Iubirea este pretutindeni, dar mai ales în interiorul tău, ascunsă sub „haina grea a uitării”.

 -Ți-ai ales o meserie grea, Suflete, aceea de om. S-ar putea să nu îți placă. 

-Cum să nu îmi placă? Să fii infinit și să fii om... îmi place.

 -Suflete, o să uiți că ești etern și divin ghidat, o să te lipești de mintea grea care nu te va mai lăsa să zbori... o să cutreieri lumea prin atâtea alte suflete, dar tu mereu să te întorci la tine...

 -Vreau să fiu om, pe pământ, să pun pe mine haina grea a uitării, să văd dacă sub corp de carne mai știu cine sunt? 

-E greu, Suflete, e alegerea ta, dar nu va fi ușor... -Vreau să merg. Dacă puterea Sufletului e atât de mare, ce ar putea să meargă rău? Care ar fi cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla? 

-Să uiți că ești Suflet, și abia apoi Om... să crezi că totul se termină când îți spune mintea... să te pierzi de bucuria pe care Divinitatea a pus-o în esența ta și să petreci viața pe pământ în frică și tristețe.... 

-Atunci dă-mi ceva ca să nu uit că sunt etern și infinit... Dă-mi ceva să iau cu mine pe pământ oriunde aș fi, orice aș face... 

-Bine, Suflete, o să îți dau Iubirea... să te salveze de la pieire, să te ghideze prin întuneric și să te vindece de orice durere...

 -Și dacă uit să iubesc?

 -Tu poți uita, Suflete, Iubirea însă te va găsi, oricât de rătăcit ai fi, pentru că Iubirea nu uită... 

Ea nu este un loc fizic, ci o stare de spirit și o prezență constantă, care se manifestă prin:

• În interiorul tău: Este însăși esența sufletului tău; chiar și atunci când mintea este plină de frici și tristeți, iubirea rămâne intactă în nucleul ființei tale.
• În ceilalți: Se oglindește în conexiunile profunde, de la suflet la suflet, pe care le întâlnești de-a lungul vieții.
• În momentele de liniște: Atunci când reduci zgomotul minții raționale și îți permiți doar să fii, reconectându-te la Divinitate