În această lună, în ziua a douăzeci şi şasea, pomenirea cuviosului nostru părinte Xenofont, a soţiei sale Maria şi a fiilor lor Arcadie şi Ioan.
Cuviosul
Xenofont era din Constantinopol, om bogat pe dinafară, iar pe
dinăuntru plin de cucernicie. Deci, şi-a trimis pe cei doi fii ai săi
la Beirut în Fenicia, pentru deprinderea de bune obiceiuri şi pentru
învăţătura de carte. Dar aflând că s-a nimicit corabia în care
călătoreau fiii săi, a purces cu soţia să-i caute. Şi i-a găsit la
Ierusalim, îmbrăcaţi în haine monahiceşti. Atunci s-a călugărit şi el
cu soţia lui; şi atât au sporit în fapte bune încât s-au învrednicit a
face şi minuni. Fiind plăcuţi până la sfârşit lui Dumnezeu, s-au mutat
în locaşurile cereşti.
Tot în această zi, pomenirea cutremurului celui mare.
Acest cutremur s-a întâmplat la sfârşitul împărăţiei lui Teodosie cel Mic, fiul lui Arcadie şi al Eudoxiei, într-o zi de duminică, la două ceasuri din zi. Şi au căzut zidurile cetăţii şi multe case s-au surpat, mai ales de la intrarea Troadisienilor până la Poarta de Aramă cea cu patru uşi. Cutremurul a ţinut trei luni. Iar împăratul, făcând litanie cu tot soborul, zicea cu lacrimi: "Izbăveşte-ne, Doamne, de urgia Ta cea dreaptă, şi şterge păcatele noastre, prin pocăinţă, căci ai clătinat pământul şi l-ai cutremurat, pentru păcatele noastre, că să Te preaslăvim pe Tine, Bunule şi de oameni Iubitorule, Dumnezeul nostru".
Tot în această zi, pomenirea cuviosului nostru părinte Simeon, numit cel bătrân.
Acesta, iubind din copilărie viaţa paşnică, s-a sălăşluit într-o crăpătură mică de stâncă, unde se hrănea numai cu buruieni. Deci, având dorinţă dumnezeiască, s-a dus la muntele Sinai. Şi intrând în peştera în care s-a ascuns odinioară Moise, a căzut cu faţa în jos şi a zăbovit aşa, şapte zile, în rugăciune, cu lacrimi, fără hrană, până a auzit glas dumnezeiesc poruncindu-i să se scoale şi să mănânce trei mere ce erau puse înaintea lui. Deci, sculându-se şi aflând merele, le-a mâncat cu osârdie. Apoi, coborându-se din munte şi zidind două mănăstiri, viaţa lui cea plină de osteneli a luat sfârşit, mai înainte săvârşind minuni mărite, spre slava lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Anania preotul, Petru temnicerul şi alţi şapte ostaşi care au fost cu dânşii.
Aceştia au trăit pe vremea împăratului Diocleţian şi a lui Maxim, ocârmuitorul Feniciei. La acesta fiind adus preotul Anania, a mărturisit pe Hristos şi a batjocorit pe idoli. Pentru aceasta a fost bătut cu toiege şi ars pe spate cu frigări înroşite, apoi a fost uns cu oţet şi cu saramură, pe părţile arse. Prin rugăciunea lui, el a zguduit templul idolilor şi idolii căzând, s-au zdrobit. Fiind închis, s-a împărtăşit de hrană dumnezeiască şi a adus la credinţa în Hristos pe păzitorul închisorii împreună cu şapte ostaşi paznici. Toţi aceştia, din porunca dregătorului, au fost chinuiţi cu tot felul de chinuri, iar mai târziu au fost înecaţi în mare, izbăvindu-se astfel de chinurile cele cumplite.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Amona, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Gavriil, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea a doi mucenici din Frigia, care s-au săvârşit, fiind bătuţi.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan au ce mai emoționată și impresionantă viață de familie din cartea "Viețile Sfinților". Aceștia au atins culmea cea înaltă a virtuților și nevoindu-se până la sfârșit, au fost binecuvântați de Dumnezeu cu darul vederii-înainte precum și al vindecării de orice boală trupească. Sunt serbați în calendarul ortodox în data de 26 ianuarie.
Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan au ce mai emoționată și impresionantă viață de familie din cartea "Viețile Sfinților". Aceștia au atins culmea cea înaltă a virtuților și nevoindu-se până la sfârșit, au fost binecuvântați de Dumnezeu cu darul vederii-înainte precum și al vindecării de orice boală trupească. Sunt serbați în calendarul ortodox în data de 26 ianuarie.
Viața pe scurt - Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan (sinaxar)
Sfinții Cuvioși Xenofont și Maria împreună cu fiii lor Arcadie și Ioan au fost o familie sfântă, întreaga lor viață pământească reprezintă mărturia prezenței continue a purtării de grijă a harului lui Dumnezeu asupra celor care și în cele mai de jos stări sufletești caută cu ochii inimii la Lumina cea adevărată, Domnul nostru Iisus Hristos.
Această sfântă familie, a trăit în secolul al VI-lea, în vremea împăratului Iustinian, la Constantinopol. Cuviosul Xenofont era unul dintre cei mai înstăriți oameni ai Constantinopolului și în același timp iubitor de Dumnezeu și de cele sfinte. Alături de soția sa, pe nume Maria, o femeie virtuoasă, apropiată și ea sufletește de Dumnezeu, a avut doi fii, pe numele lor Arcadie și Ioan.
Educația Sfinților Arcadie și Ioan
Ca doi oameni cu credință profundă, Cuviosul Xenofont și soția sa și-au crescut copiii în învățături bune, în înțelegerea cărții, dar și în frica lui Dumnezeu. De aceea, dorind să le ofere o educație deosebită, la vremea potrivită, Xenofont și Maria și-au trimis copiii la Beirut, în cetatea Feniciei, pentru a studia dreptul.
După un timp de la plecarea copiilor la studii, Xenofont s-a îmbolnăvit foarte grav, și convins i se apropie sfârșitul i-a chemat pe cei doi fii acasă, pentru a le da ultimele sfaturi înainte de a părăsi această lume. Fiind bolnav, pe patul de moarte, Xenofont i-a sfătuit pe copii să îi urmeze exemplul și să ducă o viață plină de virtuți, plăcută lui Dumnezeu, mergând pe dreapta cale a credinței. Însă, într-una din nopți, în vis, Xenofont, este înștiințat că zilele sale nu se sfârșesc aici și, ca printr-o minune, acesta s-a însănătoșit, dând slavă lui Dumnezeu, împreună cu întreaga sa familie pentru această întorsătură a situație.
Drumurile lui Ioan și Arcadie spre monahism
După minunata sa vindecare, Cuviosul Xenofont hotărăște să-și retrimită fiii la continuarea studiilor la Beirut, îmbarcându-i pe o corabie cu toate cele de trebuință. Însă, pe drumul, în timpul călătoriei pe mare, s-a pornit o furtună puternică, iar corabia s-a scufundat din cauza valurilor puternice. Din nou, ca prin minune, cei doi frați, împreună cu toate slugile de pe corabie, au scăpat cu viață, Dumnezeu ascultându-le nenumăratele rugăciuni rostite în timpul furtunii. Plutind pe diverse bucăți ale corabiei distruse, fiecare va ajunge la uscat purtat de valuri, însă în locuri diferite: Ioan într-un loc ce se numea Melfitan, Arcadie în Tetrapirghia, iar slugile au ajuns în Tir, nici unul dintre ei neștiind de salvarea de la înec a celorlalți.
Odată ajuns la mal, Ioan a ridicat rugăciuni de mulțumire lui Dumnezeu pentru că s-a îndurat de el și l-a salvat. Marcat de acest eveniment tulburător și dându-și seama de deșertăciunea vieții pământești, Ioan hotărăște să își închine viața Domnului, dorind să devină monah. Cu această dorință în suflet pleacă la drum cu gândul de a se opri la prima mănăstire din calea sa. În același timp, se ruga lui Dumnezeu pentru a-l păzi pe fratele său Arcadie și în cazul în care acesta încă ar mai fi în viață, să lase și el deoparte toate cele pământești și să devină monah. După ceva timp, Ioan a ajuns la poarta unei mănăstiri. Egumenul de aici, înveșmântat având Harul Duhului Sfânt a simțit în Ioan dumnezeiasca chemare și viața lui cea bună de până atunci, așa încât l-a primit cu drag în sfântul locaș, urmând ca în scurt timp, să-l fi pecetluit cu semnul Sfintei Cruci, îmbrăcându-l cu rasa de schimonah (cea mai înaltă treaptă călugărească).
În tot acest timp, Arcadie, salvat și el de la naufragiu din mila Prea Înduratului Dumnezeu, nu contenea în a aduce rugăciuni de mulțumire Domnului pentru această nouă șansă la viață și în același timp rugându-se la rândul lui pentru mântuirea fratelui său cu speranța ca acesta să fie încă în viață. Istovit, a reușit să ajungă în cele din urmă în apropierea unei biserici pe ale cărei trepte a rămas peste noapte. În somn, i s-a arătat fratele său Ioan, care l-a asigurat că este viu, sfătuindu-l să urmeze și el la rândul său viața monahală. Gândul acesta, aducător de pace, l-a determinat pe Arcadie să urmeze calea duhovnicească, pornind astfel spre Ierusalim cu dorința de a se închina la locurile sfinte.
Odată ajuns acolo, după ce s-a închinat la Locurile Sfinte, Arcadie era dornic de a face parte din orice mănăstire care-i va ieși în cale. Așa a întâlnit un călugăr cărunt, cu darul înainte-vederii care, văzându-l amărât, i-a spus să nu fie trist, pentru că fratele său, împreună cu toți cei de pe corabie, păziți fiind de Dumnezeu, au fost salvați de la înec, urmând apoi drumul călugăriei. Impresionat de darul acestui bătrân, Arcadie îl roagă cu lacrimi în ochi să-l ia cu el la mănăstire și să-l tundă monah. Ascultând rugămințile lui Arcadie, călugărul cu viață sfântă, l-a dus pe acesta la Lavra Sfântului Hariton. Acolo l-a călugărit și i-a dat o chilie, în care mai înainte viețuise vreme de 50 de ani unul dintre părinții cei mari. Așa a petrecut Arcadie împreună cu bătrânul acela mai înainte-văzător timp de un an, timp în care l-a învățat cele ale vieții monahale. Apoi bătrânul s-a dus în pustie, lăsându-l pe Arcadie singur în chilia sa. Înainte de plecare, bătrânul i-a promis lui Arcadie că se va întoarce la el peste 3 ani pentru a vedea cum trăiește în sânul vieții celei duhovnicești. Astfel, Arcadie a rămas să se nevoiască în acea chilie, slujind lui Dumnezeu ziua și noaptea cu flacăra credinței crescând neîncetat.
Căutarea Sfinților Arcadie și Ioan
În tot acest timp, la Constantinopol, tatăl lor, Xenofont, fiind îngrijorat de soarta copiilor de la care nu mai avea nici o veste în ultimii doi ani de când plecaseră cu corabia, a trimis un om la Beirut să afle dacă aceștia erau bine. Trimisul lui Xenofont, aflând că cei doi nu au mai ajuns vreodată la Beirut, a plecat la Atena, crezând că cei doi frați ar fi putut să se îndrepte către școala de acolo. Negăsindu-i nici la Atena, solul s-a întors în Bizanț, unde a întâlnit din întâmplare, un monah care fusese cândva slujitorul și însoțitorul pe corabie al fiilor stăpânului său Xenofont. Întrebându-l "Unde sunt fiii stăpânului nostru?", monahul a lăcrimat și i-a spus: "Pesemne s-au înecat atunci când s-a scufundat corabia, iar eu am rămas în viață. Nu am vrut să mă mai întorc, m-am făcut monah și m-am dus la Ierusalim să mă închin la Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos". Întors la Constantinopol, slujitorul le-a dat cumplita veste lui Xenofont și Mariei, care, în fața unei asemenea tragedii au suspinat și precum dreptul Iov, au spus: "Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat", plecându-și apoi genunchii spre rugăciune. Așa au petrecut întreaga noapte, în rugăciune, abia spre dimineață, istoviți de oboseală, adormind amândoi. În somn, i-au văzut pe cei doi fii ai lor stând înaintea lui Hristos, purtând pe capete cununi strălucitoare, neprețuite. În urma acestui vis, înțelegându-l ca pe un semn, cuprinși de speranță, s-au hotărât să meargă la Sfintele Locuri pentru a se închina la Mormântul Domnului, sperând în același timp că acolo își vor revedea și copiii.
Ajunși la Ierusalim, Xenofont și Maria s-au închinat la Sfintele Locuri, rugându-se, făcând milostenii și căutând neîncetat pe cei doi copii ai lor. Într-una din zile, mergând în ținuturile Iordanului, după rânduiala lui Dumnezeu, s-au întâlnit cu sfântul bătrân mai înainte-văzător, care îl lăsase pe Arcadie în chilia din mănăstire și care revenise acum după cei 3 ani petrecuți în pustiu. Bătrânul călugăr le-a spus celor doi părinți că fiii lor trăiesc și că își vor reîntâlni copiii după ce își vor încheia pelerinajul la mănăstirile de la Iordan și se vor întoarce la Ierusalim.
În aceeași perioadă, atât Ioan, cât și Arcadie veniseră amândoi la Ierusalim pentru închinare și rugăciune, cum le era obiceiul.
Regăsirea Sfinților Cuvioși Arcadie și Ioan
Bătrânul călugăr se întorsese de la Iordan la Ierusalim și într-una din zilele în care stătea în apropiere de Golgota și se odihnea, s-a întâlnit cu Ioan, pe care, recunoscându-l prin harul său, i-a spus despre părinții săi care îl căutau. La scurt timp după aceasta, lângă bătrân a venit și Arcadie, însă, din cauza ascezei și a vieții aspre pe care o petrecuse fiecare, erau atât de schimbați, încât niciunul dintre frați nu l-a recunoscut pe celălalt în momentul revederii. Totuși, atunci când, la rugămințile bătrânului, Ioan și-a povestit viața, Arcadie l-a recunoscut imediat. Mare a fost bucuria lor și în acea stare deosebită au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce i-a învrednicit a se vedea vii, unul pe celălalt.
Reîntâlnirea Sfinților Xenofont și Maria cu fii lor Arcadie și Ioan
Câteva zile mai târziu și părinții lor s-au întors la Ierusalim și l-au întâlnit din nou pe bătrânul monah, care i-a îndemnat să pregătească o masă bogată pentru fiii lor pe care urmau să îi revadă. Însoțit de cei doi frați monahi, bătrânul i-a rugat pe cei doi să nu vorbească până nu le va spune el și să privească în jos pentru a nu fi recunoscuți imediat de către părinții lor. Nerăbdător de a-și reîntâlni copiii, Xenofont îl întreabă pe bătrânul călugăr cum sunt fiii lui. Gheronda (bătrânul - și bătrân ca vârsta dar și ințelept) l-a asigurat pe tată că aceștia sunt bine și se nevoiesc ca să se mântuiască. În timpul mesei, Xenofont a observat că cei doi ucenici ai părintelui erau foarte evlavioși și i-a lăudat, spunând că și-ar fi dorit ca fiii lui să le semene acestor monahi. "Amin", a spus bătrânul, după care l-a rugat pe Arcadie să-și povestească viața sa, de unde se trage și cine îi sunt părinții. Auzind povestea vieții lui, Xenofont și Maria au înțeles imediat că acela era fiul lor și plini de bucurie și recunoștință față de Dumnezeu, și-au îmbrățișat fiul pe care îl credeau pierdut. Bătrânul le-a dezvăluit apoi că celălalt monah era cel de-al doilea fiu al lor, Ioan, și astfel cu toții reuniți, au mulțumit și au dat slavă Lui Dumnezeu.
Intrarea în monahism a Sfinților Xenofont și a Mariei
În semn de mulțumire față de bunătatea fără margini a lui Dumnezeu, Xenofont și Maria l-au rugat pe sfântul bătrân să-i tundă și pe ei în rânduiala monahală. Acesta le-a ascultat cererea și a stat alături de ei, învățându-i totodată cele necesare vieții călugărești.
După un timp, bătrânul a luat calea pustiei, fiind urmat de cei doi frați, Ioan și Arcadie. Aceștia au atins culmea cea înaltă a virtuților și nevoindu-se până la sfârșit, au fost binecuvântați de Dumnezeu cu darul vederii-înainte precum și al vindecării de orice boală trupească.
Trecere la cele veșnice a Sfinților Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan
Tatăl lor, Xenofont, și-a vândut toate averile sale, a împărțit banii săracilor, și-a eliberat robii pe care îi avea, iar pe soția sa, Maria, a așezat-o într-o mănăstire de femei. Sfântul Xenofont, îmbrăcându-se cu o haină de păr, a plecat în pustie, acolo unde a trăit până la sfârșitul vieții sale nevoindu-se, fiind învrednicit de Dumnezeu de a cunoaște mari taine. Dobândind harisma vederii înainte, și-a dat cuviosul său suflet în mâinile Domnului la sfârșitul veacului al VI-lea.
Despre Sfântul Cuvios Ioan, fiul lui Xenofont și al Mariei, fratele lui Arcadie, unii consideră că ar fi unul și același cu Sfântul Ioan Scărarul.
Sfânta Cuvioasă Maria, mama Sfinților Cuvioși Arcadie și Ioan, prin fericit sfârșit a trecut de la cele pământești la cele cerești.
Sfinții Cuvioși Arcadie și Ioan au viețuit alături de tatăl lor în apropierea Mănăstirea Sfântul Sava cel Sfințit în 3 peșteri separate de pe "Valea Kidronului" de lângă Ierusalim. Sfinții Arcadie și Ioan și-au prevestit mai dinainte sfârșitul lor pământesc și au trecut cu pace la Domnul.
Astfel Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan au plăcut prin lucrarea lor pământească lui Dumnezeu și acum se roagă în ceruri la tronul Tatălui Ceresc.
Minunile Sfinților Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan
Sfântul Cuvios Xenofont, a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al mai înainte-vederii și astfel, spunea cele ce urmau să fie, fiind totodată văzător de mari taine.
Cuvioasa Maria, așezată într-o mănăstire de femei s-a nevoit a plăcea lui Dumnezeu și a ajuns asemenea sfinților din vechime, săvârșind multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit și alte mari minuni a săvârșit
Cei doi frați, Ioan și Arcadie, au strălucit între viețuitorii pustiei ca niște luminători și viețuind ani destui. Ei au dobândit de la Dumnezeu harul înainte-vederii și al vindecării de orice boală trupească.
Unde se găsesc moaștele Sfinților Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan
O parte din moaștele Cuvioșilor Xenofont și Maria, împreună cu fiii lor, Arcadie și Ioan, se află în Marea Lavră "Sfântul Sava Cel Sfințit" din Pustiul Iudeii, în apropierea căreia Sfinții Xenofont alături de cei doi fii au viețuit după ce s-au retras în pustie, fiecare dintre ei trăind în câte o peșteră separată aflată la câteva sute de metri depărtare una de alta însă la care accesul este foarte anevoios, mai ales la ce a Sfântului Cuvios Xenofont care este undeva pe un perete abrupt de stâncă.
Etimologia / semnificația numelui Xenofont
Xenofont - acest nume derivă din numele grecesc antic "Xenophōn (Ξενοφῶν)", compus din două elemente: "xénos (ξένος)" (străin, ciudat, neobișnuit) plus "phōnḗ (φωνή)" (sunet, voce, vorbire, discurs) . În concluzie acest numele înseamnă "voce străină".
Sursă: Name-Doctor.
Etimologia / semnificația numelui Arcadie
Arcadie - provine de la un nume grecesc antic care înseamnă "al Arcadiei". Arcadia a fost o regiune din Grecia, numele ei derivând din ἄρκτος (arktos) însemnând "urs".
Icoana Sfinților Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan
Sfântul Cuvios Xenofont și soția sa Maria se înfățișează alături de fiii lor, Arcadie și Ioan [să fie înaintea lor].
Sfântul Cuvios Xenofont este înfățișat bătrân cu barba [albă] ascuțită, (și) Ioan, fiul său, cu căruntețe, cu barba zburlită. Arcadie, fiul lui Xenofont, fratele lui Ioan, tânăr cu barba ascuțită.
Rugăciune către Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan
Îndulcindu-vă acum din pomul vieții și
de adevărata desfătare a Raiului cu toată casa voastră,
preaînțelepților, rugați pe Iubitorul de oameni să ne mântuim noi, cei
care vă lăudăm pe voi.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pe
calea poruncilor Tale, umblând cu înflăcărare, robul Tău, Stăpâne, a
ajuns la Locașurile cele pe măsura doririi lui, primind viața cea
veșnică.
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh.
Cort nou ca al
lui Avraam ai arătat casa ta tuturor; drept aceea minunatule, te-ai
odihnit, după vrednicie și dreptate, în sânurile lui Avraam.
Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul
Cel fără de început, care a Strălucit din Tatăl mai înainte de toți
vecii, Sălășluindu-Se întreg întru tine, Preacurată, m-a înnoit pe mine,
omul întreg.
Cântări Liturgice
Tropar - Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan, glasul al 4-lea
Dumnezeul părinților noștri Care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viața noastră.
Condac - Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan, glasul al 4-lea
Din marea vieții scăpând Dreptul Xenofont, cu cinstită soția sa în ceruri se veselesc împreună cu fiii lor, pe Hristos slăvind.
Condac - Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan, glasul al 4-lea
În curțile Stăpânului ai privegheat împreună cu soția și cu fiii tăi, împărțindu-ți averea ta săracilor, cu veselie, fericite. Pentru aceasta moșteniți Dumnezeiasca Desfătare.
Viața completă - Sfinții Cuvioși Xenofont, Maria, Arcadie și Ioan (Viețile Sfinților)
Sfântul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credința, binecuvântarea și cu paza cea osârdnică a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria și neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile și pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cât era de înalt cu slavă, pe atât era de smerit cu mintea, neînălțându-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci își ascundea lui comoară în cer, trimițând acolo înainte bogățiile sale, prin mâinile săracilor.
Apoi avea ca soție pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, și în toate de un obicei cu dânsul, cu care viețuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile și îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan și pe Arcadie. Și i-au crescut în învățături bune, nu numai în înțelegerea cărții, c și în frica lui Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, învățându-i la toată faptă bună; pentru că doreau, că nu numai averilor lor să-i aibă moștenitori, ci mai ales să fie următori vieții lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să învețe elineasca înțelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învățătură.
Deci, acolo petrecând la învățătură câtăva vreme, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, și aștepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor și poruncindu-le ca degrabă să vină acasă până ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, și astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvântare cea de pe urmă și să fie și ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, și văzându-i tatăl lor, s-a veselit și i s-a ușurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să șadă lângă patul său, a început a-i învăța, zicându-le: "Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfârșitul vieții mele, iar voi, dacă mă iubiți pe mine, tatăl vostru, să faceți cele ce vă învăț: întâi să vă temeți de Dumnezeu și viața voastră s-o îndreptați după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deșartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veți avea viața mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuință alt învățător; căci învățătura cea din casă prin cuvinte și închipuită prin fapte mai folositoare este decât învățătura cea din afară.
Deci, știți cum am viețuit până acum, în toată cucernicia și dreptatea inimii mele, cum de toți am fost cinstit și iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blândețile și bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărât pe cineva, nici am clevetit, nici am urât, nici m-am mâniat în zadar, nici am vrăjmășit pe cineva, ci pe toți i-am iubit, cu toți am viețuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara și dimineața; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mâhnit, ci pe fiecare cu cuvântul și cu lucrul l-am mângâiat, pe cei ce sunt în temniță i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulți robiți am răscumpărat și liberi i-am lăsat, și precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău și viclean, așa și ochilor mei le-am pus așezământ ca să nu caute la frumusețe străină, nici să o poftească pe dânsa.
Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar și cu dânsa numai atâta am fost împreună până ce v-am născut pe voi, iar după naștere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim și ne-am păzit până acum în curăția trupească pentru Domnul.
Deci, urmați, o! fiilor, vieții părinților, urmați credinței, răbdării și blândeților noastre și așa viețuiți, ca să placeți lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiți mulți ani. La săraci să dăruiți milostenie, pe văduve și pe sărmani să-i ajutați, pe bolnavi și pe cei din temniță să-i cercetați și pe cei năpăstuiți și cu nedreptate osândiți să-i izbăviți; și să aveți pace cu toți. Prietenilor voștri să fiți credincioși, iar vrăjmașilor bine să le faceți, nerăsplătindu-le rău pentru rău.
Către toți să fiți buni, blânzi, iubitori și smeriți; curăția voastră cea sufletească și trupească s-o feriți neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu și mănăstirilor bine să le faceți, pe preoți și pe monahi să-i cinstiți, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitați pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăți, prin munți, în peșteri și în prăpăstiile pământului, ci să le dați cele de trebuință. Pe cei săraci să-i hrăniți din destul, că nu vă veți lipsi. Căci știți aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deși multe se puneau înaintea săracilor.
Rugați-vă adeseori și la învățăturile săracilor luați aminte. Maicii voastre să-i dați cuvenita cinste, și s-o ascultați, totdeauna voia făcându-i, și niciodată porunca Domnului să n-o lepădați; cu slugile să fiți milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsați, dându-le hrană și cele trebuincioase lor până la sfârșit; precum m-ați văzut pe mine făcând, așa și voi să faceți, căci vă veți învrednici cinstei și slavei sfinților. Și să vă aduceți aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta și slava ei întru nimic vă fi. Fiilor, poruncile Domnului și ale mele să le păziți, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi".
Acestea auzindu-le Ioan și Arcadie, au plâns și ziceau: "Să nu ne lași pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ți facă parte să mai petreci puțin cu noi; căci știm că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Și de foarte multă trebuință este nouă celor tineri viața aceea, ca desăvârșit să ne povățuiești pe noi la lucruri bune și singur să rânduiești pentru viața noastră, precum se cade". Iar tatăl suspinând și lăcrimând, a zis: "De când m-a cercetat Dumnezeu cu această boală și m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta și mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinerețile voastre să-mi dea mie ca puțin să mai petrec aici, până ce vă voi vedea în toate desăvârșiți".
În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredințare, prin vis, cum că Dumnezeu îi poruncește ca încă să mai fie în viața aceasta; și a spus despre aceasta soției sale și fiilor, și toți s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, și a zis fiilor săi: "Fiilor, mergeți ca să vă sfârșiți învățătura voastră, și sfârșind-o, degrabă să vă întoarceți ca să vă însoțesc cu nunta cea legiuită". Punându-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuință, i-au pornit iarăși la Berit (Beirut).
Plecând ei și vântul suflând ușor, deodată s-a ridicat un vânt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dând drumul la pânze, se purta corabia de furtună și se afunda cu valurile, încât toți cei din corabie se deznădăjduiau de viață și fiind în primejdie, frica morții îi cuprinsese; și plângeau amândoi frații, Ioan și Arcadie, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: "Stăpâne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ți aminte de lucrurile bune ale părinților noștri și pentru aceea nu ne lăsa și nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereți, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adâncul mării; adu-ți aminte de mila Ta și de îndurările Tale, caută din înălțimea slavei Tale sfinte și vezi primejdia noastră, ascultă suspinul și strigarea noastră; cu inima frântă și cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică și ne păzește din gheară morții; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta și după mulțimea milostivirii Tale. Izbăvește-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morții te vor lăuda, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoșat".
Deci, văzând corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică și nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca și cum ar fi vrut să ajute cu ceva corăbiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemându-se, plutea încotro o purtau valurile, așteptând că undeva la mal să fie aduși. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan și Arcadie cu slugile lor, văzând fuga corăbierilor și pierderea corăbiei, pentru că acum se spărgea și se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viață; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, că nu cumva afundându-se, în noian să piară.
Așteptând desăvârșita despărțire și moarte, cu umilite glasuri strigau cu tânguire către părinții lor cei ce erau departe, acasă, ca și cum ar fi fost acolo, zicând: "Fii sănătos prea iubite tată, fii și tu prea iubită maică; nu ne veți mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pământeștile bunătăți în casă împreună cu voi". Apoi, ziceau unul către altul: "Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cât de cu amar ne despărțim! Unde sunt acum rugăciunile părinților, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sunt îndurările și milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulțimea păcatelor noastre, pentru care nu suntem vrednici a trăi.
Vai nouă celor ce nu de mult am plâns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinților noștri de plânsul cel nemângâiat și de tânguirea cea nesfârșită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creșterea și de cârmuirea vieții noastre, iată de acum nici morți nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormântul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinților, ca să-și vadă pe fiii lor murind și să-i îngroape. O! dulci părinți ai noștri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voștri și nevăzând nici moartea lor și nici având înștiințare de sfârșitul lor. Voi nădăjduiați ca în bătrânețe fericite de noi să fiți îngropați, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi".
Apoi, unul pe altul cuprinzându-se și dându-și cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: "Mântuiește-te, frate și mă iartă". Iar către Dumnezeu strigând iarăși, ziceau: "O! Împărate și Stăpâne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, – din care de nu se va putea cu negrăitele judecățile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparți, ci un val să ne acopere pe noi amândoi, și un pântece al fiarei mării să ne fie amândurora mormânt". Apoi, ziceau și către slugile lor: "Mântuiți-vă, bunilor frați și prieteni, mântuiți-vă și ne iertați și pe noi".
Deci, spărgându-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare dintr-înșii de câte o scândură ce s-a întâmplat și așa i-au dus apele osebiți unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toți au scăpat de înecare și de moarte, dar în diferite țări au fost duși; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; și fiecare dintr-înșii, neștiind despre izbăvirea de înecare a fratelui său, nu atâta se bucura de a sa viață, pe cât se întrista de moartea fratelui său.
După ieșirea din mare, Ioan gândea întru sine: "Unde mă voi duce acum? Mă rușinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mănăstire, unde locuiesc monahi cucernici, și acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mântuit de moarte, voi sluji în sărăcie și în smerenie, mai bine decât în bogăția lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, când ne-am rugat către Dânsul, de vreme ce părinții noștri voiau să ne unească în căsătorie și să ne lase nouă bogății; și atunci am fi pierit întru deșertăciunea lumii acesteia, decât în mare; deci, cele mai bune rânduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră și precum El a voit, așa a și făcut; pentru că El fiind bun, știe toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu știm, pe când El toate le știe și face precum voiește, pregătind fiecărui suflet mântuire".
Apoi, ridicându-și mâinile spre Dumnezeu, se ruga, zicând: "Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mântuit din valurile mării și din primejdia morții, mântuiește și pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăvește-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit și pe mine cu mila Ta; și de l-ai păzit viu și la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gândească și să voiască viața monahicească și-l învrednicește ca să-Ți placă Ție; mântuiește și pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înșii să piară în mare, ci pentru mântuirea tuturor să preamărească sfântul Tău nume". Și iarăși, mergând, se rugă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău și îndreptează pașii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povățuiește-mă spre a Ta sfânta voie; căci știi, Stăpâne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta".
Deci, mergând destulă cale, a aflat o mănăstire și a bătut la poartă, iar portarul deschizând, l-a văzut pe el gol, și dezbrăcându-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducându-l în chilia sa, a pus pe masă pâine și linte și, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: "De unde ești, frate?". Iar el a răspuns: "Sunt străin și sărac, mântuit de înecare, pentru că pe mare, spărgându-se corabia și pierind, m-am apucat de o scândură și mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu și am fost scos în părțile acestea".
Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dânsul și a proslăvit pe Dumnezeu, care a mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Și a grăit către Ioan: "Unde voiești să mergi, frate?". Zis-a Ioan lui: "Unde va voi Dumnezeu; aș voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpân și de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun". Grăit-a lui monahul: "Cu adevărat, fiule, bun_lucru dorești și fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osârdia". Zis-a Ioan lui: "Deci, mă rog ție, părinte, să-mi spui, oare aș putea ca să petrec aici cu voi?". Răspuns-a monahul: "Îngăduiește puțin, până ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, și ceea ce îți va porunci, aceea vei face, și te vei mântui".
Deci, mergând portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tânăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; și văzând pe tânărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare și viața lui cea bună, apoi i-a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeul tatălui și al maicii tale, Cel ce te-a mântuit din mare și te-a adus aici". Și învățându-l pe el mult despre mântuitoarea viață monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, și a poruncit ca să rămână în mănăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Și se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul și cu toate ostenelile mănăstirești întru ascultări. Dar se mâhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort și afundat în mare.
Iar Arcadie, asemenea, prin rânduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieșit la pământ în Tetrapirghia și, căzând cu fața la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând:
"Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulțumesc Ție că m-ai izbăvit de învăluire și de viscol și m-ai scos din moarte la viața cea neașteptată și pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mântuit de înecare, Preamilostivule, astfel mântuiește și pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ție, păzește-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile și viforul și să nu-l înghită adâncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, și mă învrednicește a vedea fața fratelui meu; adu-ți aminte de faptele tatălui nostru și să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adâncuri ale mării, nici să dai pe tânărul copil la moartea cea mai înainte de vreme și neașteptată; dă-mi parte ca să-l văd și să mor".
Astfel grăind, a plâns mult, încât a și slăbit de plângere. După aceasta, sculându-se, a mers în satul ce se întâmplase aproape, unde, luând de la un iubitor de Hristos, care l-a întâmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerând puțină pâine, a mâncat și și-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăși rugându-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lângă biserică și a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicând către dânsul: "Frate, Arcadie, de ce plângi astfel cu amar pentru mine și-ți zdrobești inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sunt viu; deci, nu fi mâhnit pentru mine!".
Iar Arcadie, deșteptându-se, și, crezând că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu, apoi gândea în sine ce va face, zicând: "Să mă duc la părinți? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mâhnire prin venirea mea, sau iarăși la școală să mă întorc, și sfârșind învățătura filosofiei să mă duc la părinți? Însă nu-i voi înveseli, căci văzându-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tângui. Deci, ce voi face, nu știu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viața monahicească, care este liniștită și apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mănăstire și mă voi face monah".
Astfel gândind Arcadie în sine și făcând rugăciune, s-a dus la Ierusalim și acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mântuirea lumii, închinându-se, a ieșit de acolo, vrând să intre în orice mănăstire i s-ar întâmpla în cale. Și mergând, a întâmpinat un monah cinstit, împodobit cu căruntețile, cu viața sfântă și înainte-văzător, la acela alergând, i-a căzut la picioare și, sărutându-le, i-a zis: "Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mâhnire și necaz sunt plin". Iar bătrânul i-a zis: "Fiule, să nu te mâhnești, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca și tine, cum și toți cei ce au fost cu voi în corabie, păziți fiind de Dumnezeu, s-au mântuit de înecare și în mănăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească și va veni vremea când cu ochii tăi îți vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită".
Arcadie, auzind acestea de la marele bătrân, sta uimit, mirându-se de prorocia sfântului. Apoi, iarăși căzând la picioarele lui, zicea: "Precum nu ți-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel și tu nu mă lepăda din fața ta, rogu-mă ție, ci, precum știi, mântuiește săracul meu suflet și mă du la rânduiala monahicească". Bătrânul i-a zis: "Bine este cuvântat Dumnezeu; urmează după mine, fiule". Și l-a dus în lavra Sfântului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns și i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinții cei mari s-a nevoit 50 de ani.
A petrecut Arcadie cu bătrânul acela, mai înainte-văzător, un an, povățuindu-l în viața monahicească și deprinzându-l la război împotriva nevăzuților vrăjmași. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsând în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dânsul. Iar Arcadie luând porunca de la bătrânul, fără de lenevire o săvârșea, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.
Trecând doi ani după înecarea corăbiei, și Xenofont neștiind ce s-a întâmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan și pe Arcadie și să afle toate cele despre dânșii cu încredințare, dacă sunt sănătoși și dacă vor săvârși curând învățătura lor; pentru că se mirau tatăl și mama că fiii lor de atâta vreme niciodată nu i-au înștiințat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinții lor. Iar sluga mergând în Berit și înștiințându-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpânul său, gândea în sine, zicând: "Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena?". Și a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflându-i nici acolo și nici auzind de dânșii undeva, s-a întors tulburat iarăși spre Bizanț.
Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo și un monah să se odihnească, și întrebându-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaște că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpânului în Berit, și i-a zis: "Nu cumva ești sluga stăpânului Xenofont, care ai mers cu Ioan și Arcadie la Berit?". Iar monahul a răspuns: "Eu sunt cu adevărat, și tu îmi ești prieten, de vreme ce suntem slugi ai aceluiași stăpân". Sluga i-a zis: "Ce ți s-a întâmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc și unde sunt stăpânii noștri, Ioan și Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutându-i și nu i-am aflat".
Monahul suspinând greu, și ochii de lacrimi umplându-și, a început a-i spune: "Să știi cu adevărat, o! prietene, că stăpânii noștri s-au înecat în mare, ca și toți cei ce erau cu dânșii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mântuit de înecare și am voit mai bine să mă tăinuiesc în viața monahicească, decât să mă întorc acasă și să aduc veste rea stăpânului nostru, stăpânei și tuturor casnicilor; și astfel sunt monah și mă duc la Ierusalim, să mă închin". Iar sluga auzind acestea, și-a ridicat glasul și a început a plânge cu amar și cu jale a striga, bătându-se în piept și zicând:
"O! amar mie, stăpânii mei, ce s-a întâmplat vouă! Ce aud de voi! Cum ați pătimit, cât de cumplit sfârșit v-a ajuns, cine va spune tatălui și maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să privească lacrimile părintești, suspinarea maicii și plângerea, tânguirea și strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpânii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergând pe urma părinților, veți veseli pe frații noștri, veți îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuință, veți odihni străinii, veți milui săracii, veți împodobi bisericile lui Dumnezeu și veți da mănăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sunt nimic și nu știu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpânul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atât de tristă, căci când voi spune tatălui și maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morți, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, că nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme și să fiu stăpânului și stăpânei pricinuitor de moarte".
Așa plângând sluga aceea și nevrând să se întoarcă la Xenofont, oamenii care se întâmplaseră acolo, străini și locuitori, l-au rugat să înceteze din plâns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpân și să-i spună; că nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, și vei pieri fără veste, și atunci nu va fi ție mântuire. Ascultând sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanț, și intrând în casa stăpânului său, ședea uitându-se în jos, întristat la față; și fiind tulburat, tăcea.
Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dânsa și l-a întrebat: "Cum se află fiii noștri?". Sluga răspunse: "Sunt sănătoși". Grăit-a stăpâna: "Unde sunt scrisorile de la dânșii?". Sluga răspunse: "Le-am pierdut pe drum". Atunci inima ei a început a se tulbura și a zis către slugă: "Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul și a slăbit tăria mea". Iar el ridicându-și glasul, plângea cu amar și a început a spune adevărul: "Vai mie, stăpâna mea, amândoi luminătorii noștri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia și toți s-au înecat". Stăpâna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pământ de jale și să se tânguiască cumplit, tăcând puțin, a zis cu mirare: Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a rânduit ca acestea să fie așa; precum I-a plăcut, așa a și făcut; fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac. Iar către slugă ce venise a zis: "Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a și luat, El știe cele ce ne sunt de folos".
Apoi, trecând trei ceasuri și fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărătești, cu slavă mare, mergând și urmând mulți înaintea lui, apoi intrând în casă și eliberând pe oamenii care veniseră cu dânsul, a stat să mănânce pâine, căci mânca numai o dată pe zi și aceea spre seară.
Pe când stătea el la masă, Maria, soția lui, a zis către dânsul: "Stăpâne, știi că a venit sluga de la Berit?". Xenofont a răspuns: "Bine este cuvântat Dumnezeu". Apoi a zis: "Unde este sluga care a venit?". Grăit-a soția: "Este obosit și se odihnește". Xenofont zise: "Mi-a adus scrisoare de la copii?". Ea a răspuns: "Lasă acum, stăpâne, să mâncăm bucate, iar dimineața vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună și din gură multe de la dânșii". Iar Xenofont a zis către dânsa: "Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noștri sunt sănătoși, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineață".
Dar doamna Maria, neputând să-și ție jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plâns să răspundă nimic. Xenofont văzând-o plângând așa, s-a mirat și a întrebat-o: "Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plângi așa? Au doară bolesc fiii noștri?". Iar ea abia a răspuns, zicând: "Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiții noștri fii au pierit în mare". Xenofont suspinând și lăcrimând, a zis: "Fie binecuvântat numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, în veci. Amin; nu te mâhni soția mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noștri, și nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mâhnească căruntețile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mâhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui și să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noștri de sunt vii sau nu".
Sculându-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune și toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi și cu credință neîndoită, rugându-se lui Dumnezeu. Dar începând a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe așternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amândoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amândoi fiii lor stând înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru și cunună împărătească cu mărgăritare de mare preț și împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, având o cruce în dreapta și un pat luminat așternut spre odihnă.
Deșteptându-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, și înțelegând că fiii lor sunt între cei vii și acoperiți de mila lui Dumnezeu, s-au mângâiat foarte; și a zis Xenofont către soția sa: "Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sunt fiii noștri, deci, să mergem acolo și să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla și pe fiii noștri".
Așa sfătuindu-se dânșii, Xenofont și Maria s-au gătit de drum; și poruncind rânduitorilor casei toate cele pentru casă și pentru averi și făcând multe milostenii, au luat cu dânșii aur destul, pe cât le era de trebuință și pe cât putea să le fie destul, pentru împărțirea milosteniilor și spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungând ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugându-se și făcând milostenii, apoi au început a înconjura toate mănăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutându-și fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.
Deci, s-au întâmplat lor undeva în cale, de au întâmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzându-l, l-au sărutat și căzând, i s-au închinat, asemenea și monahul acela cazând înaintea lor, li s-a închinat și zicea: "Mă rog pentru Domnul nu vă plecați mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpâni, ca să vă plecați slugii voastre". Și Xenofont i-a zis: "Cinstim și ne închinăm chipului celui sfânt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mâhnești; ci te rugăm să ne spui unde sunt fiii noștri, spune-ne pentru Domnul, spune". Iar monahul lăcrimând, a zis: "Spărgându-se pe mare corabia, fiecare din noi apucând câte o scândură am înotat cum puteam prin vifor, purtându-ne în multe părți; și nu știu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părțile Tirului".
Acestea auzindu-le Xenofont și Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dându-i milostenie, ca să se roage pentru dânșii și pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părțile Iordanului, vrând să se roage acolo și să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergând pe drumul care era înaintea lor, după rânduiala lui Dumnezeu, au întâmpinat pe sfântul bătrân mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; și căzând la picioraele sfântului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dânsul. Și i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfânt bătrân toate cele despre dânșii; apoi făcând rugăciuni, a zis către dânșii: "Cine a adus pe Xenofont și pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mâhniți, pentru că sunt vii fiii voștri; și Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeți lucrătorii viei Domnului unde vă duceți acum, săvârșind acolo rugăciunea voastră, când vă veți întoarce în sfânta cetate, veți vedea pe fiii voștri". Acestea zicând, s-au despărțit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrân a mers la sfânta cetate și în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota și se odihnea.
Șezând acolo sfântul bătrân, iată că tânărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mănăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune și, văzând pe sfântul bătrân, i s-a închinat până la pământ. Iar bătrânul cu dragoste primindu-l și binecuvântându-l, i-a zis: "Unde ai fost până acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău și maica te caută și tu ai venit căutând pe fratele tău". Iar Ioan se mira, că toate le știa acel bătrân și, cunoscându-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui și i-a zis: "Rogu-mă ție, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbește sufletul meu, dorind ca să-l văd și foarte mult m-am nevoit, rugându-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dânsul, de este viu sau nu, și n-a binevoit Domnul să-mi descopere până acum, fără numai prin tine, voi afla, O! sfinte părinte".
Răspuns-a lui bătrânul: "Șezi lângă mine și vei vedea degrabă pe fratele tău". Șezând ei puțin, iată celălalt monah tânăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la față și ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat și de înfrânare. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrânul său șezând și degrabă alergând, a căzut la picioarele lui, zicând: "O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de când n-ai cercetat-o și mulți spini și pălămidă au crescut fără tine, și ai să te ostenești puțin, până ce o vei curăți pe ea".
Bătrânul i-a zis: "Să știi, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, și cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grâu copt, vrednic de masa Împăratului împăraților; dar șezi lângă mine". Deci, a șezut Arcadie; iar bătrânul tăcând puțin, a zis către Ioan: "Din ce loc ești, frate?". Iar Ioan a zis: "Eu, părinte, sunt om sărac și străin, numai cu dorirea inimii mele, cerând mila Domnului și a sfintelor tale rugăciuni". Iar bătrânul i-a zis lui: "Adevărat, așa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moștenirii tale și viața ta, ca să se preamărească numele Domnului". Și a început Ioan să spună toate pe rând: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, și a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învățătură; pe mare făcându-se furtună, s-a spart corabia și toți s-au înecat, afară de el.
Arcadie, ascultând până aici povestirea lui, și cu dinadinsul căutând la el, a cunoscut pe fratele său; și din fireasca dragoste, neputând suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicând: "Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu". Grăit-a bătrânul: "Știu și eu, dar am tăcut, că singuri să vă cunoașteți". Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzându-se cu bucurie și cu lacrimi, s-au sărutat. Și sculându-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfântul chip monahicesc și într-o viață bună ca aceea, după Dumnezeu.
După două zile, au venit Xenofont și Maria de la Iordan, apoi rugându-se la Golgota și închinându-se purtătorului de viață Mormânt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfânt loc, pentru slavă lui Dumnezeu. Văzând acolo și pe sfântul bătrân, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dânsul, și la picioarele lui căzând, cereau binecuvântare, iar după rugăciune au zis către bătrân: "Pentru Domnul, părinte, împlinește-ți făgăduința ta și ne arată pe fiii noștri".
Atunci stăteau lângă bătrân amândoi fiii lor, Ioan și Arcadie, dar le poruncise bătrânul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în față să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuți. Însă fiii cunoșteau pe părinții lor, bucurându-se cu inima, dar părinții pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rânduiala monahicească, iar pe de alta, că se veștejise frumusețea feței lor, de înfrânarea cea mare. Și a grăit sfântul bătrân către Xenofont și Maria: "Mergând la gazda voastră, să ne puneți la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi și după aceea vă voi spune despre fiii voștri unde sunt".
Bucurându-se foarte mult părinții, căci le-a făgăduit sfântul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab și au gătit masă bună. Deci, a zis bătrânul către ucenici: "Să mergeți unde găzduiesc părinții voștri și să vă țineți, să nu grăiți nimic, până ce nu voi porunci eu". Deci, i-au zis lui amândoi frații: "Precum poruncești, părinte, așa să fie". Iar bătrânul le-a zis iarăși: "Să ne împărtășim de ospăț și la vorbă să stăm cu dânșii, că nu va fi spre vătămarea mântuirii voastre, ci spre folos; credeți-mă pe mine că orice fel de osteneală veți suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru și a maicii nu veți ajunge".
Mergând în casa lui Xenofont, au șezut și din masa cea pusă înainte mâncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont și Maria către bătrânul: "Sfinte părinte, cum viețuiesc copiii noștri?". Iar bătrânul a răspuns: "Bine se odihnesc, pentru mântuirea lor". Iar părinții au răspuns: "Dumnezeu, cel ce rânduiește mântuirea tuturor, să le dea și lor ca să fie adevărați lucrători ai viei lui Hristos". Și iarăși Xenofont a zis către acel bătrân: "O! părinte, cât de buni sunt acești ucenici ai tăi! O! de ar fi și copiii noștri ca aceștia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe acești monahi tineri, că de când i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca și cum am vedea pe fiii noștri".
Deci, a grăit bătrânul către Arcadie: "Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, și de unde ai venit în locurile acestea?". Iar Arcadie a început a spune, zicând: "Eu, părinte, și acest frate al meu suntem de neam din Bizanț, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; suntem crescuți în dreapta credință și ne-au trimis părinții la Berit, ca să învățăm elineasca înțelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire și de vifor, și fiecare dintre noi, apucând câte o scândură din corabia ce s-a sfărâmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii și la uscat ne-a aruncat marea". Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinții că aceștia sunt fiii lor și îndată strigară: "Aceștia sunt fiii noștri, aceștia sunt rodul pântecelui nostru, aceștia sunt luminătorii ochilor noștri". Și căzând pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste și plângeau de bucurie; atunci au lăcrimat și toți sculându-se, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dânșii.
Apoi, Xenofont cu soția sa au rugat pe sfântul bătrân ca să-i tundă în rânduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont și pe Maria cu mâna sa și i-a învățat rânduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrânul, că nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; și după puțină vreme, s-au despărțit toți, doamna Maria a fost dată într-o mănăstire de fecioare, Ioan și Arcadie, sărutând pe părinții lor, s-au dus cu bătrânul în pustie, iar Xenofont, trimițând oameni în Bizanț, a vândut casa și toate averile și le-a împărțit la cei ce aveau trebuință, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflând o chilie, se liniștea.
Toți au plăcut lui Dumnezeu desăvârșit și de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan și Arcadie au strălucit între viețuitorii pustiei ca niște luminători și viețuind ani destui, mai înainte și-au văzut sfârșitul lor și către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit și prin fericit sfârșit a trecut de la cele pământești la cele cerești; iar Cuviosul Xenofont, așijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al mai înainte-vederii, și prorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, și de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut și să se sature cu vederea de fața lui Dumnezeu.
Astfel Cuviosul Xenofont, fericită Maria și sfinții lor fii, Ioan și Arcadie, cei ce cu osârdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viață dreaptă și de Dumnezeu plăcută, și în ceata sfinților sunt numărați de preasfântul Stăpân Hristos, Mântuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă, cinste și închinăciune, în veci. Amin.
Pe Sfântul Ioan, fiul lui Xenofont și al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tâlcuiește viața Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Răit, zice despre dânsul așa: "Aici nașterea și cetatea sfântului o acopere scriitorul". Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont și că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naștere Arcadie; însă acesta nu și-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.
Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Xenofont, soţia sa Maria şi către fii lor Arcadie şi Ioan
Troparul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea
Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.
Cântarea 1
Glasul al 2-lea
Irmos: Veniţi popoarelor să cântăm...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Îndulcindu-vă acum din pomul vieţii şi de adevărata desfătare a Raiului cu toată casa voastră, preaînţelepţilor, rugaţi pe Iubitorul de oameni să ne mântuim noi, cei care vă lăudăm pe voi.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pe calea poruncilor Tale, umblând cu înflăcărare, robul Tău, Stăpâne, a ajuns la Locaşurile cele pe măsura doririi lui, primind viaţa cea veşnică.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cort nou ca al lui Avraam ai arătat casa ta tuturor; drept aceea minunatule, te-ai odihnit, după vrednicie şi dreptate, în sânurile lui Avraam.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cuvântul Cel fără de început, care a Strălucit din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Sălăşluindu-Se întreg întru tine, Preacurată, m-a înnoit pe mine, omul întreg.
Cântarea a 3-a
Irmos: Pe piatra credinţei...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind cinstit cu luminate dregătorii, ai strălucit printr-o vieţuire purtătoare de lumină; că fapta ai arătat-o suire către cugetarea cea duhovnicească strigând: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ca unul ce erai pus iconom peste toate, ai primit purtarea de grijă a tuturor. Şi ai împărţit avuţia ta la cei lipsiţi, primind sub acoperământul tău şi mângâind cetele sihaştrilor, cuvioase părinte.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Crescut fiind în Legea Stăpânului, ai crescut pe fiii tăi Domnului, cu Legea, cu învăţătura şi cu îndemnul, strigând: Tu eşti Dumnezeul nostru şi nu este sfânt afară de Tine, Doamne.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Veniţi, credincioşilor, să lăudăm pe Ceea ce Singură, după naştere, a rămas Fecioară; pe Maria, cea mai Sfântă decât îngerii, pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, cea fără ispită de nuntă, strigând: Bucură-te, Maică Preacurată; Bucură-te Stăpână.
Irmosul
Pe piatra credinţei întărindu-mă, lărgit-ai gura mea asupra vrăjmaşilor mei; că s-a veselit duhul meu, când a cântat: nu este sfânt ca Dumnezeul nostru şi nu este drept afară de Tine, Doamne.
Cântarea a 4-a
Irmos: Auzit-am, Doamne...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Izbăviţi fiind de zbuciumul grijilor vieţii, aţi aruncat ancora la limanul dreptei cinstiri de Dumnezeu, preafericiţi tineri.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Fiind învăţaţi în cunoaşterea Tainelor celor Dumnezeieşti şi celor omeneşti, aţi ales mai de cinste a sluji lui Dumnezeu.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Izbăviţi fiind în chip minunat din prăpastia cea lumească, cuvioşilor, v-aţi apropiat de adâncimea bunătăţilor.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Fiind izbăviţi cu sângele care s-a vărsat din coasta Fiului tău, Maică a lui Dumnezeu, toţi te fericim.
Cântarea a 5-a
Irmos: Dătătorule de lumină...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Arcadie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Grăbindu-te către Viata Cea Nestricăcioasă, te-ai nevoit, Sfinte Arcadie şi te-ai închinat la Mormântul Vieţii Celei Adevărate.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Arcadie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cât de frumoasă cu adevărat este purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de tine şi cât de minunată şi de preaslăvită este Dumnezeiasca ocârmuire a Stăpânului tuturor, Preafericite Arcadie.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Hristos, Cel Ce S-a odihnit mai înainte în braţele Dumnezeiescului bătrân Simeon, purtând grijă de tine, Sfinte Arcadie, te-a povăţuit, aducându-te la un Dumnezeiesc bătrân.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Pe Fiul, Cel fără început şi împreună Veşnic cu Tatăl, L-ai născut, Întrupându-Se din tine în chip mai presus de fire, Fecioară; drept aceea te propovăduim Născătoare de Dumnezeu, Curată.
Cântarea a 6-a
Irmos: De adâncul greşelilor...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Dorind viaţă fericită, ai alergat la adunarea sihaştrilor, luându-ţi ca ajutor, Sfinte Fericite Ioan, gândirea cea de viată dătătoare.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Ioan, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Alungând de la tine starea de moarte a răutăţii celei ucigătoare de oameni şi otrava cea purtătoare de moarte, ai alergat, Fericite Ioan, la Mormântul lui Hristos Cel Purtător de Viaţă.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Viaţa lui Ioan Înaintemergătorul ai râvnit; căci asemenea ca şi acela ai locuit în pustiu, Fericite Ioan şi ai vieţuit curat, curăţit fiind de Hristos.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cel Ce cu voia a întins cerul, alt Cer Însufleţit te-a făcut pe tine Curată Născătoare de Dumnezeu, şi a Răsărit din tine celor din întuneric.
Irmosul
De adâncul greşelilor fiind înconjurat, chem adâncul milostivirii Tale cel neurmat; scoate-mă din stricăciune, Dumnezeule.
CONDAC
Glasul al 4-lea
Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi lumii...
În curţile Stăpânului ai privegheat împreună cu soţia şi cu fiii tăi, împărţindu-ţi averea ta săracilor, cu veselie, fericite. Pentru aceasta moşteniţi Dumnezeiasca Desfătare.
CONDAC
Glasul al 4-lea
Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...
Din marea vieţii scăpând Dreptul Xenofont, cu cinstită soţia sa în ceruri se veselesc împreună cu fiii lor, pe Hristos slăvind.
Cântarea a 7-a
Irmos: Porunca cea potrivnică...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Purtătorul de Dumnezeu văzând prin curăţia gândului adunarea voastră, de mai înainte a vestit-o; căci Dumnezeu Cel Drept răsplătindu-vă Dumnezeieşte, pentru dreapta voastră cinstire de Dumnezeu, v-a adunat la un loc, ca un Milostiv.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Văzând Iubitorul de oameni râvna evlaviei voastre şi primindu-vă credinţa şi plecându-Se la dorirea voastră, v-a adunat pe voi toţi la un singur ospăţ, ca un Făcător de bine şi pururea Preaslăvit.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Nădejde Neruşinată, Nădejde Tare, Cetate Neclintită, Acoperământ şi Ajutor fii, Preacurată, mie celui ce cred în tine; că în tine îmi pun toată nădejdea mântuirii mele.
Cântarea a 8-a
Irmos: Cuptorul cel cu foc...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cuptorul cel tare încins de focul puternic al despărţirii unuia de altul l-aţi răbdat bărbăteşte; că sfâşiindu-vi-se inimile şi sufletele aprinzându-vi-se de boldul unirii, aţi purtat lupte muceniceşti.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
De sus v-a umbrit pe voi, în Munţii Sionului, norul răspânditor de roua iubirii de oameni; acolo roua Duhului a înflăcărat pe ucenicii care strigau: Binecuvântaţi toate făpturile pe Domnul.
Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Domnul.
Rugaţi-vă părinţi preafericiţi, să ni se facă Milostiv şi Blând Făcătorul de bine, nouă celor ce fericim acum sfinţită pomenirea voastră, care sunteţi uniţi cu firea şi adunaţi cu harul.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Pe Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul Cel Ce mai înainte de veci a Strălucit în chip de negrăit din Tatăl Cel fără de început, pe Cel Ce S-a făcut Întâi-Născut decât toată zidirea L-ai născut, Maica lui Dumnezeu; pentru aceea toate neamurile te mărim.
Irmosul
Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului, cântându-I şi preaînălţându-L pe Dânsul întru toţi vecii.
Cuptorul cel cu foc, oarecând, în Babilon, cu Dumnezeiasca Poruncă, lucrările şi-a despărţit; pe haldei arzând şi răcorind pe credincioşii care cântau: Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul.
Cântarea a 9-a
Irmos: Pe Dumnezeu Cuvântul...
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Ridicând pe umeri Crucea lui Hristos, aţi străbătut cu adevărat calea sihăstriei, toată fapta bună săvârşind, până ce aţi luat în primire Însăşi Viaţa Cea cu adevărat Nemuritoare, încununându-vă cu toată casa voastră.
Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Xenofont, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Stăpânindu-vă cugetul trupului, aţi adunat bogăţia Duhului, har de tămăduire luând din Izvorul darurilor; Aceluia acum alăturându-vă, în veci vă odihniţi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cuvioşilor, biruind meşteşugirile vicleanului, la sfârşitul luptelor, aţi fost cinstiţi, luând cu vrednicie cununile dreptăţii de la Hristos. Pe Acela acum rugaţi-L să se mântuiască sufletele noastre.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Mireasă Dumnezeiască, pe Cel Ce mai înainte, la întâia naştere, a fost fără de maică Îl naşti fără de tată, Întrupându-Se pentru noi, cunoscut în două firi: Dumnezeiască şi omenească, acestea adeverindu-se prin lucrări.
Irmosul
Fiul Părintelui Celui fără de început, Dumnezeu şi Domn, Întrupându-Se din Fecioara, S-a arătat nouă, ca să lumineze pe cei din întuneric şi să adune pe cele risipite. Deci pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru totul Lăudată, o mărim.
SEDELNA
Glasul al 8-lea
Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...
Priveghind întru Poruncile Stăpânului şi călăuzind în aceleaşi chipuri pe fiii tăi şi pe soţia ta, Fericite Părinte Xenofont, cu dânşii dimpreună moşteneşti Împărăţia cea de sus, părăsind zbuciumul valurilor tuturor ispitelor. Drept aceea, cu cucernicie, vă lăudăm pe voi, cu dragoste vă cinstim şi cu credinţă strigăm: purtătorilor de Dumnezeu preafericiţi, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu, să dăruiască iertare de greşeli celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea voastră.
SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Glasul al 8-lea
Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...
Ca pe o Fecioară şi Singura între femei care a născut fără de sămânţă pe Dumnezeu cu Trup, pe tine, toate neamurile oamenilor te fericim; că întru tine S-a Sălăşluit Focul Dumnezeirii şi ca pe un Prunc cu lapte ai hrănit pe Ziditorul şi Domnul. Drept aceea neamul îngerilor şi al oamenilor, după vrednicie, mărim Preasfântă naşterea ta şi într-un glas strigăm ţie: roagă-te Fiului tău şi Dumnezeu să dăruiască iertare de greşeli celor ce laudă precum se cuvine mărirea ta.
SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Glasul al 8-lea
Podobie: Pe Înţelepciunea şi Cuvântul...
Mieluşeaua privind pe Cruce pe Mielul şi Păstorul şi Izbăvitorul, se tânguia lăcrimând şi cu amar strigând: lumea se veseleşte, primind în dar izbăvirea, iar cele dinlăuntrul meu se aprind, văzând Răstignirea Ta, pe care o înduri pentru milostivirea milei, Îndelung Răbdătorule, Doamne, Adâncul milei şi Izvorule Cel Nedeşertat, milostiveşte-te şi dăruieşte iertare de greşeli celor ce cu credinţă laudă Dumnezeieştile Tale Patimi.
Marele
Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui
Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost
Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus.
Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai
înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au
născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind
Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător
adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată
învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi
dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au
căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care
singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două
căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a
filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop
bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea
lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat
în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în
strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din
Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A
ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la
Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti,
Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit
cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din
Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite
sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care
lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.
