Stapanul lumii in care traim – citate din Sfantul Macarie cel Mare

 

Iata cum închipuia Sfântul Macarie cel Mare agitaţia şi nebunia lumii in care traim  dominate de vrajmas.

„Fiii veacului acestuia se aseamănă cu grâul pus în ciur şi sunt cernuţi de cugetele nestatornice ale lumii, în neîntreruptul vârtej al lucrurilor pământeşti, al poftelor şi al complicatelor  probleme  materiale. Diavolul scutură si cerne sufletele prin ciur, adică prin lucrurile pământeşti. Tot neamul păcătos al oamenilor, de la căderea lui Adam, care a călcat porunca, se află sub stăpânirea începătorului răutăţii. Deci, luându-i în stăpânire pe fiii acestui veac, îi agită şi îi cerne în sita lumii cu cugete necontenite de înşelăciune şi rătăcire.

După  cum grâul este izbit în ciur de către cel ce îl cerne şi este aruncat şi întors necontenit, aşa şi înşelătorul îi stăpâneşte pe toţi oamenii cu lucruri pământeşti, îi face să se îndoiască, să se poticnească şi să se tulbure prin toate gândurile cele deşarte, prin poftele cele urâte şi prin toate legăturile lumeşti si pământeşti, robind neîncetat tot neamul cel păcătos al lui Adam.

Şi Domnul a prezis Apostolilor ridicarea celui rău împotriva lor: „V-a cerut satana să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat Tatălui Meu, ca să nu se piardă credinţa voastră” (Lc. 22, 31-32).

Iar cuvantul şi sentinţa pe care Creatorul a rostit-o împotriva lui Cain: Gemând, tremurând şi clatinandu-te vei fi pe pământ – (Fac. 4, 12), se referă in chip tainic – după chip şi asemănare – la toţi pacatoşii. Pentru că, încălcând Adam porunca lui Dumnezeu, tot neamul său a devenit păcătos şi a preluat într-ascuns chipul său (al lui Cain).

Oamenii trec prin mai multe stări: starea de teama sau cea de groază sunt numai două exemple, nu mai pomenim poftele ruşinoase şi dezmierdarile. Stăpânul lumii acesteia răscoleşte tot sufletul care nu s-a născut de la Dumnezeu. După cum graul este neincetat agitat in ciur, tot aşa sunt rascolite si cugetele oamenilor, cu amăgiri trecătoare ale trupului, cu frică şi cu tulburare”

(Omilia 5, 1.2).