„Binecuvântat să fii, dragul meu!”, „Fie ca lumina să îți călăuzească pașii!”

 Era odată un înțelept care trăia într-un sat mic, ascuns între munți. În fiecare zi, el mergea pe ulițele satului, zâmbind și oferind binecuvântări tuturor celor pe care îi întâlnea: „Binecuvântat să fii, dragul meu!”, „Fie ca lumina să îți călăuzească pașii!”. Oamenii din sat îl priveau uimiți, căci el nu avea nimic material de oferit, dar cuvintele lui erau ca o alinare pentru sufletul celor care le auzeau.

Într-o zi, un tânăr plin de neliniște și îngrijorare s-a apropiat de înțelept și l-a întrebat: „Cum poți, în fiecare zi, să oferi binecuvântări când viața ta nu este ușoară? Nu ai avere, nu ai putere, iar lumea nu pare să îți aducă nimic bun.”
Înțeleptul l-a privit cu blândețe și i-a răspuns: „Tânărul meu, binecuvântările nu vin din ceea ce ai sau din ce primești, ci din ceea ce dăruiești.
Când binecuvântezi pe cineva, aduci în viața ta un strop de lumină, iar acea lumină se întoarce către tine. Nu e vorba de ceea ce avem, ci de ceea ce dăruim cu inima curată. Chiar și în vremuri de încercare, binecuvântările sunt hrana sufletului, și ele nu se consumă niciodată.”

Tânărul a plecat, gândindu-se la cuvintele înțeleptului. Zilele treceau și, încetul cu încetul, a început să ofere și el binecuvântări celor din jur, simțind cum inima i se umplea de liniște și mulțumire. În scurt timp, viața sa a început să se schimbe, iar zâmbetele celor pe care îi binecuvânta îl învăluiau într-o lumină caldă. A învățat că adevărata bogăție este darul pe care îl oferi altora, iar binecuvântările sunt acele semințe ce aduc roade de iubire și pace.