorie de Nyssa spune că visarea obișnuită este comună tuturor oamenilor, dar că numai unii sunt socotiți vrednici de o comunicare dumnezeiască limpede. Îi dă ca exemple pe Iosif și Daniel. Cu alte cuvinte, una este visul firesc, pe care îl are orice om, și alta este o adevărată descoperire de la Dumnezeu.

Și există un motiv pentru aceasta. În gândirea Părinților, omul care înaintează în curățirea de patimi dobândește și o altă limpezime a minții. Mintea nu mai este la fel de amestecată cu imaginația, dorințele, fricile, slava deșartă și toate mișcările care ne tulbură în mod obișnuit.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune foarte limpede că adevăratele vedenii în somn apar celor a căror minte a fost curățită prin harul Duhului Sfânt și eliberată de robia patimilor. Sfântul Diadoh al Foticeii le leagă de sănătatea sufletului și de o mare înaintare în smerenie. Iar Sfântul Nichita Stithatul spune direct că asemenea lucruri nu se petrec cu oricine, ci cu cei care și-au curățit mintea și simțurile sufletului și au înaintat în viața spirituală.

De aceea mi se pare importantă expresia din text: „oamenilor vrednici de El”. Nu este vorba despre faptul că Dumnezeu ar trimite tuturor mesaje prin vise și noi trebuie doar să le descifrăm. Este vorba despre o formă excepțională de descoperire, legată în mod obișnuit de oameni ajunși la o mare curățire, smerenie și putere de discernământ.

Există însă în Scriptură și cazurile lui Faraon sau Nabucodonosor. Ei nu erau asemenea oameni. Tocmai Sfântul Grigorie de Nyssa explică această dificultate. Spune că acestea sunt cazuri excepționale ale iconomiei lui Dumnezeu. Faraon primește visul pentru ca prin el să fie scos la lumină Iosif și înțelepciunea pe care Dumnezeu i-o dăduse; la fel, visul regelui babilonian face cunoscut darul lui Daniel. Descoperirea nu îl transformă pe Faraon într-un om duhovnicesc și nici nu înseamnă că el putea să discearnă singur cele dumnezeiești.

Aici este o deosebire foarte importantă: uneori Dumnezeu poate folosi chiar și un om nepregătit pentru un scop precis al iconomiei Sale; dar aceasta nu înseamnă că acel om a dobândit darul de a primi și de a discerne descoperiri dumnezeiești.

De aceea Părinții sunt atât de rezervați față de vise. Sfântul Diadoh spune că, deși pot exista vise de la Dumnezeu, pentru noi este mai sigur să nu ne încredem în ele. Sfântul Ioan Scărarul avertizează la fel de sever, pentru că omul se poate înșela foarte ușor și poate lua propria imaginație sau chiar o înșelare drept descoperire.

Așadar, nu putem spune simplu: „Dumnezeu vorbește oamenilor prin vise”. Mai corect este: Dumnezeu poate, în anumite împrejurări, să Se descopere și prin vis, dar adevărata descoperire este excepțională. În cazul oamenilor duhovnicești ea este legată de curățirea minții, de smerenie, de har și de discernământ; iar în alte cazuri poate exista o intervenție excepțională a lui Dumnezeu pentru un anumit scop al iconomiei Sale.

Pentru noi regula rămâne însă cea dată de Părinți: nu căutăm mesaje în vise și nu ne socotim capabili să le discernem.

Același principiu de lectură trebuie aplicat și pasajului următor, despre animale și suflet.

Când Părinții spun că animalele au „suflet”, nu trebuie să introducem automat în acest cuvânt sensul pe care îl are pentru noi astăzi, când vorbim despre sufletul omenesc. În limbajul vechi, termenul poate avea un sens mai larg.

Sfântul Vasile cel Mare vorbește și el despre viața și sufletul animalelor, dar îl deosebește limpede de sufletul rațional al omului. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre o treaptă a vieții la plante, despre viață sensibilă la animale și despre viață rațională la om. Așadar, când un Părinte spune că un animal are „suflet”, nu spune că animalul are același fel de suflet spiritual, rațional și nemuritor ca omul.

Și cuvântul „animal” trebuie înțeles în limbajul epocii. Când omul este numit „animal rațional”, nu este o formulare depreciativă. Înseamnă pur și simplu ființă vie înzestrată cu rațiune.

Putem observa și legătura biblică foarte veche dintre viață, suflare și suflet. Psalmul 150 se încheie cu: „Toată suflarea să laude pe Domnul”. Nu înseamnă că „suflare” și „suflet” sunt pur și simplu același lucru, dar vedem cât de strâns leagă limbajul biblic viața de suflarea primită de la Dumnezeu.

De aici putem desprinde câteva lucruri importante pentru toată lectura Filocaliei.

Mai întâi, nu citim propozițiile izolat. Vedem ce este înainte și ce este după, apoi ce spune autorul în ansamblul lucrării. Multe dintre textele filocalice sunt foarte concentrate. Uneori câteva rânduri conțin o idee care, într-un tratat mai amplu, ar fi explicată pe mai multe pagini.

Există, de fapt, mai multe cercuri ale contextului: propoziția, capitolul, scrierea întreagă, celelalte texte ale autorului, ceilalți Părinți și, în cele din urmă, întreaga credință a Bisericii.

Apoi trebuie să citim mult și continuu. Filocalia nu se citește numai pentru a aduna citate sau informații. Prin lectură, încet-încet, ne apropiem de felul în care gândesc Părinții. Începem să înțelegem cum deosebesc adevărul de înșelare, libertatea de patimă, mintea de imaginație, firea de ceea ce este împotriva firii.

Cu timpul, nu mai citim doar ce spun Părinții, ci începem să înțelegem și cum judecă ei lucrurile.

Acesta este unul dintre rosturile cele mai importante ale unei lecturi îndelungate: apropierea de duhul și de cugetarea lor. Nu este vorba de a imita un limbaj vechi sau de a reproduce mecanic formulele lor, ci de a învăța treptat criteriile lor de discernământ.

Foarte important este și să rămânem în gândirea generală a Bisericii. Un pasaj dificil nu se transformă într-o doctrină separată. Îl citim în lumina Sfintei Scripturi, a dogmelor, a cultului și a mărturiei mai largi a Părinților.

Niciun Părinte nu se citește izolat de întreaga Tradiție și nicio propoziție nu devine singură măsura întregii credințe.

În același timp, faptul că vorbim despre consensul Părinților nu înseamnă că toți folosesc exact aceleași cuvinte și aceleași scheme. Sfântul Vasile poate formula un lucru într-un fel, Sfântul Grigorie de Nyssa într-altul, iar Sfântul Maxim într-un limbaj și mai elaborat. Trebuie să căutăm realitatea teologică pe care o exprimă, nu o uniformitate absolută de vocabular.

Trebuie să ținem seama și de faptul că Filocalia nu este o carte scrisă de un singur autor. Cuprinde texte din epoci diferite, de autori diferiți, cu limbaje diferite și cu forme literare diferite: capete, tratate, scrisori, răspunsuri, îndrumări ascetice.

Cele 170 de capete atribuite Sfântului Antonie sunt maxime foarte concentrate. Nu trebuie citite ca și cum fiecare paragraf ar fi o definiție dogmatică completă.

Pentru unele texte există și discuții despre autenticitate, transmitere sau atribuire. În literatura patristică avem scrieri autentice, dar și tradiții transmise de ucenici, redactări ulterioare, compilații, interpolări sau texte puse sub autoritatea unui mare Părinte.

Chiar aceste 170 de capete atribuite Sfântului Antonie au o istorie textuală discutată. Părintele Dumitru Stăniloae este prudent: nu consideră că putem nega categoric atribuirea, dar arată că există probleme de transmitere și că nu cunoaștem cu siguranță manuscrisul după care au intrat în Filocalie. Alți cercetători și editori sunt mai rezervați și observă în ele influențe filosofice puternice.

Aceasta nu înseamnă că textul trebuie respins. Înseamnă că trebuie să știm ce fel de text avem înaintea noastră și să nu construim concluzii foarte mari pe baza unei singure formulări.

Mai trebuie să ținem seama de epoca în care au scris Părinții. Ei trăiau într-o lume intelectuală formată de cultura greacă și romană și foloseau termenii existenți atunci: suflet, minte, duh, rațiune, patimă, nepătimire, fire, logos și alții.

Creștinismul nu a preluat mecanic filosofia veche, dar nici Părinții nu au inventat de la zero o limbă cu totul nouă. Ei au luat termeni existenți, i-au selectat, i-au corectat, i-au transformat și i-au pus în slujba experienței și revelației creștine.

De aceea cuvinte precum „animal”, „suflet”, „duh”, „minte”, „rațional”, „patimă” sau „nepătimire” nu trebuie înțelese automat în sensul pe care îl au pentru noi astăzi.

Mai intervine și traducerea. Noi citim în română texte scrise în greacă cu multe secole în urmă. Uneori un singur cuvânt românesc traduce un termen grec cu un câmp de sens mult mai larg. De aceea, dacă o formulare pare stranie sau chiar pare să intre în contradicție cu ceea ce știm din credința Bisericii, înainte de a trage concluzii trebuie să verificăm termenul original, contextul și felul în care este folosit de ceilalți Părinți.

Mai este apoi o deosebire foarte importantă: una este ceea ce Dumnezeu poate face în mod excepțional și alta este ceea ce trebuie să facem noi în mod obișnuit.

Visurile sunt un exemplu foarte bun. Dumnezeu poate descoperi ceva prin vis. Scriptura și Părinții o mărturisesc. Dar de aici nu rezultă că noi trebuie să căutăm mesaje în vise sau să încercăm să le interpretăm.

La fel, Părinții pot descrie experiențe spirituale foarte înalte, fără ca aceasta să însemne că un începător trebuie să încerce să le reproducă.

Trebuie văzut și cui îi este adresat un text și la ce treaptă a vieții spirituale se referă. Unele cuvinte sunt pentru începători, altele pentru oameni foarte înaintați. Multe texte din Filocalie s-au născut în mediul monahal și ascetic și presupun o anumită experiență, o anumită disciplină și un anumit nivel de discernământ.

Nu tot ceea ce este adevărat pentru un om ajuns la un mare discernământ poate fi aplicat mecanic de cineva aflat la început.

Și încă ceva: atunci când doi Părinți par să se contrazică, nu trebuie să alegem imediat unul împotriva celuilalt. Mai întâi trebuie să vedem dacă vorbesc despre același lucru, în același context și folosind cuvintele în același sens.

Chiar problema visurilor este un exemplu foarte bun. Un text spune că Dumnezeu poate vorbi prin vis. Altul spune să nu credem visurilor. Nu este contradicție. Primul vorbește despre ceea ce Dumnezeu poate face și despre o adevărată descoperire; al doilea vorbește despre felul în care trebuie să ne păzim noi de înșelare.

De aceea este foarte bine că vă opriți la asemenea pasaje și întrebați.

Nu trebuie nici să ne speriem când întâlnim o formulare care ni se pare stranie, nici să o respingem imediat, dar nici să o absolutizăm și să construim o întreagă învățătură pornind de la ea.

O așezăm în context, vedem cine vorbește, cui vorbește, în ce epocă, ce însemnau cuvintele atunci, ce spune Scriptura, ce spun ceilalți Părinți și cum se așază totul în credința Bisericii.

Cu timpul, o asemenea lectură ne introduce nu numai în textele Părinților, ci și în duhul, cugetarea și discernământul lor. Și cred că acesta este unul dintre cele mai importante rosturi ale citirii Filocaliei.