Tristeţea

 

Tristetea este "o patimă aducătoare de stricăciune în suflet şi în trup" (Nichita Stihatul). Evagrie Ponticul spune despre această patimă că "este o stare abătută a sufletului, care se alcătuieşte la gândurile mâniei". Deci este o urmare a mâniei. Înşiruirea patimilor nu este întâmplătoare. Tristeţea vine după mânie, pentru că ea este un rod al mâniei.
De asemenea spune Evagrie Ponticul despre tristeţe că "este o gură de leu care înghite pe cel întristat. Este un vierme al inimii care mănâncă mama (adică sufletul) ce îi dă naştere. Este o piedică în calea oricărui lucru bun".

Tristeţea este o patimă atunci când, la fel ca şi în cazul mâniei, o putere naturală care este sădită de Dumnezeu în sufletul omului, este pervertită. În sufletul omului există această disponibilitate spre o tristeţe naturală sau o stare a firii care nu este în sine nici rea nici bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu în suflet pentru a fi folosită în mod pozitiv, în vederea apropierii de Dumnezeu, şi anume tristeţea ca o stare legată de săvârşirea păcatului, ca o părere de rău pentru săvârşirea păcatului, tristeţea care devine astfel temei al pocăinţei. Dar această stare naturală a sufletului, care a fost lăsată de Dumnezeu tocmai pentru ca omul să se întristeze pentru păcatele sale şi să se îndrepte spre Dumnezeu, este pervertită în cazul omului pătimaş şi atunci tristeţea devine o patimă, o patimă care se manifestă prin tristeţea nu pentru păcatul săvârşit ci pentru imposibilitatea săvârşirii anumitor păcate sau ca urmare a săvârşirii anumitor păcate, dar nu împletită cu pocăinţa, cu părerea de rău pentru săvârşirea acelui păcat.
Înainte de a trece la identificarea propriu-zisă a mecanismului desfăşurării acestei patimi, să spunem că Sfinţii Părinţii, mai precis Sfântul Maxim Mărturisitorul, identifică trei forme în care se manifestă această tristeţe pătimaşă, păcătoasă, rea.
Prima este supărarea. Prin supărare înţelegându-se o tristeţe care pătrunde până în adâncul sufletului, infiltrând toate gândurile şi sentimentele omului.
O altă formă a tristeţii este necazul. Prin necaz părinţii înţeleg o nelinişte şi o apăsare, care ia naştere în urma unor împrejurări neplăcute prin care trece omul, dar care nu este de profunzime şi nici nu este de durată.
Şi o a treia formă prin care se manifestă această tristeţe este pizma sau invidia. Este o întristare care vine datorită bunurilor materiale, sau sufleteşti pe care le observăm la cei din jurul nostru.
Această ultimă formă a tristeţii, anume pizma sau invidia, la rândul ei dă naştere la alte păcate. Astfel pizma, invidia dă naştere la ură. Pe cel pe care îl invidiem pentru darurile sale, pentru bunurile sale, începem să-l urâm. Apoi din ură ajungem la clevetire, începi să îl vorbeşti de rău pe cel care îl urăşti. Din clevetire se ajunge în osândire, în acuzarea celui pe care îl invidiezi. Apoi un alt păcat care se naşte din invidie este bucuria de răul celuilalt. Te bucuri când vezi că se întâmplă un rău celuilalt pe care îl invidiezi pentru anumite lucruri şi ,pe de altă parte, îţi este necaz atunci când vezi că dobândeşte un bine, când un bine vine asupra lui.

În ceea ce priveşte rădăcinile tristeţii am arătat mai sus că tristeţea naturală este o stare firească a sufletului omului care nu este în sine rea sau bună şi care a fost lăsată de Dumnezeu pentru a sluji ca temei al pocăinţei. Şi chiar mai mult, această tristeţe, această întristare pentru păcatele săvârşite, este absolut necesară omului pentru a dobândi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, dacă omul nu se întristează pentru păcatele săvârşite şi în urma acestei întristări nu se pocăieşte pentru păcatele pe care le-a săvârşit, atunci el nu are cum să se apropie de Dumnezeu şi cum să devină părtaş Împărăţiei cerurilor.
Reaua întrebuinţare a tristeţii sau întrebuinţarea ei contrară firii face ca tristeţea să devină o patimă. Răutatea acestei patimi a tristeţii constă în aceea că omul nu se mai întristează pentru starea de decădere în care se află, ci se întristează din pricina unor lucruri pentru care nu merită să te mâhneşti şi de multe ori se întristează pentru că nu poate să facă nişte lucruri care chiar îi provoacă răul pentru că îl îndepărtează de Dumnezeu.

Să vedem aşadar care sunt cauzele care provoacă tristeţea pătimaşă, tristeţea cea rea.
1. În primul rând, Părinţii ne spun că una din cauzele tristeţii este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Omul îşi doreşte anumite lucruri şi în special anumite plăceri trupeşti sau de altă natură şi pe care nu poate să le dobândească dintr-un motiv sau altul şi atunci se întristează. Aş vrea să am o maşină scumpă şi nu am acea maşină, şi atunci mă întristez şi sunt tulburat că de ce nu am acea maşină. Sau îmi doresc să îmi satur trupul cu o anumită mâncare scumpă, pe care nu am posibilitatea să o cumpăr şi să o dobândesc şi atunci mă tulbur, sunt întristat etc.
Tot în această cauză mare, ca lipsă a împlinirii uneia sau mai multor dorinţe, intră şi pierderea vreunui bun sau lucru material sau a unui câştig. Deci am un bun la care ţin neapărat, am un obiect, de exemplu am o haină la care ţin foarte mult şi o pierd, sau am un stilou sau ştiu eu ce lucru şi îl pierd, mă întristez, mă supăr. Înseamnă că sufletul meu a fost lipit de acel obiect şi îl doream, îl deţineam cu o plăcere pătimaşă şi pentru aceasta sufletul meu se întristează. De asemenea această tristeţe poate să vină ca şi urmare a lipsei unui câştig. Deci mi-aş dori să câştig poate anumiţi bani sau mi-am făcut un anumit plan că voi câştiga foarte mult dintr-o anumită afacere şi nu-mi iese afacerea şi pierd şi atunci mă întristez pentru că nu am reuşit să câştig.
Tot tristeţea poate să vină şi din pizma faţă de bunurile celuilalt. Am văzut mai înainte, mă întristez că vecinul meu şi-o cumpărat o maşină scumpă, când văd că colegul meu are o haină mai frumoasă ca mine, mă întristez când văd că celălalt şi-o luat casă sau aşa mai departe.

O altă cauză a tristeţii poate să fie lipsa onorurilor din partea lumii. Mă cred foarte bun şi aş vrea ca lumea să mă laude, să mă cinstească, să mă onoreze şi lumea nu mă onorează, nu mă cinsteşte şi atunci mă întristez pentru că nu sunt onorat de către oameni.

Dar, ne atrag atenţia Părinţii că tristeţea vine şi ca urmare a împlinirii unei plăceri trupeşti. Sfântul Maxim Mărturisitorul în mod deosebit insistă asupra faptului că rezultatul împlinirii oricărei plăceri trupeşti păcătoase aduce după sine o tristeţe în suflet, deci o tristeţe care vine din pierderea harului lui Dumnezeu. O senzaţie de gol în adâncul sufletului pe care poate de multe ori nu poţi să ţi-o explici, dar care te cuprinde. Ai săvârşit un păcat, ţi-ai împlinit o plăcere vinovată, păcătoasă, şi sufletul pierde harul şi atunci se umple de întristare.
Deci întristarea iată, că poate să vină atât ca urmare a neîmplinirii unei plăceri, te întristezi că ai fi vrut să-ţi împlineşti o plăcere păcătoasă şi n-ai putut să o împlineşti, dar poate să vină şi ca urmare a împlinirii unei plăceri păcătoase şi a pierderii harului.

Întristarea poate să vină şi ca urmare a unei insatisfacţii de ordin general, un sentiment de frustrare pe care îl putem avea faţă de întreaga existenţă. Ne simţim nedreptăţiţi, ne simţim frustraţi de nişte lucruri pe care credem noi că le-am merita şi atunci tristeţea ne cuprinde sufletul.

2. O a doua mare cauză a tristeţii este mânia.
Tristeţea vine în urma mâniei. După ce ne mâniem pentru un motiv sau altul, după ce trece mânia, tristeţea cuprinde sufletul. Tristeţea cuprinde sufletul o dată pentru că prin mânie am pierdut harul lui Dumnezeu şi sufletul nostru rămâne gol. Tristeţea ne poate cuprinde poate, atunci când suntem înrăiţi, pentru faptul că nu am fost mai agresivi în momentul în care ne-am mâniat sau tristeţea poate să ne cuprindă în general aşa ca o stare a sufletului după ce ne-am mâniat. Această tristeţe este împletită cu amintirea răului. Amintirea răului pe care ceilalţi ni l-au prilejuit.

Am văzut până acum care au fost cauzele mari ale mâniei. Una din cauzele mâniei sunt ca şi la tristeţe: neîmplinirea unor pofte pe care noi le dorim, sau perspectiva pierderii posibilităţii împlinirii unor pofte sau o altă cauză spuneam că este, o jignire adusă persoanei noastre, o lovire în iubirea noastră faţă de noi înşine. Şi atunci şi tristeţea tot aşa este produsă şi de o jignire care ne-au produs-o ceilalţi. Când cineva te jigneşte întâi te mânii şi după aceea te întristezi pentru jignirea care ţi-a produs-o.
Această întristare care vine în urma unei jigniri primite dovedeşte că suntem cuprinşi de slavă deşartă şi de mândrie, pentru că noi am vrea ca lumea să ne laude, ca lumea să ne trateze cu toate onorurile şi nu să ne jignească.

3. În afară de aceste două cauze, care vin, spuneam din lipsa împlinirii unor pofte sau ca urmare a mâniei, o a treia cauză spun Părinţii că este lucrarea diavolească. Este acea tristeţe care ne cuprinde sufletul fără a fi aparent o cauză concretă. Sunt anumite perioade când ne cuprinde o stare de tristeţe profundă a sufletului fără să putem să identificăm o cauză anume care o produce. Şi atunci spun Părinţii că această tristeţe vine din lucrare diavolească. Este un semn că diavolul s-a abătut asupra sufletului şi ne-a adus această stare. De obicei această stare este legată de pierderea harului, dintr-un motiv sau altul, şi atunci sufletul fiind lipsit de harul lui Dumnezeu este invadat de diavol care aduce după sine tristeţea.

Tristeţea este o boală a sufletului, tristeţea în înţelesul ei pătimaş bineînţeles. Părinţii spun că tristeţea este o formă de nebunie pentru că, atunci când sufletul este cuprins de tristeţe, el se întunecă, mintea se orbeşte, puterea de judecată a omului se tulbură. Deci, omul nu poate să mai judece limpede.
Tristeţea descompune şi distruge echilibrul şi liniştea sufletească şi se opune vieţii duhovniceşti. Deci atunci când tristeţea ne invadează sufletul echilibrul nostru sufletesc se zdruncină, pacea noastră sufletească este alungată.
Dar ceea ce este interesant este că, după cum ne atrag atenţia Părinţii Bisericii, aşa cum în mânie este o plăcere morbidă, este o plăcere bolnăvicioasă, când eşti mânios parcă te cuprinde aşa o plăcere a stării aceleia de mânie, deşi îţi dai seama că este ceva rău, tot aşa uneori există o plăcere mai mult sau mai puţin conştientizată de către om a stării de tristeţe. Te cuprinde tristeţea sufletului şi deşi nu eşti mulţumit, parcă o plăcere morbidă, bolnăvicioasă o simţi în adâncul sufletului.
Despre această tristeţe rea, păcătoasă, Sfântul Ioan Casian ne spune că "este morocănoasă, fără răbdare, neîndurătoare, pizmaşă, de o stearpă amărăciune şi de o dureroasă disperare. Pe cel ce l-a cuprins ea îl zdrobeşte sufleteşte, paralizându-i orice sârguinţă şi dorinţă de mântuire căci este fără raţiune şi nu numai că zădărniceşte foloasele rugăciunii, dar chiar nimiceşte darurile duhului pe care le aduce cealaltă tristeţe, adică tristeţea cea bună, tristeţea după Dumnezeu".
Aşadar această tristeţe pătimaşă îl face pe om morocănos, rău, ranchiunos, plin de amărăciune, pizmaş, lipsit de răbdare.
Într-o formă extremă a sa tristeţea îl aduce pe om în deznădejde, adică în pierderea nădejdii în Dumnezeu. Şi atunci când omul este cuprins de deznădejde, deci când îşi pierde nădejdea că Dumnezeu mai poate să îl mântuiască, atunci omul se dedă patimilor celor mai distrugătoare. Este acel gând: dacă tot Dumnezeu nu mă iartă, ce rost mai are să mă străduiesc să duc o viaţă după voia lui Dumnezeu, să împlinesc voia lui Dumnezeu, măcar să caut o mângâiere, cât de cât în păcat, în plăcerea păcatului. Şi din nou intervine la un moment dat şi acea plăcere bolnavă de autodistrugere. Deci omul îşi dă seama că se distruge şi totuşi merge pe această cale, face lucruri pe care simte că-i fac rău şi totuşi parcă simte o plăcere de autodistrugere. Toate acestea vin din deznădejde, din pierderea nădejdii.
Deznădejdea dusă la extremă duce la sinucidere. Deznădăjduitul, la capătul deznădejdii sale, îşi dă seama că nimic nu mai are sens şi atunci ce rost are să mai prelungească această existenţă şi hotărăşte să îşi pună capăt zilelor. Bineînţeles că este o falsă soluţie, pentru că sinuciderea nu rezolvă starea, ci acea stare cumplită de deznădejde prin sinucidere nu face altceva decât să fie permanentizată, pentru că omul în starea în care este prins de sfârşitul său de moarte în aceea va rămâne pe veci. De aceea cel care se sinucide într-o stare de deznădejde pe veci va rămâne în acea stare deznădejde, în acel iad în care se află sufletul său.
În legătură cu această formă extremă a tristeţii, a deznădejdii, cunoaştem acel cuvânt pe care Sfântul Siluan Athonitul l-a primit de la Hristos în lupta sa cu deznădejdea. Este cuvântul: "Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!" în care acel "nu deznădăjdui" este practic o făgăduinţă pe care Hristos i-o face lui şi ne-o face nouă tuturor. Poate că de multe ori în viaţă ajungem în nişte stări de deznădejde, în acele stări trebuie să ne aducem aminte de această făgăduinţă a lui Hristos: "Nu deznădăjdui!" Nu deznădăjdui, pentru că oricât ai fi de disperat, oricât ai fi de căzut, Hristos poate să te scoată, poate să-şi arate mila faţă de tine şi şi-o va arăta dacă te vei smeri.

Întorcându-ne la întristare, spuneam că întristarea, tristeţea, este o stare naturală care poate fi folosită spre bine, devenind o virtute, întristarea după Dumnezeu, sau poate să devină o patimă, ca întristare pătimaşă, întristare păcătoasă. De aceea Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Corinteni, în capitolul 7, versetul 10, ne spune: "Întristarea care este după Dumnezeu lucrează pocăinţa spre mântuire, iar întristarea lumii moarte lucrează".
Este vorba despre cele două aspecte: întristarea după Dumnezeu, adică întristarea pentru depărtarea noastră de Dumnezeu, pentru faptul că am fost cuprinşi de păcat, întristarea atunci când realizăm starea decăzută în care suntem, dar această întristare care devine o temelie pentru pocăinţă, pentru întoarcerea spre Dumnezeu şi, pe de altă parte, întristarea pătimaşă, întristarea împletită cu deznădejdea şi care, ne spune şi Sfântul Pavel, este moarte, lucrează moarte.

În ceea ce priveşte terapia întristării, vindecarea întristării pătimaşe, dacă vrem să vindecăm întristarea trebuie să anulăm cauzele care duc la ea. Şi atunci în ceea ce priveşte lupta cu întristarea, Părinţii ne îndeamnă să acţionăm în cele trei direcţii principale, împotriva celor trei cauze mari care produc întristarea.
Prima cauză a întristării am văzut că este lipsa împlinirii uneia sau mai multor dorinţe. Pentru a nu ajunge la întristare trebuie să renunţăm atunci la dorinţele şi plăcerile trupeşti, să ne dezlipim mintea de bunurile materiale. Să nu ne căutăm împlinirea şi fericirea în bunurile materiale sau în plăcerile trupeşti.
Tot aici vine lupta pentru a ne despătimi, de a ne vindeca de patimi, de toate patimile care ne atrag spre plăcerile acestea vinovate. Şi aici se include un aspect foarte important şi anume dispreţuirea slavei şi demnităţii pământeşti. Să nu căutăm slava de la oameni, să nu căutăm din partea oamenilor să fim apreciaţi, cinstiţi, onoraţi.
A doua cauză mare a întristării am văzut că este mânia, atunci lupta cu întristarea trebuie să meargă şi aici. În primul rând să luptăm cu patima mâniei, să căutăm să nu ne mâniem, dar dacă s-a întâmplat să ne mâniem şi în urma mâniei să intrăm într-o relaţie de dispută cu cineva, cu aproapele nostru, dacă aproapele nostru ne-a făcut ceva sau noi i-am făcut lui, sau noi ne-am mâniat pe el, dacă ne-am certat, dacă i-am aruncat vorbe grele, ne spun Părinţii că pentru a ne tămădui de întristare nu trebuie să-l evităm pe omul respectiv, ci din contră trebuie să-l căutăm. Mai întâi trebuie să-l iertăm din suflet, să lepădăm toată ranchiuna faţă de el şi să-i arătăm bunăvoinţă şi iubire şi mai ales să ne rugăm pentru el. Să păstrăm legătura cu acel om, să căutăm să-l întâlnim, să-l vedem, să-i vorbim, să nu evităm pe omul care ne-a mâniat într-o împrejurare sau alta.
Tot aici Părinţii ne atrag atenţia că pe cei care ne jignesc într-o împrejurare sau alta trebuie să-i socotim ca pe nişte binefăcători ai noştri şi ca pe nişte doctori pentru că ei ne ajută să ne vindecăm de patimile care ne cuprind şi în principal de patima slavei deşarte şi de patima mândriei. Deci ei nu sunt de fapt nişte duşmani ai noştri, ci prin ei Dumnezeu lucrează tămăduirea noastră şi atunci aşa trebuie să-i privim, aşa trebuie să-i înţelegem, ca pe nişte binefăcători, ca pe nişte doctori, ca pe nişte tămăduitori ai noştri.
Am văzut că a treia cauză a întristării păcătoase este lucrarea diavolească. Pentru a lupta cu patima întristării provenită din această întristare diavolească, Părinţii ne recomandă să facem mai multe lucruri.
În primul rând să ne descoperim gândurile în faţa duhovnicului. Deci aceste gânduri de întristare trebuie descoperite în faţa duhovnicului şi să primim cuvântul pe care Domnul ni-l dă prin duhovnicul nostru. Apoi citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi care ne descoperă dragostea şi mila lui Dumnezeu faţă de întreaga făptură şi bineînţeles şi faţă de noi. Rugăciunea este o altă cale foarte importantă. Deci să ne rugăm! Prin rugăciune tristeţea diavolească asupra sufletului nostru este îndepărtată, este împrăştiată.
Apoi un alt lucru foarte important, spun Părinţii că este participarea la slujbe. Participarea la slujbele Bisericii ne ajută să luptăm cu întristarea care ne cuprinde sufletul şi, sigur, în primul rând participarea la Sfânta Liturghie.
Şi bineînţeles lucrul cel mai important care îl avem la îndemâna pentru a lupta cu toate patimile este împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Deci pentru a lupta cu întristarea care vine din lucrarea diavolească, spovedania cu descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului nostru, citirea şi meditarea textelor Sfintei Scripturi, rugăciunea, participarea la slujbe, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Ca o concluzie a acestei terapii, a acestei vindecări a patimii întristării, Sfântul Ioan Casian ne spune că "meditaţia inimii curate, meditaţia duhovnicească a inimii curate şi grija mereu trează a sufletului ne ajută să scăpăm de patima întristării".

Spuneam că, la fel ca în cazul tuturor patimilor, tristeţea ca putere naturală a sufletului a fost lăsată de Dumnezeu pentru ca să ne ajute să ne apropiem de El. Şi de aceea tristeţea cea bună, cum o numesc Părinţii, tristeţea cea după Dumnezeu, tristeţea pentru starea noastră de decădere, este o temelie a pocăinţei şi a întoarcerii noastre spre Dumnezeu. Părinţii numesc această tristeţe fericita întristare, fericita tristeţe. Fericita tristeţe care îl apropie pe om de Dumnezeu şi care aduce bucuria cea duhovnicească, fericita tristeţe care trebuie să o dobândim cu toţii pentru a putea ajunge la Dumnezeu.

Akedia

"Toate patimile ţin sau numai de iuţimea sufletului sau numai de partea lui poftitoare, sau de cea raţională. Dar akedia se face stăpână peste toate puterile sufletului" (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Akedia este o patimă descrisă în literatura duhovnicească ca amorţire şi vlăguire a sufletului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, ca o zăpăcire şi neorânduială a tuturor puterilor sufletului care sunt de folos în viaţa duhovnicească:
- neglijenţă a sufletului în ceea ce înseamnă mântuirea lui, o lipsă a zelului duhovnicesc.
- paralizie a puterilor sufleteşti.
Akedia este în strânsă legătură cu tristeţea ca patimă, mai precis cu acea tristeţe care nu are o cauză precisă ci este provocată de către diavol. Chiar unii Părinţi ai Bisericii identifică această tristeţe provocată de diavol cu akedia.
Părinţii Bisericii au vorbit despre akedie mai ales în contextul monahismului, dar akedia este o patimă care îi priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe monahi, ci şi pe laici,

Forme de manifestare: lene, plictiseală, o stare de lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, descurajare, toropeală, lipsă de grijă pentru mântuire, amorţeală a sufletului, o stare de somnolenţă care nu e determinată de oboseala firească a trupului, îngreunarea trupului şi a sufletului.
• insatisfacţie vagă şi generală. Sufletul se simte nesatisfăcut, simte că îi lipseşte ceva, nu se simte în largul său, şi din această stare de insatisfacţie decurge o lipsă de interes. Omul cuprins de akedie nu mai este interesat de nimic, totul pare lipsit de sens, nu mai aşteaptă nimic de la viaţă, i se pare că totul nu are nici rost.
• nestatornicie cu sufletul şi cu trupul.
- mintea nu mai poate să se fixeze pe un lucru, ci trece cu uşurinţă de la un lucru la altul.
- trupul, omul, mai ales când e singur, nu poate sta locului, vrea să plece, caută cu orice preţ întâlnirea cu ceilalţi, dar această întâlnire cu ceilalţi se concretizează în nişte relaţii superficiale, uşuratice, care degenerează în vorbărie deşartă fără folos pentru suflet.
- nostalgia omului pentru o altă stare decât cea în care se află, tendinţa de a pleca, lipsa de răbdare, dorinţa de evadare, impresia că în altă situaţie, într-un alt loc de muncă, într-o altă localitate, într-o altă ţară totul ar merge mult mai bine, totul ar fi mult mai uşor.
- neputinţa de a duce la capăt un lucru început, te apuci de multe lucruri deodată şi nu le poţi duce pe nici unul la capăt.
Această instabilitate interioară se poate manifesta într-un fel extrem de deosebit. Nu ne mai ţinem de sălaşul obişnuit, de munca pe care am învăţat-o, de tovărăşia prietenilor şi cunoscuţilor noştri, ne este cu neputinţă se sfârşim - muncă începută, să citim până la capăt o carte, luăm o carte în mâini doar pentru a o lăsa numaidecât jos. Adeseori nici măcar nu ne putem da seama ce se petrece cu noi. Apar mereu motive plauzibile care ne silesc să ne schimbăm.
• nelinişte sufletească.
• lenevie spre cele duhovniceşti: akedia este o piedică principală în calea rugăciunii. Ea aduce o toropeală în suflet şi în trup, împingând spre somn la vremea rugăciunii. "Când soseşte vremea rugăciunii se îngreunează trupul. Stând la rugăciune îl scufundă pe om în somn şi îi răpeşte stihul cu căscături necuvenite. Iar când se sfârşeşte pravila (deci când se sfârşeşte vremea rugăciunii), se deschid ochii şi oboseala dispare" (Sfântul Ioan Scărarul). Akedia în domeniul vieţii duhovniceşti se manifestă în primul rând în tendinţa spre a minimaliza rugăciunea. Omul cuprins de akedie îşi aduce tot felul de argumente pentru a-şi reduce la minim rugăciunea: că-i obosit, că n-are timp, că nu-i nevoie să te rogi chiar aşa mult, că-i suficient să spui un cuvânt din adâncul inimii decât să spui cuvinte multe şi fără să te poţi concentra.
• lenevia trupească. Părinţii fac distincţie între oboseala firească a trupului care cere odihnă şi patima trândăviei, lenea, care nu este o urmare firească a unei oboseli, o patimă legată de celelalte patimi, mai ales de întristare, de lăcomie şi de curvie.

Iată cum descrie în secolul IV, Evagrie Monahul, starea de akedie: "Atunci când cel căzut pradă akediei citeşte, cască mult şi uşor se lasă dus spre somn. Se freacă la ochi şi îşi întinde mâinile şi dezlipindu-şi ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăşi întorcându-i, citeşte puţin şi frunzărind-o caută curios sfârşitul, numără paginile, murdăreşte literele şi podoaba cărţilor. Iar închizând-o, pune cartea sub cap şi cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul şi el îşi face grijile lui".

Cauzele akediei:
- filavtia sau iubirea pătimaşă de sine,
- iubirea de plăcere şi întristarea cea după lume.
- rod al lucrării diavoleşti.

Akedia este o boală a sufletului:
- duce la întunecarea în întregime a sufletului,
- îl face pe om să se îndepărteze de cunoaşterea lui Dumnezeu
- duce la deznădejde, la hulă împotriva lui Dumnezeu, la învârtoşarea inimii, la mâniere grabnică.
Părinţii Bisericii ne învaţă că akedia nu este urmată de o altă patimă pentru că le are în ea pe toate. Omul care este cuprins de akedie, este cuprins de toate celelalte patimi.
Akedia este "cea mai apăsătoare şi greu de îndurat patimă"(Sf. Maxim Mărturisitorul), "moartea sufletului şi a minţii" (Sfântul Simeon Noul Teolog), "gustarea gheenei" (Sfântul Ioan Casian).

Falsă tămăduire: ispita schimbării, devierea atenţiei şi distracţia, a distrage atenţia de la lucrurile esenţiale, de la Dumnezeu, de la problema mântuirii sufletului, de la pocăinţă. Distracţia este însă amăgitoare pentru că ne dă doar impresia că ne rezolvă starea de pustiu sufletesc, de plictis, de lenevire, de nelinişte, dar de fapt nu face decât să ne afunde mai tare în akedie. (Televizorul şi internetul se înscriu în aceeaşi căutare a distracţiei, sunt mijloace prin care practic noi ne smulgem din realitate şi încercăm să schimbăm mediul. Este exact această împlinire a tendinţei spre fugă, spre plecare, care vine din patima akediei).

Tămăduirea akediei
Părinţii Bisericii ne spun că akedia nu are o anumită virtute care să i se opună în mod direct şi pe care să o căutăm în mod deosebit, pentru că akedia adună în sine toate patimile.
 primul pas în lupta cu akedia este identificarea bolii acesteia de care suferim, înfruntarea ei şi nu fuga de ea.
 Să luptăm cu ispita schimbării, a devierii atenţiei, a distracţiei. Demonul akediei să pleci, să încerci să fugi de realitate. Şi Părinţii îţi spun să înfrunţi.
 Să ieşim din toropeala sufletească şi trupească care ne cuprinde, să nu ne lăsăm biruiţi de somnul trupului şi al sufletului, să ne aplecăm asupra noastră şi să căutăm să ne liniştim sufletul, să ne dobândim pacea sufletească. Pentru a putea ajunge la pace sufletească, la linişte sufletească şi pentru a birui akedia este nevoie de o luptă îndelungată şi neîncetată, care nu aduce lesne biruinţa, ci numai după o îndelungă nevoinţă.
• Pentru aceea avem nevoie de foarte multă răbdare. Să răbdăm, să nu plecăm, să nu încercăm să evadăm.
• Apoi trebuie să avem nădejde. Să avem nădejde că Dumnezeu ne va izbăvi de această patimă, să avem nădejde în bunătăţile viitoare în viaţa veşnică.
• Apoi este nevoie de pocăinţă, de întristarea cea după Dumnezeu.
• Apoi să ne aducem aminte de moarte. Toate mijloacele de divertisment nu au alt scop decât să ne facă să pierdem timpul, să treacă timpul fără să ne dăm seama. Or, timpul ne-a fost dat ca un interval în care să ne dobândim mântuirea şi atunci orice minut pe care-l pierdem în zadar este de fapt o riscare a mântuirii noastre, a veşniciei.
• Apoi iarăşi este nevoie de frica de Dumnezeu.
• lucrul mâinilor. Adică să avem o îndeletnicire, să împleteşti munca cu rugăciunea.
• cel mai important în lupta cu akedia este rugăciunea. Rugăciunea dă putere tuturor celorlalte lucruri pe care le-am enumerat până acum. Fără rugăciune nu se poate nimic. Rugăciunea potenţează aşadar, toate celelalte leacuri împotriva akediei, pentru că prin rugăciune noi chemăm ajutorul lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu vine asupra noastră şi ne dă putere să luptăm cu această patimă a akediei. Numai acest har ne poate izbăvi de akedie. De asemenea Părinţii ne îndeamnă să nu ne lenevim la rugăciune şi să îmbinăm rugăciunea cu metaniile, pentru ca lenevirea trupului, moleşeala trupului să o alungăm prin metanii, angajând şi trupul în rugăciune.
• participarea la slujbe.

Ne spun Părinţii că această patimă a akediei, fiind o patimă atât de grea şi cuprinzând toate celelalte patimi, nu este urmată îndeaproape de nici o altă patimă. Şi de aceea omul care reuşeşte să biruiască akedia, nu este lovit imediat de nici o altă patimă, ci cunoaşte un moment de răgaz în războiul duhovnicesc. Evagrie Ponticul spune: "Acest demon al akediei nu e urmat îndeaproape de nici un altul. O stare de linişte cuprinde sufletul după încheierea bătăliei. Şi această stare care cuprinde sufletul după ce a biruit demonul akediei, se caracterizează prin odihnă, pace, o bucurie duhovnicească de nespus".

Slava deşartă

Slava deşartă şi mândria sunt patimile cele mai "subţiri" şi mai greu de învins. Ele sunt patimi înrudite, unii părinţi considerând chiar că e vorba de o singură patimă. "Au numai atâta deosebire între ele câtă are pruncul prin fire faţă de bărbat şi grâul faţă de pâine. Căci primul (gând al slavei deşarte) e începutul, iar al doilea (al mândriei) sfârşitul" (Sf. Ioan Scărarul).

Slava deşartă constă în căutarea slavei de la oameni. Ea e "risipirea ostenelilor, pierderea sudorilor, nepoata necredinţei, înaintemergătoarea mândriei, înecarea corabiei în port" (Sf. Ioan Scărarul).

Formele slavei deşarte:
a) pt. foloase materiale sau lucruri care se văd
 bunuri materiale – legată de iubirea de arginţi şi gustul pt. lux şi fast
 daruri naturale: frumuseţe (reală sau închipuită), glas, forţă fizică, pricipere, îndemânare, calităţi intelectuale
 putere – legată de iubirea de stăpânire
b) pt. cele duhovniceşti: virtuţile şi asceza
- îi atacă pe cei mai înaintaţi duhovniceşte
- se asociază luptei împotriva celorlalte patimi asemenea unui prieten fals şi viclean care sub aparenţa unei atenţii şi iubiri desăvârşite ne plănuieşte mari căderi şi răutăţi căci asceza impulsionată de slava deşartă este fără rod
- se infiltrează în suflet după fiecare biruinţă împotriva vreunei patimi împrumutând câte ceva de la fiecare drac izgonit şi, când îi vine rândul, deschide din nou porţile tuturor chemându-i şi adunându-i iarăşi (Sf. Ioan Casian)

Manifestare:
 are o putere neobişnuit de mare
 e greu de sesizat şi de recunoscut strecurându-se pretutindeni
 e foarte greu de combătut
"De toate străduinţele se bucură slava deşartă. De pildă: sunt stăpânit de slava deşartă când postesc; dezlegându-l, ca să nu fiu cunoscut (ca postitor), iarăşi mă stăpâneşte slava deşartă, pentru modestia mea; îmbrăcându-mă în haine luxoase, sunt biruit de ea, schimbându-le în haine nearătoase, iarăşi sunt stăpânit de ea; vorbind sunt biruit de ea; tăcând, iarăşi sunt biruit de ea. Oricum voi arunca acest glob cu trei coarne, totdeauna unul stă drept şi el e cel din centru" (Sf. Ioan Scărarul).

Rădăcinile slavei deşarte
Dumnezeu a sădit în firea omului tendinţa spre slava dumnezeiască pe care o dobândim prin comuniunea cu Dumnezeu. Slava primită de la Dumnezeu este adevărata slavă: "Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude" (I Cor. 1, 31; II Cor 10, 17). Slava deşartă este o pervertire a acestei tendinţe spre slavă prin căutarea ei la oameni, este o încercare deşartă de a suplini slava cerească pierdută prin păcat. "Căci au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu" (Ioan 12, 43). "Au uitat că sunt oameni şi de aceea merg de acolo-acolo strângându-şi din altă parte o slavă plină de batjocură" (Sf. Ioan Gură de Aur). Slava de la oameni este deşartă pt. că nu e ziditoare, e superficială, trecătoare (ex. succesul sportivilor, actorilor etc.). Diavolul ne amăgeşte că slava de la oameni e mai concretă, mai la îndemână, dar aceasta este o pervertire a firii, fugi după umbre în loc să te ţii de adevăr (Sf. Ioan Gură de Aur).
Diavolii au un rol deosebit de activ în zămislirea şi sporirea acestei patimi. "Cel ce iubeşte slava de la oameni se predă vrăjmaşilor, iar aceştia aruncă sărmanul suflet în multe rele, punând stăpânire pe el" (Avva Isaia).

Efectele slavei deşarte:
 pierderea credinţei: "Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?" (Ioan 5, 44). Iubitorul de slavă deşartă este un închinător la idoli, idolul fiind el însuşi.
 îl aruncă pe om în amăgire şi delir, ducând la o viziune delirantă asupra realităţii: omul se crede mult mai bun decât este. "De îndată ce un om se laudă cu virtuţile sale, el încetează de a mai fi virtuos, ajungând să se mândrească cu un lucru pe care l-a pierdut" (Sf. Ioan Scărarul).
 nimiceşte pacea lăuntrică. "Când vezi vreun gând că-ţi făgăduieşte slava omenească, să ştii sigur că-ţi pregăteşte tulburare" (Sf. Marcu Ascetul). Îl face pe om să caute cu orice preţ lauda şi admiraţia semenilor.
 nimiceşte toate virtuţile pe care le-a dobândit omul.
 face să apară în suflet patimile pe care le izgonise.

Tămăduirea slavei deşarte:
"Toate păcatele, odată biruite, încep să se ofilească şi, după înfrângere, devin din zi în zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea şi le încetează fierberea… Dar această boală, odată ce a fost doborâtă, mai cu înverşunare se ridică la luptă şi tocmai când crezi că a fost stinsă, atunci se scoală din moarte şi mai puternică. Celelalte păcate îi atacă de obicei doar pe cei biruiţi în luptă, aceasta însă îi urmăreşte mai înverşunat pe biruitorii ei, şi cu cât a fost mai puternic strivită, cu atât mai aprig îi atacă chiar când se mândresc cu izbânda lor" (Sf. Ioan Casian).
Pt tămăduirea acestei patimi este nevoie de discernământ duhovnicesc şi trezvie.
- Cunoaşterea patimii în amănunţime.
- Teama de osândă: în viaţa aceasta pierderea harului, în cea viitoare iadul.
- Aducerea aminte de moarte, cugetarea la judecata dumnezeiască.
- Lepădarea de toate prilejurile şi pricinile slavei deşarte:
o Fuga de cei robiţi de această patimă
o Fuga de funcţii înalte
o Ferirea de a ieşi în evidenţă cu tot ce ar putea atrage admiraţia oamenilor
o Ascunderea de oameni a nevoinţelor proprii şi a faptelor bune
- Să nu-ţi ascunzi greşelile tale, lipsurile, ci chiar să le vesteşti celorlalţi.
- Primirea cu bucurie a umilinţelor din partea semenilor ca leacuri ale proniei dumnezeieşti.
- Să-ţi nesocoteşti propria nevoinţă şi faptele bune gândind cât de departe eşti de ceea ce ar trebui să fim (să avem ca modele pe sfinţi şi nu pe cei asemenea nouă) şi având în faţa ochilor păcatele tale.
- Rugăciunea
- Dobândirea smereniei care este împărtăşire din slava dumnezeiască.
În lupta cu slava deşartă şi mândria, Mântuitorul i-a dat Sfântului Siluan cuvântul "Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!".

Mândria

Mândria este "un tiran crud care surpă şi nimiceşte din temelii întreaga cetate a virtuţilor" (Sf. Ioan Casian).

Mândria constă în părerea foarte bună de sine a omului, în înălţarea de sine.

Formele mândriei:
a) Înălţarea de sine a omului raportat la semeni = convingerea că este superior faţă de ceilalţi oameni sau cel puţin faţă de unii dintre ei:
- fără motiv anume
- pentru pricinile care duc şi la slava deşartă (bunuri, calităţi naturale, poziţie socială, virtuţi).
• Îl priveşte pe aproapele de sus, cu dispreţ – vezi pilda vameşului şi a fariseului (Luca 18, 11).
 Îngâmfat, trufaş, plin de sine, sigur pe el, încrezător în sine, are pretenţia că le ştie pe toate, are convingerea că are întotdeauna dreptate acestea ducând la îndreptăţirea de sine, spiritul de contradicţie, dorinţa de a-i învăţa pe alţii, de a-i stăpânii.
 E orb la propriile greşeli, refuză orice critică şi orice sfat, urăşte mustrările şi dojanele.
 Agresivitate: ironie, asprime cu care răspunde la întrebări, muţenia, ostilitate generală, dorinţa de a jigni pe celălalt.

b) Înălţarea de sine raportat la Dumnezeu
 Negarea sau refuzul credinţei în Dumnezeu
 Tăgăduirea ajutorului lui Dumnezeu
 Mândrul se consideră pe sine cauza virtuţilor şi a faptelor bune: "de mândrie ne îmbolnăvim atunci când facem binele" (Sf, Ioan Gură de Aur) pt. că în locul patimilor biruite vine în suflet mândria (uneori patimile nu se mai fac vădite prin lucrare diavolească pentru a ne arunca în mândrie).
Cele două forme ale mândriei sunt întotdeauna împreună în sufletul omului: prima îşi are izvorul şi temeiul în a doua.

Rădăcinile mândriei
Omul a fost creat pentru a se înălţa la Dumnezeu şi a ajunge la unirea cu El în plenitudinea iubirii şi a cunoaşterii, în unire cu semenii şi aducând în sine la unitate întreg cosmosul = împlinirea asemănării cu Dumnezeu prin sinergia nevoinţei sale cu harul dumnezeiesc.
Mândria este pervertirea acestei tendinţe fundamentale a firii omeneşti spre "autoîndumnezeire" – omul vrea să ajungă asemenea lui Dumnezeu prin propriile puteri şi separat de ceilalţi, "eu"-ul propriu devine un centru absolut. Este tocmai căderea lui Satan şi a omului ca răspuns la îndemnul diavolului. Diavolul joacă un rol important în zămislirea acestei patimi. În mândrie omul se arată stăpânit de diavol mai mult decât în price altă patimă. "Cel mândru nu va mai avea nevoie de drac. Căci el însuşi este drac şi vrăjmaş şi se războieşte cu sine" (Sf. Ioan Scărarul).

Mândria este o boală a sufletului, o nebunie care constă în:
- Necunoaşterea lui Dumnezeu: "Începutul trufiei omului este a părăsi pe Dumnezeu" (Înţ. Sir. 10, 12).
- Perceperea delirantă a realităţii:
 Mândrul nu se vede pe sine aşa cum este în realitate, îşi atribuie calităţi pe care nu le are: "Cel mândru ne se cunoaşte deloc pe el însuşi" (Sf. Ioan Gură de Aur).
 Nu-şi cunoaşte semenul şi anume unicitatea fiecărei persoane ca chip al lui Dumnezeu.
Omul mândru se retrage în sine şi se închide în lumea mărginită a eu-lui propriu, acţionând întotdeauna sub imperiul acestui eu egoist pe care îl exaltă la infinit.
Adevărata cunoaştere înseamnă să înţelegi că omul prin sine însuşi, în afara lui Dumnezeu, nu e decât praf şi pulbere: "Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?" (I Cor. 4, 7).

Mândria:
- deschide poarta tuturor patimilor: mânia, ura, agresivitatea, învârtoşarea inimii, judecarea aproapelui, clevetirea, defăimarea, făţărnicia, tristeţea, dispreţuirea semenilor, pizma, lăcomia, curvia, slava deşartă.
- îl lipseşte pe om de harul dumnezeiesc, îl face să piardă cunoaşterea duhovnicească, îl înstrăinează de Dumnezeu.

Urmările mândriei:
- nesecat izvor de suferinţe pentru sufletul omului provenind din discrepanţa dintre imaginea proprie şi realitate
- risipeşte liniştea lăuntrică
- dă sentimentul persecuţiei
- întreţine starea de conflict cu ceilalţi: nu uită jignirile, nu recunoaşte greşeala.

Tămăduirea mândriei:
- cunoaşterea amănunţită a patimii şi a faptului că face deşarte toate străduinţele, alungă harul, risipeşte virtuţile.
- recunoaşterea faptului că eşti stăpânit de ea (cel ce nu recunoaşte este în mod sigur stăpânit de patimă)
- trezvia şi discernământul duhovnicesc, alungarea ei de când se naşte
- teama de judecată
- ferirea de împrejurările care duc la înălţarea de sine
- înţelegerea deşertăciunii şi nimicniciei lucrurilor pe care se întemeiază omul supus acestei patimi
- ascultarea de duhovnic, ascultarea de aproapele, tăierea voii proprii
- neîncrederea în propria înţelepciune, învinovăţirea de sine, acceptarea observaţiilor celorlalţi
- să vezi calităţile semenilor, să te socoteşti mai prejos decât toţi
- aducerea aminte de păcate
- primirea necinstirilor
- a recunoaşte că tot binele vine de la Dumnezeu, că numai prin harul Lui poţi spori duhovniceşte
- citirea vieţilor sfinţilor şi luarea sfinţilor ca modele
- rugăciunea neâncetată
- smerenia
Pr. Florin Botezan

Patima curviei

 

Patima curviei îl subjugă şi îl coboară pe om la nivel de animalitate făcându-l chiar inferior animalelor.
Este unul dintre cele mai mari păcate deoarece, potrivit Sfintei Scripturi, “orice păcat pe care-l face omul este în afară de trup, dar cel ce curveşte păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor 6, 18) iar trupul nostru este “templu al Duhului Sfânt” (I Cor 6, 19) “mădular al lui Hristos” (I Cor 6, 15). Trupul nostru a fost “cumpărat” cu sângele lui Hristos şi nu mai este al nostru ci al lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru”.
Mântuitorul ne atrage atenţia că şi poftirea este curvie (Mt 5, 28).

Formele curviei:
- toate relaţiile trupeşti care au loc în afara căsătoriei,
- perversiunile sexuale,
- practicarea abuzivă şi perversă a relaţiilor sexuale în cadrul căsătoriei,
- autosatisfacerea (masturbarea),
- curvia din suflet şi minte: îndulcirea cu gândul păcatului.

Sfinţii Părinţi despre gravitatea păcatului:
• Sfântul Ioan Scărarul: “De nimic nu se bucură dracii aşa de mult ca de urâtul miros al curviei”.
• Sfântul Grigorie Sinaitul: “Curvia este începătura, împărăteasa şi stăpâna celorlalte patimi”.
• Sfântul Ioan Casian: “Curvia îl asaltează pe om din primul moment al tinereţii şi nu se stinge decât după ce au fost distruse toate celelalte patimi. Lupta împotriva curviei e mai crâncenă decât toate celelalte”.

Rădăcinile patimii

Dumnezeu este iubire. Omul se împlineşte prin iubirea faţă de Dumnezeu şi semeni care ne duce la unire. Dumnezeu a sădit în om aceasta pornire spre iubire, un dor infinit care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu.
Legătura bărbat-femeie este un exerciţiu al iubirii care înseamnă jertfă, răbdare, renunţare la tine. Bucuria trăită în iubire este chezăşuire a Împărăţiei cerurilor care este o Împărăţie a iubirii unde iubirea se revarsă către toţi (Nu se mai însoară şi mărită). Cei care pot trăi aceasta de acum aleg fecioria.
Atracţia bărbat-femeie a fost sădită de Dumnezeu în vederea iubirii, pentru a fi transfigurată. Bucuria iubirii se extinde şi la trup. Relaţia sexuală este subordonată însă dimensiunii spirituale a dragostei trebuind să fie precedată de unirea duhovnicească (cununia) ce îi oferă sens şi valoare. Ea se împlineşte în naşterea de prunci.
Diavolul perverteşte această energie pozitivă transformând-o în scop în sine – din iubire rămâne numai plăcerea trupească – nu aduce împlinire, ci sentimentul zădărniciei şi al goliciunii. Curvarul, ca orice pătimaş, nu e împlinit.
Întâlnindu-se cu filavtia, egoismul, persoana celuilalt este redusă la un obiect al plăcerii – taina celuilalt este redusă la trup – devine înlocuibil ca orice obiect. (Filavtia duce la curvie, violenţă – instinctele promovate astăzi cu aşa putere de mass-media.) Curvia distruge comuniunea.
Diavolul aduce războiul curviei punând înainte plăcerea trupească asupra omului. Dumnezeu îngăduie aceste ispite pentru a ne ajuta să găsim calea cea dreaptă către El.

Cauze declanşatoare ale războiului curviei: lăcomia pântecelui, somnul peste măsură, judecarea semenilor, mândria, slava deşartă.

Terapia curviei

• Conştientizarea păcatului şi hotărârea de a nu-l săvârşi.
• Paza minţii – esenţială:
- sufletul să fie gata tot timpul ca un ostaş de strajă spre dracul curviei şi să se apere de la primele atacuri ale acestuia (Pimen 14/ 168 – gândurile ca mirosurile ce ne cheamă la cârciumă).
Apărarea constă în:
- rugăciune - chemând pe Dumnezeu în ajutor şi ţinând mintea ocupată cu rugăciunea.
- să nu primim în suflet imagini erotice (TV, reviste) –gunoaie – diavolul se va folosi de ele pentru a le aduce în minte la rugăciune. Primirea gândurilor, imaginilor înseamnă a-l ţine în braţe pe diavol şi a curvi cu el (Pateric)
- să alungăm „amintirea trupului femeiesc” punând înainte chipul mamei, surorilor, prietenei, etc., putrejunea care aşteaptă acel trup.
- slăvind pe Dumnezeu pentru frumuseţea făpturii (cei eliberaţi de patimă).

• Înfrânarea trupească prin lupta împotriva lăcomiei care este maica curviei şi împotriva somnului peste măsură.
• Dobândirea smereniei şi a curăţiei minţii prin lupta împotriva mândriei, clevetirii şi osândirii aproapelui care sunt cauze ale curviei.
• Mărturisirea deasă a păcatelor şi a gândurilor în faţa duhovnicului.
• Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

Sfântul Ioan Casian: „Dracul curviei nu încetează de a război pe om până nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţă şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperământul şi ajutorul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei” (Filocalia I, p. 135).

Patima iubirii de arginti

Patima iubirii de arginţi se referă la două stări pătimaşe: ataşamentul faţă de bani şi lăcomia de avere (dorinţa de a aduna bunuri). Banii şi averile nu constituie un rău în sine ci atitudinea pervertită faţă de aceste când ele sunt puse mai presus decât Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne învaţă că:
- „lăcomia (de avere) este închinare la idoli” (Col 3, 5, Ef. 5, 5). Iubitorul de avere, deşi nu-şi dă seama de aceasta, se poartă ca un idolatru: acordă averilor o valoare sacră, li se dedică întru totul, le respectă, le venerează, îşi risipeşte pentru ele întreaga energie, toate forţele, tot timpul – le sacrifică sufletul său (Sfântul Ioan Gură de Aur).

- „Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri”( I Timotei 6, 6-10)

- „Nu vă adunaţi comori pe pământ(…) ci în cer (…) căci unde este comoara ta acolo va fi şi inima ta” (Matei 6, 19-20)

- „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Matei 6, 24)

Sfinţii Părinţi ne învaţă că:

- Iubirea de bani „serveşte toate celelalte pofte izgonind din suflet orice altă dorinţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

- “Îi face pe oameni să preţuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos şi înfăţişează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia şi îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu” (Nichita Stitatul).

Formele iubirii de arginţi

• Potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul
- plăcerea de a avea bani,
- grija de a-i păstra,
- greutatea de a te despărţi de ei,
- neplăcerea resimţită atunci când îi dai,
- dorinţa de a dobândi bunuri noi şi a avea cât mai multe
- părerea de rău după bunurile pierdute.

• Potrivit Sfântului Ioan Casian
- dorinţa oarbă de a păstra şi înmulţi ce avem – duce la dispariţia milosteniei,
- luarea înapoi a celor pe care le-am dat – duce la camătă
- lupta de a dobândi lucruri noi – duce la ambiţia după averi.

Rădăcinile patimii

Dorinţa sufletului după Dumnezeu este deturnată spre cele materiale, este înţelenită în materie, ceea ce duce la căutarea fericirii într-o direcţie greşită. Dar dragostea de Dumnezeu şi iubirea de arginţi sunt incompatibile: „Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt 6, 24). iubirea de arginţi ne desparte de Dumnezeu.
Cauzele acestei deturnări, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, sunt:
- iubirea de plăcere (îmbuibarea pântecelui, curvia),
- slava deşartă (mândria)
- necredinţa – nu îţi pui nădejdea în Dumnezeu că îţi va purta de grijă, ci în bani, în avere, dar astfel ajungi să-i pierzi şi pe aceştia şi mântuirea (boli, necazuri în care îi cheltuieşti).

Patima iubirii de arginţi este străină de natura noastră, vine mai târziu şi din afară. Ea se dezvoltă progresiv. La început poate fi uşor evitată, dar când se instalează în suflet devine extrem de violentă şi primejdioasă şi se face „izvorul şi rădăcina tuturor viciilor”: cel stăpânit de patimă „nu se mai înfioară de nici o minciună, de nici un jurământ, de nici un furt (…). Aurul şi speranţa de câştig ajung să-i ţină loc de Dumnezeu” (Sfântul Ioan Casian).
Iubitorul de avere nu-şi dă seama când este robit de această patimă. Pătimaşul pierde discernământul, nu mai are saţiu, nemaiputând face distincţia între noţiunile de „prisos” şi „strict necesar”.
Iubitorul de arginţi este un chinuit: robit de cele lumeşti nu se mai preocupă de cele spirituale, iubeşte averile mai mult decât propriul suflet, are o stare de teamă şi nelinişte pentru păstrarea şi înmulţirea averii, o tristeţe, o stare depresivă care vine din dorinţa neîmplinită de a poseda cât mai mult.
Iubirea de arginţi alterează relaţiile cu aproapele, „este cu neputinţă ca iubirea să stea în om împreună cu avuţiile” (Evagrie). Lacomul atrage ura şi urăşte, oamenii nu mai sunt oameni pentru el şi de aici se ajunge la mari nedreptăţi (Sfântul Vasile cel Mare).
Iubirea de arginţi se poate manifesta şi în absenţa banilor sau a averilor.

Iubirea de arginţi: „umple pădurea de tâlhari, casa de hoţi, pieţele de fraude, tribunalele de jurăminte false, ochii săracilor de lacrimi, închisorile de criminali şi infernul de osândiţi” (Sfântul Vasile cel Mare).

Terapia iubirii de arginţi

- Să nu-ţi faci un scop din dobândirea banilor şi a averilor
- Să faci milostenie, cu discernământ, fără a afecta familia (să nu-ţi pară rău de ce dai).
- Să fii mulţumitor cu ceea ce ai.
- Să-ţi pui nădejdea în Dumnezeu şi în purtarea lui de grijă.
- Să fugi de plăcerile vinovate.
- Să cauţi smerenia.
- Să ai conştiinţa că nimic nu ne aparţine.
Banii şi averea nu sunt un rău în sine ci este rea lipirea inimii de ele. Sfântul Siluan ne învaţă: „să nu-ţi lipeşti inima de nimic, să nu te întristezi de lipsa nici unui lucru”.

Mânia

Mânia este o „boală de care firea noastră se scârbeşte tot atât de mult ca de lepra trupească”. „Nu este nici o deosebire între mânie şi nebunie”
(Sfântul Ioan Gură de Aur).

FORMELE MÂNIEI
Mânia porneşte din puterea irascibilă a sufletului şi priveşte toate formele de agresivitate ale omului, exteriorizate sau nu, îndreptate împotriva aproapelui.
a. Mânia lăuntrică – fierbere şi clocot al gândurilor, fără exteriorizare.
b. Mânia arătată în afară – se caracterizează adesea prin pierderea oricărui control, însoţită de violenţă.
c. Mânia de durată
- resentimentul şi ranchiuna – imposibilitate de a uita şi a ierta experienţe negative provocate voit sau nu de semeni.
- ostilitate, ură faţă de ceilalţi,
- batjocura, ironia,
- agresivitate.

[ Sfânta Scriptură vorbeşte despre mânia dumnezeiască care nu trebuie însă înţeleasă omeneşte ci ca o manifestare a dreptăţii lui Dumnezeu care se împleteşte cu iubirea în judecarea noastră şi ca o îngăduinţă acordată diavolului de a ne încerca.]

RĂDĂCINILE MÂNIEI
Dumnezeu a aşezat în om o putere a sufletului, mânia naturală, care aparţine părţii irascibile a sufletului, pentru a-l susţine în lupta cu păcatul şi în înaintarea spre Dumnezeu – este mânia împotriva păcatului din noi şi din ceilalţi, împotriva gândurilor pătimaşe şi iubitoare de plăceri, servind la alungarea acestora.
În omul pătimaş mânia naturală ca putere a sufletului este pervertită devenind mânie pătimaşă – se porneşte atunci când nu putem dobândi plăcerea adusă de patimi:
o când omul vede că nu poate ajunge la plăcerea râvnită,
o când se teme că va fi sau chiar este lipsit de plăcere,
o când iubirea trupească de sine (filavtia) este lovită de durere (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
Mânia devine o pornire împotriva semenului care a greşit ori se crede că ar fi greşit cu ceva.
Cauzele concrete de declanşare a mâniei sunt numeroase:
- iubirea bunurilor materiale şi a plăcerilor pe care le produc – lăcomia pântecelui, iubirea de arginţi,
- curvia,
- slava deşartă şi mândria.

MÂNIA CA BOALĂ A SUFLETULUI
Forma acută: „Împinsă de boldul mâniei inima se zbate, trupul tremură, limba se bâlbâie, obrajii se aprind, ochii scapără, omul devine de nerecunoscut chiar şi pentru cei care-l cunosc. Unul ca acesta vorbeşte fără să ştie ce spune. Cu ce se deosebeşte un astfel de om de un nebun? De aceea adeseori mânia porneşte pumnii spre lovituri cu o furie pe măsura nebuniei sale. Mintea nu mai este în stare să ţie frâiele căci a ajuns bătaia de joc a unei puteri străine şi dacă furia mişcă membrele trupului făcându-l să lovească, aceasta se întâmplă pentru că înlăuntrul lui turbarea a înrobit sufletul, lipsindu-l de fireasca lui putere de stăpânire” (Sfântul Grigorie cel Mare).

- Mânia este o beţie mai rea decât cea de vin
- Mâniosul este asemenea unui posedat (Sfântul Vasile cel Mare): acţionează condus de o forţă din afară, nu se mai poate controla, vede lucrurile deformat prin prisma patimii sale, raţiunea îi este cu totul supusă patimii, este agitat
- Mânia vatămă trupul si aduce boală, tulbură şi alungă pacea sufletului.
Mânia îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, stinge blândeţea, răvăşeşte sufletul, e piedică în calea rugăciunii.

CONSECINŢE
Mânia este pentru suflet un adevărat venin prin care diavolul îl roade cu cruzime pe dinăuntru. Distruge virtuţile, mai ales dragostea, şi naşte o mulţime de păcate: tristeţea, akedia, mândria etc.

TERAPIA MÂNIEI
• Omorârea poftei trupeşti prin:
- milostenie,
- iubire,
- smerenie –să primeşti cu bucurie ocara şi dispreţul,
- pocăinţă şi străpungerea inimii,
- rugăciune.

• Străduinţa de a nu folosi mânia împotriva aproapelui
- „grija mereu trează” (Sfântul Ioan Casian):
- să înăbuşi pornirile spre iuţime,
- tăcerea,
- liniştirea gândurilor,
- paza gândurilor: înlătură mâna din adâncul sufletului
- împăcarea cu aproapele (Mt. 5, 23-25) – înlăturarea prilejului de mânie.
- dobândirea virtuţilor şi în special:
o blândeţea – nu este nepăsare şi moliciune ci „starea nemişcată a sufletului care rămâne acelaşi în necinstiri şi în laude”.
- se dobândeşte prin: rugăciune, iubire, post, răbdare, străpungerea inimii, plâns.
o răbdarea care vine din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele.
o iubirea: „Ţi-a venit vreo ispită de la fratele şi supărarea te-a adus la ură? Nu te lăsa biruit de ură ci învinge ura cu dragostea. Şi vei învinge în chipul acesta: rugându-te pentru el cu adevărat lui Dumnezeu” - Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Pr. Florin Botezan

Minunile Maicii Domnului

 Protosinghel Nicodim Măndiţa
Editura Bunavestire, Bacău, 1994

Certarea şi miluirea iudeilor necredincioşi, la Adormirea Maicii Domnului

În vremea în care a voit Domnul nostru Iisus Hristos sa mute din lumea aceasta pe Maica Sa cea cu totul Preacurata, la viata cea cereasca si prea fericita, ca sa împarateasca cu Dânsul vesnic, dupa cum I se cuvenea, a poruncit ca sa se adune Apostolii - din toata lumea de pe unde se aflau risipiti, propovaduind cuvântul cel de mântuire, în satul Ghetsimani, unde era Preasfânta ca s-o înmormânteze. Atuncea dar, cu dumnezeiasca voie si chemare, i-au rapit norii si s-au aflat toti într-un minut de ceas înaintea pururea Fecioarei, care vazându-i pe dânsii, s-a bucurat foarte. Si a spus lor cum ca s-a apropiat vremea ca sa se duca sa se veseleasca împreuna cu Fiul ei si Stapânul. Si dupa ce a grait câte a avut de grait, sfatuindu-i si învatându-i si i-a mângâiat, dupa cum se vede la povestirea cea pentru adormirea ei, asezându-se cu trupul ei cel prea slavit, si cu totul prea cinstit pe patul de moarte, i-a binecuvântat pe dânsii, si si-a dat prea sfântul ei suflet în mâinile cele preacurate ale vesnicului Dumnezeu.
Atunci, dupa porunca ei, Apostolii au luat acel prea sfânt pat si mergând cu buna rânduiala si evlavie, cântau într-un glas cântarea cea de iesire. De asemenea si sfintii îngeri împreuna o petreceau pe pe Doamna si Împarateasa lor, si cântau nevazut, si o laudau minunat cu glasuri preadulci, care se auzeau în vazduh.
Iar iudeii cei zavistnici si necredinciosi, aratând ca întotdeauna urîciunea pe care au avut-o catre Domnul si rautatatea lor, s-au pornit asupra patului pe care se purta trupul cel începator de viata al Nascatoarei de Dumnezeu, gândind în mintea lor sa-l arunce la pamânt si sa necinsteasca lacasul cel cu totul cinstit si dumnezeiesc.
Dar îndata i-a ajuns dumnezeiasca osânda pe îndraznetii aceia, caci când s-au apropiat au orbit toti. Iar unul dintre dânsii, mai obraznic, a îndraznit cu nerusinare, nepriceputul, de a apucat acel sfintit pat, vrînd sa-l arunce jos de pe umerii Apostolilor. Însa sfintii îngeri n-au suferit ca sa se faca o ocara ca aceasta la cortul cel împaratesc, ci au pedepsit cu dreptate nerusinarea si obraznicia lui, taindu-i nevazut mâinile lui, care au ramas spânzurate de pat, întru privire prea înfricosata si jalnica a tuturor celor de fata. Iar cel ce a patimit aceasta, plângea tânguindu-se cu amar.
Deci, Petru ca un urmator al Învatatorului sau, s-a milostivit si s-a întristat pentru lacrimile acestuia, si apropiindu-se i-a zis lui: Crede cu toata inima ta ca aceasta este cu adevarat Maica Fiului lui Dumnezeu, Care S-a nascut dintru dânsa fara de samânta, si atunci vei cunoaste puterea ei, ca sa-ti iei iarasi mâinile tale.
Iar el cu lacrimi a strigat, zicând: Cred, Doamna mea, si marturisesc caci cu adevarat si fara de stricaciune ai nascut pe Stapânul si Mântuitorul meu Iisus Hristos, Fiul Adevaratului Dumnezeu si Parintelui. Atunci sfintitul Petru l-a apropiat la mîinile cele taiate, si punându-le pe dânsele la locurile lor (o înfricosata minune!) s-au lipit mai presus de fire, dupa cum si mai înainte cu minune au fost taiate si toti au slavit pe Dumnezeu si pe Preacurata Stapâna.
Iar ceilalti care au orbit, auzind de minunea aceasta mare, desi erau aspri si vârtosi la inima, însa ca sa-si ia vederile au marturisit cu lacrimi pacatul lor, si au crezut în Domnul. Dupa care Petru a zis lor: apropiati-va si voi cu ochii vostri de haina ei, si ca o Maica a milei se va milostivi ca sa va vindece.
Deci, dupa ce au facut asa, si ei de asemenea au vazut. Si cine va putea povesti slava pe care au dat-o lui Dumnezeu, multumirea catre Fecioara? Toti o laudau, pâna ce au ajuns în Ghetsimani, si îngropând trupul cel prea curat, au ramas acolo trei zile auzind laudele îngerilor. Pâna ce s-a luat trupul sau si s-a înaltat la ceruri si a sezut de-a dreapta Fiului ei si Mântuitorului nostru.
Si sa nu i se para cuiva de mirare, cum ca trupul acela primitor de Dumnezeu a murit si a fost pus în mormânt, caci daca Fiul ei a primit a se îngropa, cum sa nu patimeasca asemenea si Preasfânta lui Maica? Cu cuviinta era dar sa intre si ea în mormânt, si de acolo sa se duca în rai, pentru ca sa credem si noi cum ca din pamânt avem sa ne sculam când va veni Domnul. Dar pe când noi intram în mormânt spre dezlegarea trupului si spre stricaiune, pentru ca sa se dsezradacineze pacatul din el, trupul cel prea curat si Sfânt al Fecioarei, ca unul ce a fost din zamislire sfintit de Duhul Sfânt, nimic n-a patimit în mormânt, ci îndata s-a ridicat de Fiul ei la ceruri si împarateste împreuna cu Dânsul vesnic, în slava aceea negraita si netâlcuita veselie de care o! de ne-am învrednici si noi nevrednicii, pentru sfintele ei rugaciuni.
Amin!
(Minunea 85)

***

Împăratul trufaş adus la pocăinţă prin cuvântul Maicii Domnului

Un împarat plin de trufie, a poruncit sa fie sterse din Sfânta Evanghelie, acele cuvinte pe care Maica Domnului le-a rostit catre Elisabeta: "Coborît-a pe cei puternici de pe tronuri si a înaltat pe cei smeriti" (Lc. 1, 52), socotind ca pe dânsul nu-l va surpa nimeni din scaun. Dupa aceea, mergând sa faca baie într-un lac, în timp ce se afla în apa, dezbracat, hainele fiind pe mal, vine un Înger al lui Dumnezeu, care luând chipul împaratului si îmbracându-se cu hainele lui, a plecat cu slugile împaratului la palat. Si s-a urcat pe tron.
Împaratul iesind din apa si negasindu-si hainele lui, s-a îmbracat în niste trente de cersetor ce i-au fost lasate în loc si a plecat spre palatul sau împaratesc. Ajungând aici, a început a se mânia si a striga ca el este împaratul, si ca va pedepsi pe cei ce si-au batut joc de dânsul. Dar slugile necunoscându-l, si crezându-l ca este nebun, râdeau si îsi bateau joc de un asemenea stapân. Acelas lucru s-a întâmplat si cu Iovian împaratul, pe care la fel l-a umilit Dumnezeu.
Împaratul vazând acestea, si-a adus aminte de trufia sa si si-a plâns pacatul sau, caindu-se pentru ceea ce a vrut sa faca. Dupa aceasta umilire, îngerul-împarat l-a chemat la sine, i-a dat hainele înapoi si l-a sfatuit ca de aici înainte sa nu se mai trufeasca. Dupa aceea asezându-l în scaunul sau împaratesc, s-a facut nevazut.

(Minunea 136)

***

Maica Domnului salvează pe monahul patimaş

Un monah oarecare era chelar intr-o chinovie, si impartea vin fratilor. El avea multa evlavie catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, nelipsind niciodata de la slujba bisericii, fiind osirdnic la slujbele lui cele sufletesti, dar nelenevos si la cele trupesti ale calugarilor. Insa iubea vinul, sarmanul! Si fiindca avea slujba aceea, de multe ori bea mai mult decat altii.
Intr-una din zile a cinat si a baut pana cand s-a imbatat si a cazut in asternutul sau. In ceasul Utreniei era adormit, insa auzind toaca, s-a sculat cum a putut ca sa se duca la biserica. Pentru ca, dupa cum am zis mai sus, el avea mult dor de cele dumnezeiesti, si nu voia sa se lipseasca niciodata de adunarea cea de mantuire a fratilor.
Deci, mergand putina departare de los, cu greu inainta spre biserica, pentru ca il durea capul de betie, insa pentru dorul pe care il avea, se ducea inainte. Atunci diavolul, prefacandu-se in chipul unui taur, venea inaintea lui si se arata cum ca vrea sa-l loveasca cu coarnele, insa monahul nu s-a speriat si facandu-si cruce, vrajmasul s-a departat putin. Si iarasi inchipuindu-se, s-a facut caine negru si-l impiedeca, sa nu mearga mai departe, dar facandu-si cruce ca si mai inainte, se ducea. Iar cand a ajuns la poarta bisericii, s-a facut dracul leu prea infricosat si s-a pornit asupra lui sa-l rupa. Atunci, aratandu-se o femeie preafrumoasa a izgonit pe dracul, mustrandu-l pe dansul cu ingrozire, cum de a indraznit sa faca rau robului ei. Apoi, apucand pe monah de mana, l-a dus la chilia lui, zicandu-i: "Pazeste-te de acum inainte sa nu te mai imbeti, daca doresti sa te mantuiesti; marturiseste-ti pacatul acesta la cutare duhovnic, si sa faci canonul care ti-l va da". Iar monahul a intrebat-o pe dansa, cine este, de a facut atata bunatate cu el? Iar ea a raspuns: "Eu sunt Maica lui Iisus Hristos!" Acestea auzindu-le el, a cazut la pamant cu frica multa, ca sa I se inchine, dar ea s-a facut nevazuta.
Deci, a plans de bucurie si s-a aflat in ceasul acela sanatos si nevatamat de betie. Marturisindu-se cu sarguinta si cu dinadinsul, dupa porunca cea dumnezeiasca, a pazit canonul si s-a departat de vin, dupa cum s ecada sa faca fiecare crestin care se biruieste de aceasta patima. Si care nu se va marturisi cu de-amanuntul, sa stie ca se va munci.
Toti sunt datori sa se pazeasca de multa bautura, ca de mare desfranare. Deschide-ti ochii vostri, cei ce iubiti betia, si va siliti ca sa va departati de ea, pentru ca sa nu va lipsiti de vesnica veselie si indulcire. Pe care, dea Dumnezeu, ca noi toti sa o dobandim, pentru rugaciunile cele bine primite ale pururea Fecioarei Maria, Nascatoare de Dumnezeu.
Amin.

(Minunea 138)

***

Icoana prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu

Un monah oarecare se linistea în muntele Eleonului. El avea o icoana prea frumoasa a Nascatoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multa evlavie. Si I se ruga în fiecare zi cerând ca sa-l izbaveasca de dracul curviei. El avea atâta razboi de la aceasta patima, ca nu-l lasa nici ziua nici noaptea si îl avea atât de biruit, încât se primejduia sa cada si în fapta.
Deci, îndata ce se aprindea în inima lui vapaia aceea vatamatoare de suflet a spurcatei pofte, alerga la Sfânta Icoana, si rugându-se în lacrimi, se prapadea sminteala trupului.
Desi bine vedea vrajmasul, cum cu ajutorul Nascatoarei de Dumnezeu, fratele se izbavea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Si într-o zi, stând afara din chilie, i-au venit iarasi viclenele gânduri. Deci, vrând sa alerge catre rugaciune dupa obisnuinta lui, vazu cu ochii aratat pe diavolul, caruia îi zise: "Până când, vrajmasule al adevarului, vrei sa ma ispitesti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum ca nu ma supun? Pentru ce în zadar ma muncesti?"
Raspuns-a lui diavolul: "Eu pe multi altii mai îmbunatatiti decât tine am biruit, si voiesc sa te fac si pe tine sa te biruiesti mai pe urma, caci nu ma lenevesc, nici alta slujba decât aceasta nu am. Însa daca vei face ceea ce îti voi zice tie, voi înceta sa te mai supar".
Iar acela a zis: "Ce voiesti sa fac?"
Raspuns-a lui dracul: "Cu înlesnire si putin lucru este ceea ce îti cer tie. Dar fa juramânt, cum ca nu vei marturisi altcuiva, si îti voi spune".
Iar pustnicul, ca un om neînvatat si fara rautate ce era, pentru dorul ca sa se izbaveasca de acest fel de razboi, s-a jurat ca sa nu spuna altcuiva.
Deci, i-a zis lui vicleanul sarpe: "Sa nu te mai închini de acum icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afara din chilie, si eu de acum nu te voi mai supara".
Iar monahul a zis: "Mâine îti voi da raspuns pentru aceasta".
Dupa care dracul facându-se nevazut, monahul se sfarâma cu gândurile, nestiind ce sa faca din doua. Si avea mare necaz si scârba, mai ales pentru ca s-a jurat ca sa nu marturiseasca nimanui. Caci divalolul cel prea viclean s-a silit sa-i încuie usa, ca sa nu întrebe pe vreun dascal care sa-l învete despre greseala cea mai mica, sau cea mai mare dintre ele.
Însa în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi si deprins în faptele bune, din ispitele dracilor, si câti îl întrebau luau mare folos sufletesc. Deci, ducându-se si monahul cel înselat, i-a vestit lui pricina; iar Avva l-a canonisit greu pentru juramânt, apoi i-a zis lui: "Nu stii cum ca vrajmasul nu scoate vreodata, pe cineva din pacat mare ca sa-l arunce în pacat mic, ci totdeauna în mai mare primejdie-l prapastuieste? Care mai mare faradelege este, decât ca sa nu te închini Stapânei celei Prealaudate? Mai mic pacat este sa curvesti de mii de ori, decât sa te lepezi de Nascatoarea de Dumnezeu cea pururea Fecioara. Deci, sa nu asculti de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roaga pe Dânsa si Ea îti va ajuta, ca sa-l rusinezi pe el."
Dupa aceea plecând pustnicul de la Avva si ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i:"O! Batrânule rau, au nu te-ai jurat mie, ca sa nu spui nimanui orice îti voi zice tie? Sa stii ca pentru calcarea de juramânt ai sa te muncesti, si eu nu voi înceta pâna în sfârsit a te ispiti".
Iar calugarul a raspuns: "Vrajmasule al binelui, si preaînrautatitule, ori curvar de voi fi, ori jurator strâmb, nu me vei judeca tu, ci numai Dumnezeu si Stapânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici sa ma lepad. Însa eu nu te voi asculta. Si acum poti sa faci cu mine ce vrei; darul Ei îmi va ajuta si ma va izbavi de ispitele si crusele tale".
Atunci dracul s-a facut nevazut, iar monahul facând o iconita mica, dupa chipul Icoanei Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Si de atunci n-a mai putut sa-l supere vicleanul, ci a petrecut toata viata lui cu fapte bune, si s-a învrednicit fericirii celei ceresti, pe care sa dea Bunul Dumnezeu ca si noi toti sa o dobândim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia I se cuvine slava în veci, Amin.
(Minunea 139)

***

Maica Domnului scoate din iad pe ucenicul Cuviosului Pavel

Acest prea fericit Parinte Sfânt, ne istoriseste aceasta, zicând:

"Am avut un ucenic foarte lenes, care mai cadea si în alte pacate felurite, fara ca eu sa stiu. Dupa ce a murit ma rugam lui Dumnezeu si Maicii Domnului, sa-mi descopere în care loc se afla. Rugându-ma eu asa fierbinte multe zile, am vazut în vedenie pe ucenic tinându-se de doi oarecare. Neferecitul ucenic era ca o piatra, sau caramida, de la cap pâna la picioare, neavând nici cum vreo lucrare, a sufletului sau a trupului. Aceasta vazând-o eu, m-am mâhnit mult. Îndata mi-am adus aminte de cuvinteleStapânesti, când a poruncit sa-i lege mâinile si picioarele aceluia care nu avea haina de nunta si sa-l arunce în întunericul cel mai dinafara. Venindu-mi în sine din uimire, am început sa ma mâhnesc mult si sa ma amarasc. Dadeam milostenie, faceam Liturghii, rugam ziua si noaptea pe prea Puternica Împarateasa si pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa-l miluiasca. Am postit de multe ori, cu toate batrânetele mele.
Dupa multe zile, vad pe Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria, zicându-mi: "Ce ai Pavele de te mâhnesti?"
Eu i-am raspuns: "Pentru fratele, stapâna mea, ca l-am vazut muncindu-se". Ea mi-a zis: "Nu m-ai rugat ca sa ti-l arat? Iata am ascultat rugaciunea ta". Eu am raspuns: "Asa este Doamna mea, dar nu vreau sa-l vad si sa ma mâhnesc".
Atunci mi-a zis iarasi prea Laudata: "Du-te dar si pentru ostenelile tale, smerenia, lacrimile si dragostea ta, am sa si-l arat iarasi ca sa te veselesti".
Trecând o zi, vad pe fratele venind catre mine, cu totul vesel si plin de bucurie. El îmi zise plin de veselie: "Rugaciunile tale Parinte au mijlocit catre Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu (ca mult te iubeste), si a rugat pe Mântuitorul si m-a dezlegat din legaturile vrajmasului, în care eram legat mai înainte. Acestea zicându-mi, văd si pe Preasfânta, zicând catre mine: „Te-ai încredintat acum, rugatorule pentru fiul tau?" Eu am zis: "Asa Stapâna! Foarte multumesc iubirii Tale de oameni". Atunci iarasi mi-a zis: "Du-te, dar adu-ti aminte totdeauna de fratele tau, în rugaciunile tale, milostenii si aduceri (de jertfe) facând ca pre mult foloseste pe mort milostenia si aducerea (de jertfa la Sfântul Altar) cu credinta."

(Minunea 149)

Biruind razboiul curviei de cinci ori, de cinci ori s-a încununat

Doi frati au fost trimisi de la manastire, la ascultare. Ei calatoreau împreuna, rugându-se fiecare lui Dumnezeu. Ajungând la locul destinat, s-au apucat de lucru, asupra unuia din ei, s-a ridicat razboi de la diavolul, de cinci ori, ca sa pacatuiasca. El sculându-se facea rugaciune, si nu s-a lasat biruit de gânduri, dar a fost suparat tare de patima. Întorcându-se ei catre Parintele lor duhovnicesc, fata fratelui aceluia era tulburata.
Fiind întrebat despre cauza tulburarii, acela a pus metanie si a raspuns: "Roaga-te Parinte pentru mine, ca am cazut în curvie". Apoi I-a povestit, cum a fost luptat de gânduri. Batrânul fiind vazator cu mintea, vedea pe capul ucenicului sau, cinci cununi. Cunoscându-I lupta si biruinta lui asupra patimii si a diavolului, care o ridicase asupra lui, i-a zis: "Îndrazneste fiule, ca nu te-ai biruit; ci, mai vârtos, ai biruit cu acea împotrivire, ca n-ai savârsit pacatul".
Fratele, prin credinta în Dumnezeu si evlavia ce o avea catre Maica Domnului, a fost ajutat sa biruiasca de cinci ori, ispita divoleasca si astfel, s-a încununat de cinci ori, cu darul lui Dumnezeu.
Orice patima sau ispita diavoleasca biruita de noi cu ajutorul lui Dumnezeu si osârdia noastra bine chibzuita, este o cununa stralucita, cu care ne încununam de sus.

(Minunea 188)

***

Maica Domnului salvează din înec o femeie săracă care a născut

În largul oceanului este un ostrov ce se cheama Tumva. În acel ostrov era o biserica, zidita în cinstea Sfântului Arhanghel Mihail. La praznuirea hramului acestei Manastiri, se aduna mult popor, de prin multe parti. În aceea vreme, la un praznic, mersera pe mare multi oameni si femei. Între ele era si o femeie sarca, însarcinata, care era aproape sa nasca. Deodata se stârni o furtuna mare. Oamenii înspaimântându-se cumplit s-au coborât în barci si s-au îndreptat spre ostrov, lasând pe acea femeie în mijlocul valurilor.
Fiind învaluita de mare primejdie, plângea si se ruga lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfântului Arhanghel Mihail sa o scape din primejdie. În acel moment i s-a aratat ei Maica Precista, care a scos-o din valurile marii si a dus-o într-un loc fara de grija, unde a nascut prunc. Dupa ce s-a asezat marea, femeia vazându-se scoasa pe mal, a spus oamenilor toate. A spus cum n-a lasat-o Maica Precista sa se înnece în mare; ci ca o milostiva a mântuit-o de la moarte.

(Minunea 211)

***

Maica Domnului îndeamnă la pocăinţă, pe calugărul ce a facut mult bine bisericii Sale

Sfântul Ierasm, calugarul de la Pecersca, a avut multe comori mostenite de la parintii sai, pe care le-a dat bisericii Maicii Domnului. Dupa aceea, cu îndemnarea vrasmasului sufletesc, a început a petrece viata necuvioasa, lenevindu-se la rugaciune, la post si la alte bunatati sufletesti. În acea vreme îmbolnavindu-se, era aproape sa moara. Atunci i s-a aratat lui Maica Domnului tinând în brate pe Hristos ca Prunc si i-a zis lui: "Ierasme, fiindca tu ai împodobit biserica mea cu icoane, eu înca voi cere Fiului meu, ca sa te primeasca si sa vietuiesti în Împaratia lui, numai scoala-te din starea în care te afli si te pocaieste de pacatele tale, facându-te schimnic, caci peste trei zile te vor lua la mine".
Auzind acestea, Ierasm si-a marturisit pacatele sale în fata tuturor fratilor calugari, parându-i rau de tot ce a facut. A treia zi, dupa fagaduinta Maicii lui Dumnezeu, a plecat din aceasta viata urcându-se la cer, pentru a intra în locasul cel de veci.

(Minunea 230)

***

Maica Domnului salvează prin Sfânta Icoana pe pictorul ce era să se prabuşească

În tara Flandrei, un pictor evlavios picta icoana Maicii Domnului, pe cât putea mai frumos; iar pe capetenia diavolilor, cum putea mai urât. Odinioara s-a aratat lui duhul cel necurat si s-a laudat cu mare mânie, ca-l va pedepsi de va mai zugravi chipul lui atât de urât.
Pictorul, din acel ceas si mai mult s-a îndemnat a supara pe duhul cel rau prin acest lucru. Într-una din zile, pe când lucra la pictarea unei biserici si se afla sus pe schela, avea de executat chipul Maicii Domnului cu Dumnezeiescul Prunc în brate.
El lucra cu multa râvna si dragoste, cautând sa redea Chipului Sfânt, cele mai nobile si placte trasaturi; iar pe mai-marele diavolilor din contra, l-a pictat cât s-a putut mai monstruos, sub picoarele Sfintiei Sale.
Pe când lucra la terminarea acestei Icoane, aflându-se sus pe schela, deodata, din ispita diavoleasca, s-a pornit în biserica un vifor mare, care i-a surpat toata schelaria de sub el, fiind în pericol sa se prabuseasca. Vazând pericolul în care se afla, mai înainte de a cadea a strigat cu glas mare catre Maica Domnului sa-l salveze. În acea clipa, chipul ei din Icoana a întins mâna si l-a sutinut pe pictor, pâna ce oamenii au venit în ajutorul lui.
Astfel, intervenind grabnic, Maica Domnului salveaza de la moarte sigura pe robul ei, care, ca drept multumire, a lucrat cu si mai mare dragoste si râvna, la împodobirea bisericii cu Chipuri Sfinte.

(Minunea 254)

***

Fraţi certaţi împăcaţi de Maica Domnului

Într-o chinovie, din îndemnarea diavolului, s-au certat doi fraţi. Deci unul, ca un îmbunătăţit şi dreptcredincios ce era, îl iertase pe celălalt şi se ruga pentru sufletul lui, pe când acesta se mândrea şi spunea egumenului minciuni, a zis că tovarăşul lui ar fi făcut un păcat de ruşine. De aceasta luând cunoştinţă monahul cel cucernic, s-a mâhnit foarte şi s-a ruşinat, neputând să sufere o clevetire ca aceea. însă neavând în oameni nădejde, ci la Atotputernicul Dumnezeu şi la Preacurata lui Maică, a alergat la darul lor ca sa-i ajute, pentru ca să nu se ruşineze de fraţii săi.

Deci într-o dimineaţă, când se cânta Utrenia, văzu pe clevetitorul său stând în strană cu neruşinare, aproape de el, nicidecum căindu-se pentru nedreapta lui clevetire. Atunci fratele fiind biruit de mâhnire, neputând să-l vadă, a plecat din biserică şi ducându-se într-un Paraclis, a căzut la pământ rugându-se cu lacrimi şi zicând: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, nădejdea celor deznădăjduiţi şi ajutorul celor neajutoraţi, grăbeşte şi mă izbăveşte de clevetirea cea nedreaptă, că dacă nu va apuca înainte darul tău, nu găsesc alt ajutor". Acestea zicând, a văzut pe Preasfânta că şedea aproape de sfinţita masă, împreună cu un drept şi încuviinţat bărbat. Iar fratele privind la ei cu frică şi cu evlavie, i-a văzut că s-au închinat către răsărit când au cântat cântăreţii: "Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh". După care întorcându-se Stăpâna către dânsul, i-a zis privind cu faţa lină: "Să nu te mâhneşti mai mult, că m-am rugat pentru tine Fiului meu şi a luminat pe vrăjmaşul tău ca să se căiască de păcatul lui, pentru ca să nu se muncească, iar tu ca să te izbăveşti de nedreapta clevetire". Iar el a zis: "Te rog pe Tine, Doamna mea, spune-mi cine este Sfântul acesta care şade împreună cu Tine şi pentru ce acum vă închinaţi?" Preasfânta i-a răspuns: "Acesta este Ioan Evanghelistul, fiul meu cel dăruit de Stăpânul când era pe Cruce. Şi să nu te miri că ne-am închinat lui Dumnezeu, pentru că totdeauna când voi oamenii cântaţi aici pe pământ laude şi slavoslovii Sfintei Treimi şi noi cei din Împărăţia Cerească ne închinăm şi împreună ne bucurăm pentru slava cea care cu cuviinţă şi după datorie se dă Preaslăvitului Dumnezeu; şi ne aplecăm cu evlavie capetele, închinându-ne Făcătorului şi Mântuitorului nostru". Acestea zicând, s-a înălţat la ceruri Împărăteasa Atoate, lăsând în urma ei o aşa bună mireasmă, încât toţi s-au minunat. Iar clevetitorul acela, din mirosul acelei bune miresme desăvârşit umplându-se, a mărturisit înaintea tuturor nedreapta clevetire.

Deci, monahul cel cucernic, povestindu-le cu de-amănuntul vedenia şi ducându-se la biserică unde s-a arătat Stăpâna, ieşea încă bună mireasmă din marmura pe care stătuse cu preacuratele sale picioare; pe care marmoră scoţând-o, a păstrat-o şi păzit-o totdeauna ca pe nişte moaşte sfinte, pentru aducerea aminte de minunea pe care a făcut-o Preaslăvita Născătoare de Dumnezeu.
Pentru ale cărei rugăciuni, o! de am dobândi fericirea cerească! Amin (M.M.D. 34 d. Neamţ).
(Minunea 259)

Preasfântă Nãscãtoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi!