Pentru creștini, praznicul Învierii Domnului este cea mai mare sărbătoare. Prin jertfa sa pe cruce, Iisus Hristos „omoară moartea”, izbăvește omul de păcatul adamic, redându-i veșnicia vieții.
Țăranul român ținea sărbătorile în primul rând prin nelucrare, respectând porunca a patra din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește”.
În Joia Mare, Joimărița, o ființă teribilă, merge prin sat și le pedepsește pe gospodinele care nu au terminat de tors cânepa, lovindu-le peste degete și arzându-le.
Femeile împărțeau pomeni în Joia Mare: oale noi cu apă tămâiată, mâncare, colaci, flori și lumânări.
Tot în Joia mare se vopsesc ouăle. Acestea sunt de două feluri: merișoare- ouăle roșii și împistrite- numite și încondeiate, muncite, chinuite, scrise.
Obiceiul vopsitului ouălor se reflectă într-o serie de legende autohtone.
Potrivit uneia dintre ele, prigonitorii Domnului nostru Iisus Hristos, vrând să îi facă rău Maicii Sale, aruncă după ea cu pietre, pietre care se prefac în zbor în ouă roșii.
Pentru că primul ou pe care îl vopsea sau îl încondeia gospodina era „de încercare” se chema cearcă. Ouăle de Paști erau vopsite în vechime în roșu, galben, verde, albastru, negru și aveau desenate pe ele câteva motive, dintre care cele mai cunoscute sunt: crucea românească, crucea Paștelui, vârtelnița, suveica, grebla, furca, roata carului, hârlețul, floarea Paștelui, brăduțul, grâul câmpului, calea rătăcită, peștele, fluturul, frunza nucului, frunza bradului, ghiocelul, măgheranul, trandafirașul, păianjenul, laba gâștei, berbecele, urechile iepurelui, creasta cocoșului, laba cârtiței, porumbașul, albina, berbecele, cornul berbecelui, coarnele cerbului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, fierul plugului, steaua, cârja, cercelul doamnei.
În trecut ouăle erau vopsite în negru în special în amintirea celor morți. Negrul exprima, în mentalitatea noastră tradițională, pătimirea Domnului.
Tot în vechime ciocnitul ouălor - acest ritual ludic autohton - se făcea după câteva reguli nescrise, dar adânc înrădăcinate în tradiția noastră populară. Se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. În prima zi a Sfintelor Paști se ciocnea doar „cap” cu „cap”. Persoana mai puțin importantă din punct de vedere social sau de o vârstă mai mică ținea oul, iar cealaltă „dădea cioc”, spunând: „Hristos a înviat!”. Prima îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ca și astăzi, în trecut exista obiceiul de a ciocni ouă „pe luate”.
Străbunii noștri credeau că pe diavol îl deranjează atât scrisul (încondeiatul) ouălor cât și obiceiul colindatului în sat. De aceea întreabă tot timpul dacă românii mai respectă aceste tradiții.
O legendă românească spune că în momentul Învierii Domnului, toți copiii din lume s-au trezit cu un ou roșu în mânuțe.
În Vinerea Mare țăranul român ținea post negru, crezând, printre altele, că postul negru vindecă durerile de cap, dar și alte beteșuguri. În această zi nu se lucra: nu se țesea, nu se torcea, nu se spăla, nu se muncea la câmp. Singurul lucru pe care îl puteau face gospodinele era să frământe și să coacă pasca.
Țărăncile făceau pasca rotundă pentru că credeau că scutecele în care a fost înfășat Domnul nostru Iisus Hristos au avut formă rotundă. Sau o făceau în patru colțuri, având ca model piatra Sa de mormânt. La mijlocul copturii se făcea o cruce. Înainte de a băga pasca în cuptor, gospodinele făceau semnul crucii cu lopata pe cei patru pereți ai cuptorului și rosteau următoarea rugăciune: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Cruce în tus-patru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista la fereastră”. Cojile de la ouăle folosite la pască erau aruncate pe o apă curgătoare.
În noaptea de sâmbătă spre duminică, după miezul nopții, toți creștinii merg la biserică așteptând marea bucurie a Învierii Domnului. Țăranul român se pregătea pentru acest moment unic, primenindu-se: se spăla pe față cu apă în care punea busuioc, o monedă de argint și un ou roșu. Apoi se îmbrăca în straie noi. Se și spunea în popor: „ Paștele falnice/ Cu cămașă nouă/ Cu găoci de ouă”.
În noaptea Învierii, vă spuneam, lua pasca, dar și alte alimente- dacă avea- pe care le îndesa într-o desagă spre a fi sfințite la biserică: brânză, ouă, unt, sare, cârnați, piper, usturoi, făină. După încheierea Sfintei Liturghii, dimineața se întorcea acasă cu lumânarea aprinsă și o stingea de grindă. După ce mânca sfânta anafură, pasca, ouăle și celelalte bucate sfințite la biserică, împreună cu toți casnicii săi, așeza masa înfruptându-se din toate cele pregătite din timp și prelungind, astfel, bucuria de care se împărtășise la sfânta biserică. Pe masa sărbătorii de Paști un loc aparte îl ocupă mielul, care este considerat de etnologi, aliment ritual, dar și un simbol hristic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.