Acatistul Sfântului Porfirie Kavsokalivitul

 

De este preot, zice: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin, iar de este diacon, monah sau mirean, zice: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi.

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești; Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).

Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.

Doamne, miluiește (de trei ori), Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-se numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi, și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Preotul: Că a Ta este împărăția, puterea și slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor.

Cântărețul: Amin. Doamne, miluiește (de 12 ori). Și troparele:

Miluiește-ne pe noi, Doamne, miluiește-ne pe noi, că nepricepându-ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem ție, ca unui Stăpân, noi, păcătoșii robii Tăi, miluiește-ne pe noi.

Slavă...

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută și acum ca un Milostiv și ne izbăvește pe noi de vrăjmașii noștri; că Tu ești Dumnezeul nostru și noi suntem poporul Tău; toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău chemăm.

Și acum..., al Născătoarei de Dumnezeu:

Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc.

Apoi:

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.

Și întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu fă-cut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut;

Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om;

Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponțiu Pilat și a pătimit și S-a îngropat;

Și a înviat a treia zi, după Scripturi.

Și S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui;

Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfârșit.

Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit, Care a grăit prin proroci.

Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică;

Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor;

Aștept învierea morților.

Și viața veacului ce va să fie. Amin.

Doamne, miluiește (de 12 ori).

Apoi:

Psalmul 142

Doamne, auzi rugăciunea mea, ascultă cererea mea, întru credincioșia Ta, auzi-mă, întru dreptatea Ta. Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta. Vrăjmașul prigonește sufletul meu și viața mea o calcă în picioare; făcutu-m-a să locuiesc în întuneric ca morții cei din veacuri. Mâhnit e duhul în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu. Adusu-mi-am aminte de zilele cele de demult; cugetat-am la toate lucrurile Tale, la faptele mâinilor Tale m-am gândit. Întins-am către Tine mâinile mele, sufletul meu ca un pământ însetoșat. Degrab auzi-mă, Doamne, că a slăbit duhul meu. Nu-ți întoarce fața Ta de la mine, ca să nu mă asemăn celor ce se coboară în mormânt. Fă să aud dimineața mila Ta, că la Tine mi-e nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge, că la Tine am ridicat sufletul meu. Scapă-mă de vrăjmașii mei, că la Tine alerg, Doamne. Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. Pentru numele Tău, Doamne, dăruiește-mi viață. Întru dreptatea Ta scoate din necaz sufletul meu. Fă bunătate de stârpește pe vrăjmașii mei și pierde pe toți cei ce necăjesc sufletul meu, că eu sunt robul Tău.

Slavă..., și acum..., Aliluia (de trei ori).

(Troparul)

Doamne, miluiește (de trei ori).

Apoi:

Psalmul 50

Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut, așa încât drept ești Tu întru cuvintele Tale și biruitor când vei judeca Tu. Că iată, întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea. Că iată, adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale mi-ai arătat mie. Stropi-mă-vei cu isop, și mă voi curăți; spăla-mă-vei, și mai vârtos decât zăpada mă voi albi. Auzului meu vei da bucurie și veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite. Întoarce fața Ta de la păcatele mele și toate fărădelegile mele șterge-le. Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele. Nu mă lepăda de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale și cu duh stăpânitor mă întărește. Învăța-voi pe cei fără de lege căile Tale și cei necredincioși la Tine se vor întoarce. Izbăvește-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele; bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta. Doamne, buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta. Că de ai fi voit jertfă, Ți-aș fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Fă bine, Doamne, întru bună-voirea Ta, Sionului, și să se zidească zidurile Ierusalimului. Atunci vei binevoi jertfa dreptății, prinosul și arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tău viței.

(Apoi, urmează Condacele și Icoasele)

Condacul 1

Pe Părintele nostru Porfirie, făcătorul de minuni, care a împărţit mană din pustia binecuvântată a Sfântului Munte celor care flămânzeau în pustia duhovnicească a lumii, veniţi să îl lăudăm, binecredincioşilor, şi pentru rugăciunile pe care le înalţă Domnului pentru mântuirea neamului creştinesc să îi mulţumim cântându-i: Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Icosul 1

Ai auzit dulcele glas al Preadulcelui Iisus chemându-te la nunta cea veşnică şi zicând: „Vino, Părinte Porfirie, de moşteneşte Împărăţia Cerurilor ce este gătită celor care şi-au purtat crucea nevoindu-se din dragoste pentru Dumnezeu!”; noi, vrând a fi părtaşi fericirii tale, îţi aducem aceste laude:
Bucură-te, cel care mijloceşti înaintea Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră;
Bucură-te, rod înmiresmat al Tradiţiei Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, ostaş îmbrăcat în armură duhovnicească;
Bucură-te, furtună care spulberi cuiburile ereticilor;
Bucură-te, cel care te-ai dăruit în întregime fiecăruia dintre cei care te cercetau;
Bucură-te, că luptând împotriva puterilor întunericului, le-ai biruit;
Bucură-te, că ai apărat predaniile bisericeşti şi ai stat împotriva rătăcirilor de multe feluri;
Bucură-te, că i-ai binecuvântat pe cei care au mărturisit minunile tale;
Bucură-te, că i-ai mustrat pe cei care au spus despre tine lucruri neadevărate;
Bucură-te, cel care stai departe de cei care răstălmăcesc minunile tale;
Bucură-te, cel care primeşti laudele aduse de către cei binecredincioşi;
Bucură-te, ceară însemnată cu pecetea sfinţeniei;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 2-lea

Ştiind micimea vieţuirii noastre, să nu deznădăjduim aflând nevoinţele Preacuviosului Părinte Porfirie, nici să încercăm a le urma fără dreaptă socoteală, şi mai ales să nu căutăm a agonisi harismele sale, căci nu puţină vătămare vom afla. Ci să căutăm a învăţa de la el smerenia şi dragostea pentru cele sfinte, ca să Îi putem cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Ai primit la botez numele de Evanghelie, care se tâlcuieşte „Bună Vestire”, şi întreaga ta viaţă a fost o bună vestire despre lucrarea Duhului Sfânt şi despre dobândirea veşniciei de către oamenii care, trecători fiind prin viaţa pământească, L-au cunoscut pe Domnul Care ieri, astăzi şi în veac Acelaşi este, şi din revărsarea inimii ţi-au cântat:
Bucură-te, că din pruncie ai fost păzit de Cel a Cărui întrupare a fost binevestită de înger;
Bucură-te, că din fragedă vârstă ai năzuit să Îi închini Domnului viaţa ta;
Bucură-te, că din copilărie ai plecat la Muntele Athos ca să urci muntele virtuţilor;
Bucură-te, că atunci când te-ai lovit din greşeală cu securea în picior ai cerut ajutorul Maicii Domnului;
Bucură-te, că ocrotitoarea Sfântului Munte ţi-a oprit de îndată şiroirea sângelui;
Bucură-te, că ai trăit acoperit de Sfântul ei Acoperământ;
Bucură-te, că pentru vieţuirea ta cucernică ai fost hirotonit preot;
Bucură-te, că ajutând mulţimi de oameni nu ţi-ai pierdut liniştea;
Bucură-te, luminător al Atenei şi a toată Grecia;
Bucură-te, că ai fost căutat de pelerini veniţi din toată lumea;
Bucură-te, că ai trăit în vremurile noastre nevoinţe aspre ca ale Părinţilor din vechime;
Bucură-te, că până la moarte L-ai slujit cu jertfelnicie pe Hristos;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 3-lea

Nu pentru vreo nevoinţă aparte s-au revărsat asupra ta râurile binecuvântărilor, ci pentru că luând asupra ta crucea grea a ascultării ai urmat Domnului Care S-a arătat pe Sine ascultător până la moarte, şi lepădând voia ta la picioarele bătrânilor tăi ai învăţat de la aceştia cântarea: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Să vadă roadele ascultării cei care vor să trăiască neavând povăţuitor, cei care plini fiind de mândrie cred că au găsit un drum mai scurt către Dumnezeu, şi să îşi cunoască înşelarea. Iar noi să luăm aminte la vieţuirea Preacuviosului Părinte Porfirie şi cerându-i să mijlocească la Dumnezeu ca să primim puterea de a merge pe calea ascultării, să îi cântăm aşa:
Bucură-te, rob al lui Hristos care ai cunoscut ce înseamnă adevărata libertate;
Bucură-te, că nu ai cunoscut povara libertăţii pătimaşe;
Bucură-te, cel care supunându-te bătrânilor tăi ai înţeles taina ascultării;
Bucură-te, că Părinţii Pantelimon şi Ioanichie te-au învăţat lepădarea voii;
Bucură-te, că atunci când ţi s-au deschis ochii duhovniceşti i-ai văzut cu duhul pe bătrânii tăi;
Bucură-te, cel care făcând ascultare ai ieşit din chilia unui părinte pe fereastră;
Bucură-te, că nu te-ai mâhnit când frumoasa pasăre cioplită fără binecuvântare ţi-a fost frântă;
Bucură-te, că aşa s-a frânt şi gândul inimii tale de a face ceva după propria voie;
Bucură-te, că prin rugăciune ai devenit asemenea stâlpilor monahismului;
Bucură-te, că ieşind în mijlocul oamenilor te-ai sârguit să te jertfeşti pentru ei;
Bucură-te, că ai ridicat mănăstirea din Milesi ca pe un chivot al cunoaşterii lui Dumnezeu;
Bucură-te, cel care ai găsit în Sfânta Scriptură şi în Vieţile Sfinţilor chipuri de sfinţenie;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 4-lea

„Dacă nu ar fi scris Sfântul Ioan Scărarul cartea despre dumnezeiescul urcuş, ar fi putut-o scrie cu pricepere Părintele Porfirie”, s-a dat mărturie despre măsura sporirii tale; văzându-te Domnul că din copilărie ai vrut să urmezi viaţa de nevoinţă a unui alt avvă Ioan, cel numit Colibaşul, a venit în întâmpinarea ta şi ţi-a călăuzit paşii pe treptele scării Raiului, iar tu I-ai cântat cu umilinţă: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Mincinoşi sunt ritorii care învaţă că vremea sfinţeniei a trecut, că în vremurile noastre nu mai este cu putinţă omului să meargă pe calea cea strâmtă pe care o arată Scriptura; nouă numai a cugeta la vieţuirea ta ne este de ajuns pentru a sta împotriva unora ca aceştia, care nu vor să cânte împreună cu noi:
Bucură-te, că urmând Sfântului Ioan Colibaşul, L-ai primit pe Hristos în chilia inimii tale;
Bucură-te, că Sfântul Porfirie al Gazei te-a crescut ca pe un urmaş al său;
Bucură-te, bucurie a Sfântului Atanasie şi a celorlalţi cuvioşi aghioriţi;
Bucură-te, cel care ieşind din Sfântul Munte nu ai părăsit smerenia Sfântului Siluan;
Bucură-te, că primind bastonul trimis de Sfântul Gherasim ai primit şi binecuvântarea acestuia;
Bucură-te, cu Sfântul Vasile cel Mare care te-a ajutat să ridici aşezământul din Milesi;
Bucură-te, cu Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, neobosiţii făcători de minuni;
Bucură-te, cu Sfinţii Cosma şi Damian şi cu ceilalţi Sfinţi Doctori fără de arginţi;
Bucură-te, cel care ai fost asemănat cu Sfântul Serafim de la Sarov;
Bucură-te, că ai arătat lumii că harismele Sfântului Nectarie din Eghina nu s-au pierdut;
Bucură-te, cu soborul tuturor Cuvioşilor Părinţi şi Cuvioaselor Maici;
Bucură-te, floare din buchetul Maicii Domnului, care ai împrăştiat mireasma din Grădina ei;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 5-lea

Deşi în timpul vieţii ai avut parte de apăsătoare boli, Părinte, nu te-ai lăsat biruit de durere, ci le-ai răbdat cu mucenicească răbdare şi, în loc să cârteşti, ai primit suferinţa cu seninătate, cântându-I lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Cine poate să stea departe de mijlocirile tale, ştiind câtă mulţime de bolnavi au simţit ajutorul tău? Cine oare va şovăi să alerge la tine, aflând că din zi în zi numărul celor care au primit sănătate trupească şi sufletească sporeşte fără încetare? O, Părinte Porfirie, pentru grija pe care ai arătat-o şi o arăţi celor bolnavi, primeşte de la noi laudele acestea:
Bucură-te, că suferind grele boli ai primit puterea de a-i ajuta pe bolnavi;
Bucură-te, că i-ai învăţat pe oameni că vindecarea adevărată vine de la Dumnezeu;
Bucură-te, că însemnând bolnavii cu semnul sfintei cruci le-ai uşurat durerile;
Bucură-te, cel care i-ai ferit pe credincioşi de doctorii cei închipuiţi, care au puteri diavoleşti;
Bucură-te, că ai vindecat de paralizie pe femeia celui care a venit să te caute la mănăstire;
Bucură-te, că deşi acela nu te-a găsit, a avut mare credinţă în puterea mijlocirilor tale tainice;
Bucură-te, că aşa cum ai vindecat-o pe femeia sa, îi poţi vindeca şi pe cei pentru care ne rugăm;
Bucură-te, că i-ai mângâiat pe cei căzuţi în deznădejde;
Bucură-te, că i-ai povăţuit să poarte crucea răbdării;
Bucură-te, că bolnavilor care ţi-au cerut ajutorul le-ai adus grabnică tămăduire;
Bucură-te, cel care şi acum te rogi pentru cei aflaţi în diferite suferinţe;
Bucură-te, că pentru tine nu există boli de nevindecat;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al-6-lea

Nici un om nu este fără de păcat, nici un om nu se poate făli că a scăpat de orice urmă a bolii. Ştiind că nu numai trupurile noastre, ci şi sufletele noastre sunt atinse de boală, dar ştiind şi că Dumnezeu este Cel Care dăruieşte sănătate celor dreptcredincioşi, îţi cerem să te rogi ca împreună cu cei tămăduiţi de bolile lor să Îi putem cânta lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al-6-lea

Noule Doctor fără de arginţi, Părinte Porfirie, mulţumindu-ţi că prin nenumărate minuni ai dăruit celor suferinzi tămăduirea, nu vom obosi vestind celorlalţi vindecările făcute prin rugăciune către Dumnezeu, şi pentru aceasta te rugăm să primeşti drept plată mulţumirile noastre:
Bucură-te, că pe pruncul care nu se mişca l-ai vindecat spre bucuria părinţilor lui;
Bucură-te, pentru copiii care, primind vindecare trupească, L-au slăvit pe Dumnezeu;
Bucură-te, că pe femeia necăjită de boala bărbatului ei ai învăţat-o să se ferească de tulburarea adusă de diavol;
Bucură-te, cel care îi ocroteşti pe cei care se îngrijesc cu dragoste de bolnavi;
Bucură-te, cel care vedeai şi vezi mai bine decât doctorii bolile oamenilor;
Bucură-te, cel care stai împotriva doctorilor nepricepuţi, ca să-i fereşti pe bolnavi de mai multă suferinţă;
Bucură-te, cel care te-ai arătat bolnavei care suferea de tromboză şi ai vindecat-o;
Bucură-te, că mai târziu aceasta a recunoscut chipul tău şi aşa a înţeles de la cine a primit ajutorul;
Bucură-te, că doctorii au rămas fără grai în faţa vindecărilor pe care le-ai făcut;
Bucură-te, balsam care aduci de la Dumnezeu vindecare trupească şi sufletească;
Bucură-te, că prin rugăciunile tale s-a biruit rânduiala firii;
Bucură-te, cel care îi întăreşti pe cei care mărturisesc vindecările tale minunate;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al-7-lea

Răbdând suferinţele ca un al doilea Iov, ai arătat prin viaţa ta că încercările îngăduite de Dumnezeu nu covârşesc puterea omenească, şi că oricât de grele ar fi acestea, dacă ne luptăm să le biruim, Mântuitorul Hristos va pune pe frunţile noastre cununi strălucitoare, pentru care Îi cântăm: Aliluia!

Icosul al-7-lea

Auzind cum în timpul vieţii şi după moarte i-ai izbăvit de felurite ispite pe cei cărora le-ai cunoscut neputinţele, şi aflându-ne noi înşine în ispite fără de număr, căci viermele păcatului nu doarme, dorim să te avem ca ocrotitor al nostru, şi pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, că trecând prin furtuna necazurilor ai primit puterea de a-i ajuta pe cei ispitiţi;
Bucură-te, că i-ai făcut dreptate slujbaşului învinuit pe nedrept;
Bucură-te, că pe tânăra care voia să se sinucidă ai scăpat-o din ghearele diavolului;
Bucură-te, că ai prevenit maicile de la Mănăstirea Jazak să nu bea apă din fântâna otrăvită de necredincioşi;
Bucură-te, că fără teamă în vreme de război ai scăpat o fată de la pângărire;
Bucură-te, că l-ai izbăvit pe ucenicul tău de primejdia din adâncurile apelor;
Bucură-te, cel care dai cu prisosinţă cele de trebuinţă credincioşilor;
Bucură-te, că printr-o minune Cel Care a înmulţit peştii în pustie te-a vădit a fi asemenea Lui;
Bucură-te, că această minune şi altele asemenea ei au fost tăinuite până după moartea ta;
Bucură-te, cel care te-ai arătat în chip minunat celor care ţi-au cerut ocrotirea;
Bucură-te, că oricine te cheamă în ajutor cu credinţă primeşte sprijinul tău;
Bucură-te, că nenumărate sunt facerile de bine pe care ni le-ai arătat;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al-8-lea

Cum să nu ne veselim de minunile tale? Cum să nu tresalte inimile noastre la aflarea bucuriei pe care o aduci celor care te cinstesc, tainicule povăţuitor al călugărilor şi al mirenilor? Ştiind că ducând viaţă monahicească tu ai fost călăuză pricepută şi pentru familiile care în viforul lumii au căutat liniştea duhovnicească, Îi cântăm Celui Care te-a înţelepţit: Aliluia!

Icosul al-8-lea

Văzând cum vrăjmaşul diavol se luptă ca mirenii să ducă o viaţă cât mai pătimaşă, aducându-le tulburare în suflet şi şoptindu-le că numai în mănăstiri se poate duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, tu i-ai povăţuit să stea împotriva acestuia şi să ducă lupta cea bună, iar ei sporind în vieţuirea duhovnicească ţi-au cântat:
Bucură-te, că îi afli pe fiii risipitori şi te rogi pentru ei;
Bucură-te, că aduci pacea în familiile dezbinate;
Bucură-te, că le-ai descoperit celor căzuţi calea pocăinţei;
Bucură-te, că i-ai ajutat pe aceştia să ajungă fii credincioşi ai Bisericii;
Bucură-te, că i-ai învăţat pe părinţi să trăiască o viaţă sfântă pentru ca fiii lor să fie păziţi de ispite;
Bucură-te, că rugându-se Domnului ucenica ta a fost peţită de tânărul pe care îl iubea;
Bucură-te, că domolind împotrivirile părinţilor lui, au reuşit să se căsătorească;
Bucură-te, că le-ai vorbit despre Hristos tinerilor care, necunoscând Lumina, trăiau în patimi;
Bucură-te, că ei ţi-au sărutat picioarele cu dragoste;
Bucură-te, sprijin al celor care vor să îşi întemeieze o familie;
Bucură-te, că Domnul ţi-a dat priceperea de a fi călăuză pentru cei căsătoriţi;
Bucură-te, blând duhovnic care cu iscusinţă ai vindecat rănile sufleteşti;
Bucură-te, apostol al sfinţeniei în vremuri de mare tulburare;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al-9-lea

Doamne, Cel Care ne-ai zis „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, Sfânt sunt”, Care prin gura Preacuviosului Părinte Porfirie ne-ai amintit această poruncă a Ta, iar noi am priceput că numai dacă vom merge pe calea sfinţeniei vieţile noastre vor cunoaşte împlinirea, acoperă-ne cu harul Tău cel ceresc ca să mergem pe această cale fără a fi vătămaţi de cursele diavolului şi să Îţi cântăm în toată vremea: Aliluia!

Icosul al-9-lea

Ceea ce mărturiseşte întreaga predanie a Răsăritului, şi anume că Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se sfinţească, este cu anevoie de priceput; dar ascultându-te pe tine, Preacuvioase Părinte, că ne îndemni să ajungem la măsura sfinţeniei, oricât de mari ar fi ispitele care ne apasă, îţi zicem:
Bucură-te, icoană a virtuţilor poleită cu aurul smereniei;
Bucură-te, că nu numai pe monahi, ci şi pe mireni i-ai îndemnat să rostească rugăciunea lui Iisus;
Bucură-te, că îi vezi pe creştinii râvnitori strălucind ca nişte făclii;
Bucură-te, că l-ai văzut pe Părintele Yannis îmbrăţişându-şi preoteasa în lumina Raiului;
Bucură-te, dascăl al cugetării la cele sfinte;
Bucură-te, că săvârşind dumnezeieştile slujbe inima ta a devenit altar al Celui Preaînalt;
Bucură-te, că aflând nevoinţele tale sporim în nevoinţă;
Bucură-te, că prin postiri îndelungate ţi-ai hrănit sufletul cu putere cerească;
Bucură-te, lumânare care te-ai asemănat rugului lui Moise;
Bucură-te, că prin înţelepciune duhovnicească i-ai întrecut pe înţelepţii lumii acesteia;
Bucură-te, că ne-ai îndemnat ca prin lungi privegheri să călătorim spre odihna veşnică;
Bucură-te, adeverire a Învierii lui Hristos;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 10-lea

Fiind aprins de dragostea cea duhovnicească şi vrând să propovăduieşti oamenilor credinţa în Hristos, pentru râvna ta Domnul te-a chemat să fii părtaş darurilor Sfinţilor Apostoli şi prin harisma vorbirii în limbi ai grăit pe înţelesul celor de alt neam, iar ei mirându-se de sfinţenia ta au strigat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Vrând tu să o ajuţi pe tânăra Annoula să lepede cugetările deşarte şi să creadă în Atotputernicul Dumnezeu, nu ţi-a fost oprelişte necunoaşterea limbii pe care o vorbea aceasta, ci prin darul lui Dumnezeu ai trecut de această stavilă, spre bucuria celor care te laudă aşa:
Bucură-te, că niciodată nu ai greşit când ai spus oamenilor cele pe care ţi le-a arătat Domnul;
Bucură-te, cel care din smerenie nu I-ai cerut Domnului harisme alese;
Bucură-te, că nu te-ai mândrit pentru darurile cu care Dumnezeu te-a covârşit;
Bucură-te, că primindu-le, nu ai contenit cugetarea smerită la propria ta păcătoşenie;
Bucură-te, că minunile le-ai făcut nu spre lauda ta, ci spre slava lui Dumnezeu;
Bucură-te, că şi noi am urmat povaţa pe care i-ai dat-o femeii credincioase, şi nu ne îndoim de harismele tale;
Bucură-te, că ai trăit bucuria Rusaliilor;
Bucură-te, cel care prin luminare dumnezeiască ai înţeles necazurile oamenilor;
Bucură-te, că ai astupat gurile celor care cârteau împotriva darurilor Sfântului Duh;
Bucură-te, că ne-ai lămurit că puterile celor depărtaţi de Biserică vin de la îngerii căzuţi;
Bucură-te, stavilă pentru cei care fiind stăpâniţi de diavol imitau darul vorbirii în limbi;
Bucură-te, cel care cunoşteai graiurile păsărilor şi ale animalelor;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 11-lea

Cuvântul despre trecerea în veşnicie, cum că „de vei muri înainte de a muri, nu vei mai muri atunci când vei muri”, a fost sorbit de inima ta însetată de cunoaştere şi luminându-te te-ai împărtăşit de această trăire când moartea ta a devenit un puternic: Aliluia!

Icosul al 11-lea

„După ce voi pleca la Domnul, eu voi continua să vă vorbesc. Voi, oare, mă veţi auzi?”, ne-ai întrebat pe toţi cei care te purtăm cu dragoste în inimile noastre. Nefiind vrednici de a auzi cuvintele tale pline de putere, facem ceea ce ne este cu putinţă şi îndrăznim să îţi aducem smerită laudă, ştiind că asculţi glasurile noastre:
Bucură-te, cel care ţi-ai aşteptat moartea ca pe o întâlnire cu Dumnezeu;
Bucură-te, că ai părăsit această lume chemându-L pe Mântuitorul Hristos;
Bucură-te, că ai adormit în Sfântul Munte, pe care lăuntric niciodată nu l-ai părăsit;
Bucură-te, că dragostea ta pentru Hristos a covârşit frica morţii;
Bucură-te, că rugându-te, se risipea norul întunecat pe care îl vedeai deasupra unora dintre muribunzi;
Bucură-te, cel care şi acum te rogi pentru cei aflaţi pe patul de moarte;
Bucură-te, cel care ne fereşti de moarte năprasnică;
Bucură-te, că ultima ta dorinţă a fost „ca toţi să fie una”, după cum voieşte Hristos;
Bucură-te, că te-ai rugat ca toţi oamenii să Îl cunoască pe Dumnezeul Părinţilor noştri;
Bucură-te, că Cel Care a înviat din morţi te-a învăţat să biruieşti moartea;
Bucură-te, că privind blândul tău chip ne umplem de mângâiere;
Bucură-te, văzând că seminţele pe care le-ai semănat dau roadă îmbelşugată;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 12-lea

Aşa precum Sfântul Nectarie a voit ca moaştele sale binemirositoare să fie împărţite spre binecuvântare în tot pământul, şi pretutindeni s-a aflat de minunile sale, tot aşa după adormirea ta Dumnezeu a vrut ca cinstirea ta să se răspândească în toate colţurile lumii, ca toţi cei care în aceste vremuri de rătăcire au cunoscut că eşti stâlp de lumină al dreptei credinţe să cânte Domnului împreună cu tine: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Înainte de a primi cinstirea cuvenită de la oamenii cei muritori, bineplăcutule al lui Dumnezeu, ai primit o cinstire mai înaltă, căci ai fost prăznuit în Biserica Cerească de soborul celor care îmbrăcaţi în veşminte luminoase cântau îngereşte troparul tău şi cărora următori făcându-ne noi, îţi zicem cu mare glas:
Bucură-te, dar nepreţuit pe care Dumnezeu l-a dăruit Bisericii;
Bucură-te, că am fost povăţuiţi în chip minunat să ne rugăm ţie;
Bucură-te, că Însuşi Domnul S-a îngrijit să primeşti cinstire de la oameni;
Bucură-te, ascultând laudele celor care aşteaptă tainica ta povăţuire;
Bucură-te, că aşa cum te rugai înainte împreună cu ucenicii tăi, te rogi acum cu noi toţi;
Bucură-te, că precum îţi ocroteai fiii duhovniceşti, acum ne ocroteşti şi pe noi;
Bucură-te, că numărul celor care te cinstesc creşte fără încetare;
Bucură-te, prieten al celor care învaţă de la tine urcuşul duhovnicesc;
Bucură-te, că cei care au privit chipul tău luminat vor să atingă şi sfintele tale moaşte;
Bucură-te, candelă aprinsă de Părintele Ceresc;
Bucură-te, ucenic al Fiului lui Dumnezeu;
Bucură-te, vas ales al Sfântului Duh;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul al 13-lea

O, Preacuvioase Părinte Porfirie, făcătorule de minuni, primind această puţină rugăciune de la noi, cei care din preaplinul inimii îţi aducem laude după cuviinţă, ajută-ne să punem început bun şi lepădând toate patimile şi poftele să trăim ca mădulare sfinte ale Bisericii, ca împreună cu tine să putem cânta în vecii vecilor: Aliluia! (acest condac se zice de trei ori)

Apoi iarăşi se zic Icosul 1 și Condacul 1: 

Icosul 1

Ai auzit dulcele glas al Preadulcelui Iisus chemându-te la nunta cea veşnică şi zicând: „Vino, Părinte Porfirie, de moşteneşte Împărăţia Cerurilor ce este gătită celor care şi-au purtat crucea nevoindu-se din dragoste pentru Dumnezeu!”; noi, vrând a fi părtaşi fericirii tale, îţi aducem aceste laude:
Bucură-te, cel care mijloceşti înaintea Sfintei Treimi pentru mântuirea noastră;
Bucură-te, rod înmiresmat al Tradiţiei Sfinţilor Părinţi;
Bucură-te, ostaş îmbrăcat în armură duhovnicească;
Bucură-te, furtună care spulberi cuiburile ereticilor;
Bucură-te, cel care te-ai dăruit în întregime fiecăruia dintre cei care te cercetau;
Bucură-te, că luptând împotriva puterilor întunericului, le-ai biruit;
Bucură-te, că ai apărat predaniile bisericeşti şi ai stat împotriva rătăcirilor de multe feluri;
Bucură-te, că i-ai binecuvântat pe cei care au mărturisit minunile tale;
Bucură-te, că i-ai mustrat pe cei care au spus despre tine lucruri neadevărate;
Bucură-te, cel care stai departe de cei care răstălmăcesc minunile tale;
Bucură-te, cel care primeşti laudele aduse de către cei binecredincioşi;
Bucură-te, ceară însemnată cu pecetea sfinţeniei;
Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

Condacul 1

Pe Părintele nostru Porfirie, făcătorul de minuni, care a împărţit mană din pustia binecuvântată a Sfântului Munte celor care flămânzeau în pustia duhovnicească a lumii, veniţi să îl lăudăm, binecredincioşilor, şi pentru rugăciunile pe care le înalţă Domnului pentru mântuirea neamului creştinesc să îi mulţumim cântându-i: Bucură-te, Părinte Porfirie, biserică vie a lui Dumnezeu!

După aceea, se zice această:

Rugăciune

Preacuvioase Părinte Porfirie, robule al Dumnezeului Celui Viu, primeşte laudele pe care ţi le aducem cu inimă smerită şi mijloceşte înaintea lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră.

Ocroteşte-ne de tot răul şi de toată tulburarea. Ajută-ne să biruim ispitele care ne stau înainte şi prin răbdarea noastră să dobândim cununile cele netrecătoare. Iar la înfricoşătoarea Judecată să fim feriţi de veşnica pedeapsă şi să fim aşezaţi în partea cea de-a dreapta, unde cu soborul tuturor sfinţilor te veseleşti de frumuseţile cereşti. Ca primind grabnicul tău ajutor să Îi mulţumim în vecii vecilor Dumnezeului Care te-a proslăvit. Amin.

Şi se face otpustul.

Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Porfirie, Episcopul Gazei (26 februarie) (Scrisă de diaconul Marcu, ucenicul său)

 

Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moştenire fiilor lui Israil, din seminţia Iuda; apoi a fost stăpînită de filisteni. De la dînsa luase odată Samson, pe umeri, porţile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgînătatea închinătorilor la idoli, deşi se întrupase Hristos Dumnezeul nostru şi era luminată în parte cu sfînta credinţă de Sfinţii Apostoli şi cu propovăduirea episcopilor care au fost după dînşii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idoleşti, închinîndu-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum şi Venerei şi altor necuraţi zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sînge creştinesc, mai ales în vremea urîtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toţi preoţii şi călugării şi pe fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioşii. O tiranie şi păgînatate ca aceasta se săvîrşea în cetatea Gazei care avea într-însa atît popor, încît nimeni nu putea s-o cureţe şi s-o lumineze desăvîrşit cu sfînta credinţă, pînă la Sfîntul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvîntul. Acesta a întărit-o desăvîrşit, pe toţi idolii i-a sfărîmat şi a ridicat biserică în mijlocul cetăţii şi a cîştigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de faţă.

Sfîntul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinţi bogaţi, care, lăsînd casa tatălui său, fraţii şi bogăţia şi fiind de 25 de ani, a mers mai întîi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-şi îmbrăcămintea monahicească şi viaţa cea pustnicească. După aceea, petrecînd cu sfinţii părinţi în schit cinci ani, a mers la Ierusalim şi, închinîndu-se făcătoarei de viaţă Cruci şi Mormîntului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurîndu-le, s-a dus în părţile Iordanului şi într-o peşteră mare sălăşluindu-se, vieţuia după Dumnezeu cu post şi cu rugăciune neîncetată. Acolo vieţuind cinci ani, a căzut în boală şi a rugat pe unul din cunoscuţi să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav şi neputînd să meargă singur. Iar la Ierusalim închinîndu-se în toate zilele, deşi bolnav, înconjura sfintele locuri şi cînd nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se tîra pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfînta biserică a Învierii lui Hristos şi la Sfînta Cruce.

Văzîndu-l un monah tînăr, anume Marcu - care mai pe urmă a fost scriitorul vieţii sale -, ostenindu-se astfel în boala sa în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu şi a fost trimis de dînsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între fraţii cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinţi, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducîndu-se, a împărţit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vîndut-o pentru trei mii de galbeni. Şi i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele şi argintul pe toate le-a adus Marcu cu credinţă lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luîndu-le, le-a împărţit îndată săracilor şi mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.

În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: "Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav şi, neputînd răbda, am mers şi m-am culcat lîngă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mîntuitorul nostru pironit pe Cruce şi era spînzurat un tîlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicînd: "Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta". Iar Mîntuitorul a zis către tîlhar: "Pogoară-te de pe cruce şi-l vindecă de durerile trupeşti, precum şi Eu te-am vindecat de cele sufleteşti". Iar tîlharul, pogorîndu-se de pe cruce la mine, m-a cuprins şi m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pămînt, zicîndu-mi: "Vino la Mîntuitorul!". Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorît de pe cruce, grăind cu mine: "Primeşte lemnul acesta şi-l păzeşte". Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos şi venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca şi cum n-aş fi fost niciodată bolnav".

După aceasta, netrecînd mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului şi i s-a încredinţat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Aşa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dîndu-i Crucea să o păzească.

Cuviosul Porfirie, vieţuind în rînduiala preoţiei trei ani, episcopul cetăţii Gaza, care se numea Enea, a murit; şi au mers cei credincioşi din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugîndu-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvîntul şi cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulţi în cetate şi toţi mai marii cetăţii aceleia erau păgîni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Şi i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viaţă făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfinţitul Ilarie, patriarhul Ierusa-limului, rugîndu-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemînd pe Porfirie şi arătîndu-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.

Deci, Cuviosul Porfirie mai întîi s-a îndoit, apoi a zis: "Voia Domnului să fie". Şi ieşind de la patriarh a zis ucenicului său: "Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri şi lemnului celui de viaţă făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curînd, decît numai după mulţi ani". Zis-a ucenicul: "Pentru ce grăieşti aşa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămînă". Răspuns-a sfîntul: "În noaptea trecută am văzut pe Mîntuitorul zicînd către mine: "Dă-mi Mie visteria - adică lemnul Crucii - pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoţesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luînd-o pe ea, să o împodobeşti, ca să-şi uite sărăcia cea dintîi; căci, deşi este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te fereşti ca avînd-o pe ea şi rînduind casa, să nu cîştigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci şi pe Mine mă vei mînia şi pe dînsa o vei mîhni, pentru că neprimite sînt ei unele ca acestea, însă să nădăjduieşti şi să nu te împuţinezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ţie, chiar de nu te vei aştepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte şi mă tem ca nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulţime de păcate".

Acestea zicîndu-le către ucenic, a mers şi s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viaţă lemn al cinstitei Cruci, vărsînd multe lacrimi, şi, încuindu-l în sicriu, a mers şi a dat cheile prea sfinţitului patriarh. Apoi, luînd de la dînsul binecuvîntare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu şi cu un alt tînăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni şi, tămăduindu-l, îl avea ca slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie şi l-a silit prea sfinţitul mitropolit Ioan, chiar nevrînd, să primească sfinţirea ca episcop al cetăţii Gaza.

Deci plîngea cuviosul mult şi era nemîngîiat, zicînd că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; şi hirotonisindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii şi cu oamenii din Gaza, a cărui venire o aşteptau satele cele ce erau în jurul Gazei. Însă popoarele păgîne, adunîndu-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a aşternut-o toată cu spini săpînd gropi şi ducînd mulţime de gunoi, au făcut fum mare şi necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creştini şi din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creştinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie şi osteneală, ferindu-se de gropi, de spini şi de fum, ostenindu-se toată ziua, şi au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creştinească şi aceea mică; pentru că şi creştini nu erau mulţi iar temple idoleşti mulţime, încît erau şi pe uliţe idoli, iar în mijlocul cetăţii era un templu mare şi frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseţa toată cetatea prin mărimea sa, cu înălţimea şi cu prea frumoasa zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luîndu-şi scaunul său, a paşte turma cea mică a lui Hristos care era acolo.

În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întîmplat de nu era ploaie, ci secetă mare şi foamete, încît ziceau toţi necuraţii cetăţeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mîniat zeii şi au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunîndu-se toţi închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut şapte zile, rugîndu-se şi cîntîndu-i laude; apoi, ieşind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunîndu-se toţi creştinii cu femeile şi copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atîtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfîntul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune şi să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toţi îi supăra foametea, dar răbdau şi defăimare şi ocări de la păgîni, pentru acest necaz.

Sfîntul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvîrşind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergînd înainte cu Sfînta Cruce; şi au ieşit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credinţă. De acolo, cu cîntări de laude au mers la biserica Sfîntului Timotei, unde erau moaştele altor sfinţi mucenici; şi aşa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porţile cetăţii încuiate cu tărie; pentru că păgînii, închinătorii de idoli, văzînd că ieşiră creştinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, şi au stat înaintea porţilor două ceasuri şi nu le-au deschis.

Dumnezeu, însă, văzînd răbdarea şi lacrimile robilor săi şi ascultînd rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vînt dinspre miază-zi, precum cîndva pe vremea lui Ilie proorocul, şi a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerînd şi tunînd şi, apunînd soarele, a căzut ploaie foarte mare.

Unii din elini, văzînd o minume ca aceasta, au deschis cetatea şi unindu-se cu creştinii strigau: "Hristos este unicul Dumnezeu adevărat", şi toţi intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfîntul semn şi învăţătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Şi era numărul bărbaţilor 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulţumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi şi a treia zi, încît a adăpat pămîntul din destul şi s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintîi, încă 127. Apoi tot în acelaşi an au venit încă 105 şi, primind toţi Sfîntul Botez, se sîrguiau în sfînta credinţă.

Ceilalţi închinători de idoli nu încetau a duşmăni pe Sfîntul Porfirie şi a supăra pe creştini; căci venind ighemonul în cetate cîteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creştini, dîndu-i mulţime de aur; aşa că în toate zilele îi chinuiau pe creştini la lucrările cetăţii, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfîntul Porfirie, văzînd nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mîhnea foarte şi neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua şi noaptea, ca pe cei rătăciţi să-i întoarcă la calea cunoaşterii adevărului.

După aceea, Varuh, sluga sfîntului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuinţa aceasta: "Un oarecare închinător de idoli locuia pămîntul bisericesc şi era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănînd-o, se împotrivea lui Varuh şi se făcu gîlceavă între dînşii. Atunci, strîngîndu-se ceilalţi închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu beţele pînă la moarte şi, crezîndu-l mort, l-au scos afară din sat şi l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul şi alţi doi creştini, trecînd pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcînd ca mort, neputînd nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-şi mişte mîinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul şi, luîndu-l, l-au dus în cetate. Dar văzînd închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau şi au început a-i bate, zicîndu-le; "De ce faceţi o urîciune ca aceasta, aducînd mortul în cetate - deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morţi să-i scoată la îngropare afară din cetate - şi luîndu-l pe Varuh, l-au legat de picioare şi-l tîrau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergînd, a spus Sfîntului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sîrguinţă cu ceilalţi fraţi şi, ajungînd la cei ce-l tîrau, îi ruga să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărît şi pe episcop. Apoi s-a adunat mulţime de popor, care văzînd răbdarea şi smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărîtorilor lui, a început a se gîlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; şi s-a făcut între dînşii gîlceavă, căci punîndu-şi mîinile unul pe altul se băteau şi era tulburare mare.

Iar sfîntul episcop cu creştinii, luînd pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind tîrziu, şi, văzînd că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui şi toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dînsul. Apoi bolnavul a deschis ochii şi a vorbit, cerînd apă de băut; apoi a început a vorbi spunînd tot ce s-a întîmplat. A doua zi veniră mai-marii cetăţii la biserică cu mulţime de popor şi au zis: "Pentru ce aţi adus pe mort în cetate, împotriva legii părinteşti?" Şi a ieşit la dînşii sfîntul episcop Porfirie, cu toţi cei ce erau cu dînsul; aceştia, văzîndu-l pe episcop, au început a-l ocărî şi a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalţi care erau cu dînsul, au început a-i bate. Şi îndată fericitul Varuh, luînd putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca şi cum niciodată nu bolise, şi, luînd un ciomag mare, a început a bate şi a prigoni pe poporul cel păgîn şi gîlcevitor. Iar ei, văzîndu-l viu, s-au spăimîntat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morţi; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniţi, au fugit, călcîndu-se unul pe altul; şi i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică pînă la capiştea lui Marnas; apoi din acea vreme toţi păgînii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întîlni cu dînsul. Iar Sfîntul Porfirie, mulţumind lui Dumnezeu de acea grabnică şi neaşteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate şi de puterea trupească atît de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotonisit pe Varuh diacon şi împreună cu el şi pe Marcu.

Văzînd arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creştinilor de către necredincioşi, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugîndu-l să poruncească să se strice capiştile idoleşti din Gaza. Apoi a scris şi prea sfinţitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerînd ajutor şi mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiştile idoleşti din Gaza, ca să nu se săvîrşească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvîrşească porunca împărătească, luînd multe ajutoare şi mulţi ostaşi din Azot şi din Ascalon. Apoi, arătînd gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idoleşti şi le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetăţii. Iar păgînii, adunînd mulţime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugîndu-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetăţii, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decît pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărîmînd idolii într-însele. Şi s-a dus iubitorul acela de aur, ca şi cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creştin, iar înăuntru era plin de necredinţă elinească şi ajuta elinilor. Iar păgînii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas şi nu încetau a face creştinilor supărare.

În acea vreme s-a întîmplat un lucru minunat, care a adus la credinţă nu puţini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiţi cetăţeni şi soţie a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; şi se înmulţeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi şi mai cumplit. Deci, aducîndu-se multe femei fermecătoare şi vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute şi s-a muncit astfel şapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl şi mama ei şi toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe şi săvîrşeau rugi în templul lui Marnas, pentru dînsa, cerînd ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală şi mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toţi deznădăjduiau şi, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plîngînd şi tînguindu-se pentru dînsa şi gîndind la sfîrşitul ei. Era între dînşii o bătrînă creştină. Aceea, alergînd la biserică, se ruga cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Şi văzînd-o Sfîntul episcop Porfirie plîngînd, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzînd la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate şi îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăşi la bolnavă, învăţînd-o ce să facă şi ce să zică.

Deci mergînd bătrîna în casa bolnavei, a strîns toate rudeniile celei bolnave, pe părinţi şi pe bărbat, şi a zis către dînşii: "Este aici un doctor bun şi iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veţi da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?" Auzind acestea, părinţii au zis: "De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie şi sănătoasă pe fiica cea iubită". La fel zicea şi bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viaţa şi sănătatea soţiei lui. Grăit-a către dînşii bătrîna: "Ridicaţi-vă mîinile voastre spre înălţime şi vă întăriţi cuvîntul cu jurămînt, ca să fie credincioasă făgăduinţa voastră că nu veţi defăima pe doctorul acela". Iar ei, cu osîrdie şi cu lacrimi ridicîndu-şi mîinile, au zis: "În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viaţă şi veselie va fi nouă fără dînsa?".

Acestea auzindu-le bătrîna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: "Marele arhiereu Porfirie grăieşte ţie aşa: "Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El şi vie vei fi!" Şi femeia suspinînd, îndată şi-a dat rodul său şi i s-a uşurat durerea. Apoi toţi cei ce erau acolo mirîndu-se, au strigat: "Mare este Dumnezeul creştinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!" Iar a doua zi părinţii şi bărbatul femeii aceleia şi toate rudeniile, venind la Sfîntul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerînd botezul lui Hristos. Iar sfîntul, învăţîndu-i, le-a poruncit să postească şi să vină la sfînta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat şi pe ei, pe femeia care a născut şi pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Şi era numărul celor botezaţi 64.

Înmulţindu-se turma lui Hristos, se înmulţea şi pizma închinătorilor de idoli şi din zi în zi chinuiau mai amar pe creştini, îngreunîndu-i cu neîncetate lucrări ale cetăţii ca pe nişte robi, silindu-i la toate cu osteneli şi cu răni. Apoi încă şi prin ţarini şi prin grădini le făceau supărări, încît erau credincioşii în mare supărare şi sărăcie şi nu aveau de unde plăti cele cerute poporului şi dăjdiile împărăteşti. Aceea văzînd-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie şi o răutate ca aceea adusă credincioşilor de la păgîni neputînd să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugîndu-l ca ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dînsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idoleşti şi să îmblînzească sălbăticia elinească.

Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decît să-l elibereze de episcopie pe Sfîntul Porfirie. Suindu-se amîndoi într-o corabie, s-au dus şi, avînd bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viaţă sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfînt şi înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzînd înainte venirea lor şi cunoscînd dregătoria lor cea arhierească, i-a întîmpinat şi i-a cinstit. El, înţelegînd pricina călătoriei lor, i-a povăţuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-şi cîştige dorinţa. "Alergaţi - le zise - mai întîi la prea sfinţitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deşi nu merge acum în palatele cele împărăteşti, fiindcă s-a mîniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios şi îmbunătăţit căruia vă va încredinţa pe voi şi prin mijlocirea căruia veţi cîştiga toate. Acela vă va duce la împărat şi cu de-amănuntul veţi spune despre nevoia voastră şi să-i proorociţi împărătesei că va naşte un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de cînd a zămislit şi vă va face vouă după dorinţa voastră".

Iar sfinţii Ioan şi Porfirie, primind această povăţuire şi adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie şi în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învăţat Cuviosul Procopie, mai întîi au mers la sfinţitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste şi cu dragoste şi, aflînd pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemînd pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina şi i-a încredinţat lui să aibă grijă de dînşii şi să cîştige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinţii episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioşilor de către păgînii din Gaza, a lăcrimat şi, umplîndu-se de dumnezeiască rîvnă, a zis: "Nu vă întristaţi, sfinţi părinţi, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioşii robii Săi şi de cei ce le fac strîmbătate îi va izbăvi. Deci rugaţi-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei şi nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineaţă şi pe voi vă voi duce la dînsa veţi spune toate cele ce veţi voi". Acestea zicîndu-le eunucul către episcopi, s-a dus.

A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie la împărătescul palat şi i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzînd pe arhierei, a apucat înainte a le zice: "Binecuvîntaţi-mă, părinţilor". Iar aceia s-au aplecat ei. Şi şedea împărăteasa pe un pat de aur şi a zis către dînşii: "Iertaţi-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, avînd sarcina în pîntece; căci se cădea mie ca înaintea uşii să întîmpin pe sfinţiile voastre; ci vă rugaţi Domnului pentru mine, ca să pot naşte cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pîntecele meu". Iar sfinţii părinţi, minunîndu-se de smerenia ei, au zis: "Cel ce a binecuvîntat pîntecele Sarei, al Revecăi şi al Elisabetei, Acela să binecuvînteze şi pîntecele tău şi rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze".

Iar ea, poruncindu-le să şadă, a început a grăi: "Ştiu pentru ce aţi suferit atîta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Şi de voiţi, spuneţi-mi şi voi ca să ştiu mai bine pentru ce aveţi trebuinţă". Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creştinilor de către închinătorii de idoli şi au rugat-o să dea ajutor celor chinuiţi. Iar ea, ascultînd cele grăite, le-a zis: "Nu vă mîhniţi, sfinţilor părinţi, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniţi-vă de cale, căci vă văd osteniţi, şi rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat". Acestea zicîndu-le împărăteasa către sfinţii episcopi şi dîndu-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.

Cînd a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina şi pentru ce veniseră, cum şi toate răutăţile ce se făceau creştinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiştile idoleşti din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicînd: "Ştiu că cetatea aceea cu mare osîrdie slujeşte idolilor, dar avem trebuinţă de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor şi-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoşindu-se vor fugi şi se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atîtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dînşii cîte puţin? Mai întîi să luăm de la dînşii începătoria cetăţii, apoi templele lor să le închidem şi să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzîndu-se smeriţi, vor cunoaşte adevărul şi la noi se vor întoarce".

Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mîhnit foarte şi, lăcrimînd, a zis: "Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creştinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor". Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinţilor episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinţii episcopi şi le-a zis: "Am spus împăratului despre voi şi despre toată nevoia şi despre toată cererea voastră, dar nu voieşte să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mîhniţi, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat pînă ce el, ascultînd, va face voia voastră". Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.

Sfîntul Porfirie, aducîndu-şi aminte de profeticele cuvinte ale Sfîntului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: "Osteneşte-te pentru noi stăpînă, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îţi va da un fiu, care va împărăţi înaintea ochilor tăi şi mulţi ani va vieţui întru toată buna sporire a împărăţiei". Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie şi s-a luminat la faţă, zicînd: "Rugaţi-vă pentru mine, o! sfinţilor părinţi, ca, precum doriţi, să nasc fiu; şi de va fi aşa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereţi, ci şi cele ce nu le cereţi le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetăţii Gaza voi zidi o sfîntă biserică; deci mergeţi în pace şi aşteptaţi, rugîndu-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu".

După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; şi a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinţii părinţi i-au proorocit, şi s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărăţit cu Graţian. Şi s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăţia lui. Şi a fost mare bucurie a împărătului Arcadie şi la toată împărăţia. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie, zicînd: "Mulţumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereţi de la Domnul, sfinţilor părinţi viaţă şi mulţi ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă".

După şapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi i-a întîmpinat în uşa camerei sale, purtînd în mîini pruncul cel de curînd născut. Apoi şi-a plecat capul la dînşii şi a zis: "Binecuvîntaţi-mă, părinţilor, pe mine şi pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni". Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea şi pe pruncul pe care îl ţinea în mîinile sale şi au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: "Oare ştiţi, părinţilor, ce am gîndit să fac pentru a voastră cerere?" Iar Sfîntul Porfirie i-a răspuns, zicînd: "Pe toate cele ce le-ai gîndit stăpînă de la Dumnezeu le-ai gîndit, căci într-această noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era aşa: mi se părea că stau la Gaza, în capiştea idolească a lui Marnas şi a ta înălţime, stînd acolo, mi-a dat Sfînta Evanghelie, zicîndu-mi: "Primeşte şi citeşte". Iar eu, luînd-o, am deschis-o şi am aflat-o la locul unde Domnul grăieşte către Petru: "Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea". Iar tu stăpînă mi-ai zis: "Pace ţie, îmbărbătează-te şi te întăreşte". Iar eu m-am deşteptat şi din aceasta mă încredinţez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi".

Deci spune, stăpînă ce lucru bun ai gîndit pentru noi?". Iar împărăteasa le-a răspuns: "De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfîntul Botez; iar voi, mergînd, pregătiţi o scrisoare de cerere, în care să scrieţi toate cîte poftiţi şi, cînd se va aduce pruncul de la Sfîntul Botez, să daţi scrisoarea aceluia ce va duce pe mîini pruncul botezat; iar eu îl voi învăţa ce să facă şi nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rîndui bine după voinţa Sa".

Deci, ducîndu-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărîmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar şi despre uşurarea credincioşilor de lucrări, de dăjdii şi despre începătoria cetăţii şi, în sfîrşit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creştine, care era foarte săracă, scăpătată şi strîmtorată. Adică să se dea hrană slujitorilor ei şi alte lucruri folositoare şi de uşurare creştinilor celor chinuiţi şi scăpătaţi. Apoi aşteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, şi s-a îmbrăcat mai întîi cu porfira, apoi cu scutecele. Deci, aducîndu-se împăratul cel nou la Sfîntul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur şi cu argint şi tot poporul, purtînd haine mai luminate şi mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mîinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preţ; şi era mulţime de boieri şi de voievozi, unii mergînd înainte, iar alţii mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtînd platoşe şi arme cu aur, care străluceau; şi puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba şi mărirea, încît Sfîntul Porfirie zicea: "Dacă aşa este slava împăratului pămîntesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veşnic! " Şi fiind dus în biserică împăratul cel nou, amîndoi sfinţii episcopi stînd la uşile bisericii, ţineau scrisoarea pregătită.

După săvîrşirea Sfîntului Botez, cînd toţi ieşeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinţii episcopi au strigat: "Ne rugăm înălţimii tale, noule împărat, primeşte rugămintea noastră ca la începutul împărăţiei tale să te arăţi a fi milostiv". Acestea zicînd sfinţii părinţi, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat şi, luînd scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizînd-o, o citi în auzul tuturor, că aşa era învăţat de împărăteasă şi citind o parte a scrisorii, a învelit-o şi, punîndu-şi dreapta sub capul pruncului, l-a ridicat puţin, ca spre învoire şi a strigat: "Porunceşte a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvîrşească în faptă, deoarece aceasta este cea dintîi poruncă împărătească a lui şi nicidecum nu se va schimba!" Iar toţi cei ce vedeau şi auzeau aceasta, s-au minunat şi s-au închinat binecuvîntînd şi urînd mulţi ani noului împărat, cel ce a început împărăţia sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvîntat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărăţind împreună cu el şi dînd poruncile sale spre lucrurile cele bune. Şi s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplîndu-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dîndu-i mulţumire.

Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieşit în întîmpinare mama lui şi, ducîndu-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicîndu-i: "Fericit eşti, stăpînul meu, că în viaţa ta văzură ochii tăi împărat ieşit din coapsele tale". Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzîndu-l vesel, i-a zis: "Spune de-ţi este cu plăcere stăpîne, să ştim ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvîrşească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici". Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea şi a zis: "Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întîia poruncă a fiului nostru şi nu este cu putinţă a o schimba". Împărăteasa zise: "Nu este cu putinţă a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintîi, dar şi rugăciunea sfinţilor bărbaţi care mi-au proorocit înainte despre naşterea fiului nu este bine a o trece cu vederea".

Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărăteşti să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte şi, pregătindu-se scrisorile de la ambii împăraţi, de la Arcadie şi de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan şi Porfirie şi le-a arătat acele scrisori, întrebîndu-i dacă le sînt plăcute. Deci fiindu-le plăcute şi închinîndu-se împărătesei, i-au mulţumit pentru o sîrguinţă milostivă ca aceea şi cu bună înţelegere; şi s-au rugat ca să se trimită de la împăraţi, în Gaza, un bărbat mai credincios decît cel dintîi, ca să ducă la săvîrşire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios şi temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredinţat de împăraţi să se ducă în Gaza şi să rînduiască totul bine şi cu credinţă, după poruncă.

Apoi împărăteasa a dat Sfîntului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetăţii Gaza, asemenea şi pentru facerea casei de străini şi s-a mai făgăduit să dea cît va mai trebui pentru săvîrşirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amîndurora şi vase bisericeşti de aur şi de argint pentru biserica Cezareei şi a Gazei şi aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri şi cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinîndu-se sfinţitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dînşii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredinţase poruncile împărăteşti.

Cînd sfinţii părinţi Ioan şi Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cîrmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cîrmaciul n-a voit, spunînd că este vîntul nelesnicios şi n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian şi ura pe aceşti dreptcredincioşi episcopi. Cînd au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare şi învăluire, de care erau toţi în mare frică, temîndu-se de înecare, şi a fost vifor toată ziua şi toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineţii, Sfîntul Porfirie a adormit puţin şi a văzut pe Cuviosul Procopie, zicînd: "Sfătuiţi pe cîrmaci să se lase de eresul arian şi să-l blesteme, apoi să-l învăţaţi spre Botez şi îndată va înceta învăluirea cea înfricoşată.

Deşteptîndu-se Sfîntul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul şi celorlalţi care erau cu dînsul şi, chemînd pe cîrmaci, i-au zis: "Dacă vei voi să se mîntuiască de înecare corabia ta şi noi toţi, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veşnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credinţă a eresului tău cel arian şi te împărtăşeşte cu credinţa cea sobornicească". Iar cîrmaciul s-a mirat că sfinţii părinţi ştiu această taină, pe care nimeni nu o ştia, şi a zis către dînşii: "De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credinţa lui Arie şi cred precum credeţi voi". Zicînd, viforul a încetat şi marea s-a alinat, iar sfinţii, învăţînd pe cîrmaci din dumnezeiasca Scriptură şi întărindu-l în dreapta credinţă, l-au botezat.

Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; şi au mers pe jos pînă în cetatea Gaza. Credincioşii, înştiinţîndu-se de venirea lor, le-au ieşit în întîmpinare cu psalmi şi cu cîntări, ducînd înainte Sfînta Cruce şi cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzînd aceea, s-au mîniat foarte scrîşnind din dinţi. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiţi de împărat episcopii creştini şi că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească şi să risipească capiştile zeilor lor. Iar creştinii, mergînd cu cinstita Cruce şi cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără ruşine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzîndu-i lumînări şi cădelniţîndu-l cu tămîie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înşela cu năluciri de visuri, îndemnînd pe fecioare sau pe femei la necurata însoţire.

Deci creştinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliţă, îndată a fugit diavolul, aruncînd pe idol la pămînt, şi acesta s-a sfărîmat în multe bucăţi, căci era de marmură; şi a ucis pe doi oameni necredincioşi care, stînd acolo, rîdeau şi batjocoreau cîntarea creştinească. Acea minune văzînd-o, mulţi elini au crezut în Hristos şi împărtăşindu-se cu creştinii, mergeau la sfînta biserică şi au cerut Sfîntul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbaţi şi 7 femei. Şi s-a făcut bucurie îndoită creştinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor şi despre mîntuirea sufletelor omeneşti.

Petrecînd fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecîndu-l creştinii foarte departe. Şi după cîteva zile a venit în Gaza şi Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, avînd cu sine mulţi boieri şi pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoşat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunînd pe toţi începătorii cetăţii, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărîtă pentru risipirea templelor idoleşti şi pentru sfărîmarea idolilor lor. Cînd s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgînesc ridicînd glasul, a început a plînge şi a se tîngui, pe care lucru Chineghie, neputînd a-l suferi, a făcut semn ostaşilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate şi i-au izgonit din adunarea creştinilor, iar creştinii cu mare bucurie au mulţumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiştile idoleşti şi cu zgomot mare au început a le risipi. Şi erau în cetate opt temple idoleşti vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii şi lui Marnas, care era mai mare decît toate şi mai cinstit de păgîni. Încă şi foarte mulţi idoli mai erau în tîrg şi pe uliţe, prin ziduri şi prin cetăţi, împrejurul cetăţii, pe drumuri, prin grădini şi în ţarini; şi în zece zile toţi idolii aceia au fost sfărîmaţi şi templele idoleşti le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare şi mai frumos, pe care mulţi ziceau să nu strice, ci s-o sfinţească biserică lui Dumnezeu. Mulţi voind astfel şi sfătuindu-se, Sfîntul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerînd de la El încredinţare pentru aceea. Şi cînd se săvîrşea dumnezeiasca slujbă în sfînta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: "Să se ardă şi să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sînge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor şi temelia din pămînt să se sape şi să se arunce; iar în acel loc să se zidească noua biserică dumnezeiască!".

Acel copil era de şapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învăţat să vorbească astfel; şi luîndu-l au început a-l înfricoşa cu bătăi ca să spună cine l-a învăţat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi greceşte, spunînd aceleaşi lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas şi să se risipească. Şi au cunoscut că de la Duhul Sfînt grăieşte, căci fiind de şapte ani şi neînvăţat, vorbea bine greceşte. Deci crezînd cuvintele copilului, au ars şi au risipit templul cel mai frumos lui Marnas pînă în temelie pe care săpînd-o din pămînt au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toţi călcată; şi se tînguiau de aceea păgînii. Apoi, prin toate casele elineşti cele încuiate umblînd ostaşii adunau idolii cei ascunşi şi, strîngînd mulţime mare din aceia, i-a făcut grămadă şi cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.

Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgîni ai cetăţii şi uşurînd necazul făcut de ei creştinilor, s-a întors la împăraţi. Însă o parte din oaste, după dorinţa arhiereului, au lăsat-o în cetate, ca nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creştinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hîrtie, avînd 30 de stîlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; şi în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decît cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfinţind-o, săvîrşea dumnezeiasca Liturghie, dînd mulţumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sîngeroasele jertfe ale mincinoşilor zei, a început a se aduce prea curata jertfă, fără de sînge, a adevăratului Dumnezeu.

A zidit apoi şi casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini şi hrănea pe săraci. Apoi păştea turma lui Hristos cu cuvîntul lui Dumnezeu şi se mărea numărul credincioşilor în toate zilele, căci mulţi din rătăcirea elinească lăsînd păgînătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalţi elini turbau de mînie şi de zavistie, văzînd creştinătatea cum înfloreşte zi de zi şi se înmulţeşte, iar idolatria, vestejindu-se şi micşorîndu-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfîntului păstor şi a turmei lui. Căci, făcînd oarecînd gîlceavă, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetăţean vestit care se numea Sampishie - pentru un lucru care era averea bisericii - s-a făcut sfadă şi tulburare din amîndouă părţile; căci se adunaseră credincioşii şi necredincioşii, ajutînd fiecare părţii sale. Credincioşii ajutau iconomului, iar necredincioşii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulţi necredincioşi, aceştia biruiau pe credincioşi şi au ridicat război, apucînd beţe şi arme, ucigînd şapte oameni credincioşi, iar pe mulţi i-au rănit şi, pornind cu glas fără rînduială, au alergat în curtea episcopiei, vrînd să-l ucidă pe arhiereu, Sfîntul Porfirie. Înştiinţîndu-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: "Să fugim, frate, şi să ne ascundem puţin, pînă ce va trece mînia Domnului!" Şi fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credinţa, orfană de părinţi şi avea pe moaşa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneala mîinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dînsa pe Sfîntul episcop Porfirie două zile şi o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gîlceava şi tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa şi a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit şi abia răsuflînd. Despre toate acestea creştinii, trimiţînd degrab în Cezariea, au spus antipatului şi, acela trimiţînd oaste, au prins pe toţi cei vinovaţi de tulburare şi ucidere şi pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alţii, bătîndu-i cumplit, i-a eliberat.

Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgîni şi a vieţuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieţii sale în pace şi în bună linişte. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigaşele mîini, i-a mulţumit, luminînd-o cu Sfîntul Botez; iar pe bătrîna bolnavă a tămăduit-o şi a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericeşti. După aceea, voia s-o însoţească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfîntul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfinţit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvîrşit, păzindu-şi neprihănită fecioria sa în post şi în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălţa neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma sa, ziua şi noaptea.

Apoi a făcut şi minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puţ adînc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii şi întregi; pe o femeie oarecare ţinînd de eresul maniheilor şi fiind plină de meşteşug diavolesc şi de basmele eretice, care hulea foarte mult credinţa cea dreaptă şi pe mulţi îi înşela la păgînătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzînd, a pierit. Şi multe alte minuni a făcut Sfîntul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscînd Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni şi 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh, se cuvine cinste şi slavă în veci. Amin.

De aici vin tulburările în familie și în lume

 

PĂCATELE NESPOVEDITE ALE PĂRINȚILOR | PR. JUSTIN

Și toate păcatele celor nespovediți rămân asupra copiilor lor. Rămân și le trag copiii, de aceea și în viață, povestesc unii dintre creștini: „Nu mai pot scăpa, n-am spor, n-am niciun progres, n-am nicio prindere, sunt lipsit de orice posibilitate, muncesc, învăț, dar bat pasul pe loc”.

Un păcat spovedit se șterge, ne spun Sfinții Părinți și nu mai alterează gena neamului tău. Ce se întâmplă însă cu păcatele nespovedite? Cum pot influența păcatele părinților destinul copiilor lor? Și cum trebuie să le spovedim, ne învață Părintele Justin Pârvu PĂCATELE NESPOVEDITE ALE PĂRINȚILOR | PR. JUSTIN

Judecata lui Dumnezeu

Dar de scăpat de judecata asta comună, nu scăpăm noi, pentru că la Judecată, acolo, vom merge toate neamurile, vom merge toate familiile. Vom merge acolo cu toții, până la ultimul. Acolo vor fi familia noastră, familia vecinului și așa mai departe, încât acolo se vor descoperi faptele copiilor în fața părinților, acolo se vor descoperi faptele părinților în fața copiilor lor și acolo va fi blestemul copiilor asupra părinților că nu i-au învățat ce trebuia și când trebuia. Acolo va fi blestemul părinților asupra copiilor că nu i-au ascultat când ei le-au vorbit și iată așa judecata va fi foarte aspră.
Noi mai avem, însă, salvarea mărturisirii, acum cât suntem în viață, ca să scăpăm de toate tainele acestea mari acoperite aici, ca să nu se descopere dincolo, să le spovedim aici. Că mare durere este pentru un creștin care trăiește 30-40-50 de ani, 60 de ani și nu se spovedește și iată că intră cu mașina într-un accident și moare acolo.

De ce nu avem spor în casă?

Și toate păcatele celor nespovediți rămân asupra copiilor lor. Rămân și le trag copiii, de aceea și în viață, povestesc unii dintre creștini: „Nu mai pot scăpa, n-am spor, n-am niciun progres, n-am nicio prindere, sunt lipsit de orice posibilitate, muncesc, învăț, dar bat pasul pe loc”. Și dacă îl iei pe om și stai de vorbă cu el, de unde vine, ce neamuri are, ce morți… „Păi, ce să am? Bunicul meu, îmi povestea despre un frate al lui, s-a spânzurat”. „Hai să îți povestesc după aceea că altul s-a înecat, s-a aruncat în apă. Altul că nu mergea la biserică, înjura, era rău, bătăuș, stricat”. Și atunci copiii aceștia trag toate ponoasele, trag toate urgiile, toate urmările rămân asupra lor.
De aceea, orice gândiți dumneavoastră, orice vorbiți, orice faceți apare pe înregistrarea aceasta. Dacă cipul te înregistrează așa, darămite Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu care este asupra noastră și care planează asupra vieții noastre? Și nu e o mișcare fără voia lui Dumnezeu. Niciun fir de păr nu cade fără voia lui Dumnezeu și atunci, cu atât mai mult viața noastră trebuie să fie foarte corectă, foarte cinstită?

Să nu amânăm spovedania

De aceea a lăsat Biserica patru posturi pe an. Dar nu numai în cele patru posturi creștinul se poate spovedi. El se poate spovedi și în ziua de Paști și în ziua de Crăciun și în ziua de Bobotează. De ce, când ai o durere de măsele și nu poți dormi o juma’ de noapte, o noapte, imediat zici: „Hai la dentist, hai să-i punem ceva, s-o scoatem, ori o tratăm, că nu se mai poate!”. Ei bine, la fel trebuie să fie și cu păcatul săvârșit. Nu trebuie lăsat acoperit, că se depune uitarea peste el. Mâine vin altele și altele și în felul acesta se adaugă zi de zi la păcate și nu mai poți face nimic.

De aceea păcatele trebuie spovedite cât mai des și cât mai atent. Creștinii noștri aveau altădată la șold aici, o condică, un carnet, carnetul de zi, așa cum avem noi acum carnetul cu programul de lucru. Și acolo, în fiecare moment își notau, după fiecare zi, făceau seara bilanțul păcatelor. La săptămână, când mergea creștinul la spovedit, acolo era oglinda lui și citea păcatele.

Spovedania cu efect

Dar nu numai să citești ca pe o poezie și: „Gata m-am spovedit”. Părintele vine și dezleagă și s-a terminat spovedania. Nu, dragii mei! Fiecare păcat trebuie să fie cum scoți o rădăcină, o plantă cu o rădăcină adâncă înfiptă în pământ. Și tragi de ea să o scoți la suprafață, așa trebuie să fie și durerea sufletească a creștinului care-și spune păcatul. Că de abia acest păcat, care îi scos cu toată forța și regretul sufletesc, de abia acela este într-adevăr un păcat spovedit.

Așa… „hai, mă duc la spovedit. Hai, nu mergi și tu?”. „Ba da, mergem, hai!”. „E cineva la părintele?”. „Da, dar mai sunt vreo 4-5 și intrăm și noi. În 4-5 minute a terminat cu grupul. Hai, intrăm și noi!”. Și apoi mai vine altul. Băi, băieți, asta nu e spovedanie, asta este batjocura tainei… Și vă spun, că orice puteți lua cu ușurință, dar spovedania, nu, niciodată.

De aici vin tulburările în familie și în lume

Spovedania este în atenția și în centrul preocupărilor noastre, că de aici este și tulburarea în familie, de aceea este și tulburarea în societate, în lumea întreagă, din cauza păcatelor care se suprapun unele peste altele. De ce atâta barbarie și tiranie în lumea aceasta a noastră? Unde s-a mai pomenit atâta nenorocire și Babilon decât tocmai în zilele acestea ale noastre? De aceea și Dumnezeu nu ne mai poate suporta că am inventat toate diavolismele unul împotriva celuilalt. Să se descopere, să se afle, să se știe ce se vorbește sau ce se spune.
Povestea lui Ion Creangă când îi întinde bătrâna papucii diavolului, nu-i fără rost. Îi spune: „Dă-mi papucul, diavole”! Și el îi răspunde: „Nu, nu mă apropii de tine că m-ai întrecut”. Deci, omul a întrecut pe diavol, în iscusința răutăților.

Trebuie să fiți cu mare atenție, căci vom da seama înaintea lui Dumnezeu de orice cuvânt, de orice gând, de orice vorbă. Cuvântul trebuie să fie măsurat, să fie cântărit, să fie drept, fără sminteală. Omul să fie atent și să se uite în jurul lui, că te mai vede un copil în casa ta că fumezi, de pildă, și va fuma și el. Îi spui copilului la 18 ani: „Măi, să nu bei!”. Păi, dacă tata vine acru acasă după 7-8-10 ore, ce-o să facă copilul acesta? Ăsta-i crescut deja, celula lui este stricată, alterată și așa se merge din tată în fiu, se tot duc cu treburile astea și păcatele astea și mai spun că nu au nimic. Trebuie să fim atenți să nu fim mijloc de sminteală. Asta este sminteala: puterea păcatului asupra copiilor noștri.

(Extras din cartea „Ne vorbește Părintele Justin, vol. III)

__ '•.¸♡ ♡¸.•' ___

 ... Și azi, ca și ieri, o luăm de la capăt... O nouă zi! Fiecare zi are frumusețea ei.... Fiecare suflet, are povestea lui....
Bună dimineața, oameni frumoși!
De bine și frumos să vă fie ziua plină!🌷🎀🩶
___ '•.¸♡ ♡¸.•' ___

“bolile” sunt REACȚII DE PROTECȚIE INTELIGENTE

 Nu sunt “nocive”, nu sunt “de temut”, nu sunt “de combătut”: “bolile” sunt REACȚII DE PROTECȚIE INTELIGENTE generate de organism pentru revenirea la homeostazie.

Dr Steph Young

Febra = răspuns protector
CAUZA: Atunci când ești congestionat, împovărat sau stresat, eliminarea încetinește. Deșeurile se întorc în celule. Temperatura crește, ceea ce lichefiază matricea celulară pentru a distila contaminanții.

Tusea = răspuns protector
CAUZA: Particulele irită plămânii, determinând producerea de mucus și declanșarea tusei pentru a ajuta la eliminarea acestora.

Inflamația = răspuns protector
CAUZA: Atunci când țesuturile sunt deteriorate din cauza unei varietăți de agresiuni, cascada inflamatorie este activată. Aceasta crește circulația, căldura și facilitează toate tipurile de proteine pentru repararea țesuturilor.

"Faringita streptococică" = răspuns protector
CAUZA: Lichidul limfatic se acumulează în amigdale și ganglioni, iar bacteriile pleomorfe, precum cele etichetate "streptococ", proliferează direct din țesut pentru a ajuta la compostarea deșeurilor acumulate. Adesea însoțită de umflături și dureri, facilitează detoxifierea, elimină blocajele și restabilește fluxul limfatic.

Tumorile = răspuns protector
CAUZA: Tumorile izolează substanțele nocive și celulele deteriorate, creând un mediu închis pentru a preveni alte daune în timp ce organismul încearcă să folosească diverse căi de eliminare. Este un răspuns în fază târzie.

Alergiile = răspuns protector
CAUZA: Atunci când organismul detectează proteine problematice sau contaminanți, celulele eliberează histamină ca parte a unui răspuns natural. Acest lucru declanșează dilatarea vaselor și creșterea permeabilității. Umflarea și producția de mucus elimină iritanții.

După ce organismul trece prin stadiul de adaptare, afectarea simptomatică încetează. Suprimarea simptomelor prin farmaceutice dă numai o iluzie de “însănătoșire”, de fapt îngropând cauzele afecțiunilor tot mai adânc și ducând la probleme cronice și la dependența de sistem pe viață.

Iată frecvențele primare Solfeggio și beneficiile asociate acestora:

 

174 Hz | Adesea considerată frecvența pentru ameliorarea durerii, se crede că reduce durerea fizic și energetic, oferind un sentiment de siguranță și securitate.

285 Hz | Asociat cu vindecarea și regenerarea celulară, se crede că îmbunătățește capacitatea organismului de a se vindeca și de a se reface, în special la nivel celular.

396 Hz| Cunoscută pentru eliberarea vinovăției și a fricii, se crede că această frecvență ajută la eliberarea blocajelor emoționale și a traumelor trecute.

417 Hz| Această frecvență este asociată cu facilitarea schimbării și anularea situațiilor. Se crede că ajută la eliminarea energiei negative pentru a aduce schimbări pozitive.

528 Hz | Deseori denumit tonul „miracol” sau frecvența „repararii ADN-ului”, se crede că promovează vindecarea și regenerarea ADN-ului și aduce transformare profundă și miracole în viață.

639 Hz | Această frecvență este asociată cu reconectarea și echilibrarea relațiilor. Se crede că îmbunătățește comunicarea, înțelegerea și dragostea.

741 Hz | Cunoscut pentru capacitatea sa de a curăța și detoxifica celulele și organele, se crede, de asemenea, că duce la o viață mai sănătoasă și mai stabilă.

852 Hz | Această frecvență este asociată cu trezirea intuiției și alinierea la ordinea spirituală. Se crede că ajută la trezirea forței interioare și la realizarea de sine.

963 Hz | Deseori denumită frecvența zeilor, se crede că creează spațiu pentru unitate și unitate și reconecta indivizii cu sursa lor.

🍮 🧁Tiramisu este un desert italian

 

Aceasta este o versiune de cascadă iti lasa gura apă. 

Dragobetele pupă fetele'

  Pretutindeni se auzea zicala 'Dragobetele pupă fetele'. Dragobetele este identificat și cu o altă reprezentare a panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat în planta care îi poartă numele.

 Tot de Dragobete se făceau însurățirile între fete și înfrățirile între băieți — mai rar între băieți și fete. Într-un studiu consacrat fraternizării rituale, Petru Caraman (*folclorist român) susține că termenii se referă la fraternitate realizată prin îndeplinirea unir rituri noi ce țin atât de substrat magic, cât și religios — căci riturile vechi se întrepătrund cu cele noi. Înfrățirea sau însurățirea, în unele regiuni, erau în trecut destul de riguroase. Ritul se desfășura tot în cete de vârstă și sex, pe afinități selective. În fata cetei, partenerii își zgâriau brațul stâng cu semnul crucii (solare, dar și creștine) până la sângerare. Se amesteca sângele suprapunându-se zgârieturile sângerânde una peste alta. Așa se declarau băieții fîrtați și fetele surate. Urmau îmbrățișările și jurământul reciproc de sinceritate și ajutorare până la moarte. Când unul dintre cei înfrățiți murea, celălalt trebuia dezlegat – adică desfrățit sau dessurățit la mormântul fratelui decedat și înfrățit cu un alt partener, în alt loc, cât mai departe de mormânt. Fraternitatea rituală de tipul acesta a fost un rit străvechi la tracii nord-dunăreni (daci) cât și la cei sud-dunăreni (moesi și odrisi), ca și la iliri.

 surse: Romulus Vulcănescu, Mitologie română, 1985, p. 337 - 338; Șezătoarea, nr. XII, 1904; Ion Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, 2003, pp. 228 - 229.

La mulți ani tuturor îndrăgostiților!

DOR DE VARA....

 

 

Sfântul Paisie Aghioritul - sfaturi pentru bolnavi

 

Sfaturile date de oamenii sănătoși celor bolnavi sunt asemenea cuvintelor scrise pe nisip. Adesea, cei suferinzi își pleacă mai ușor urechea în fața celor care trec printr-o durere asemănătoare cu a lor sau au învins o încercare grea pe parcursul vieții. De aceea, sfaturile duhovnicești ale Sfântului Paisie Aghioritul, izvorâte atât din experiența sa spirituală, cât și din nenumăratele suferințe trupești pe care le-a întâmpinat, constituie o alinare mai ales în această perioadă dificilă pentru întregul mapamond.

Ca om întâmpini cea mai mare teamă nu în ceea ce privește boala în sine, cât în durerea și limitele pe care aceasta ți le impune cu forța. Te poți obișnui cu ideea că ți-ai pierdut sănătatea, dar îți vine greu să te împaci cu noile condiții de viață pe care ești nevoit să le accepți, cu degradarea continuă a propriului trup, cu neîncetatele gânduri care-ți macină mintea și te fac să simți că mâncarea nu mai are gust, că somnul s-a îndepărtat de ochii tăi.

Zilele bolnavului trec greu, iar uneori nopțile sunt cele mai cumplite. Când toți cei sănătoși au pus capul pe liniștitele lor perne și se afundă în lumea viselor, bolnavul își înfruntă cele mai mari temeri, resimte durerile cele mai aspre, își chinuie mintea cu scenarii tot mai înfricoșătoare.

Cuviosul Paisie Aghioritul spunea: „Noaptea omul se îngreuiază. În timpul zilei, bolnavii, având companie, discuţii etc., îşi uită durerea. Iar noaptea, când sunt singuri, mintea lor se duce la durere şi li se pare că ea este mai mare. În boală vor exista totdeauna dureri, însă scopul este să răsucim butonul la altă frecvență, pentru a le uita. Pentru că de nu înfrunţi corect durerea, te va durea de două ori mai mult. Dacă te gândeşti la durere, ea se va mări, în timp ce un gând bun, de pildă, dacă îţi aduci aminte de cei care suferă mai mult decât tine, sau dacă psalmodiezi puţin, durerea se uită” (Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovni­cești, vol. IV. Viața de familie, trad. de iero­schim. Ștefan Nuțescu, București, Ed. Evanghelismos, 2003, p. 234).

Cele două soluții propuse de experimentatul părinte athonit - gândul la cei aflați în suferințe mai mari și rugăciunea - sunt printre cele mai eficace și din punct de vedere medical.

Atunci când avem un necaz și întâlnim un om care are aceeași problemă ca noi sau una mai gravă, ne simțim mai ușurați? Este ca și cum între noi și celălalt s-a creat o punte de legătură care ne susține reciproc. Drama nu mai pare atât de mare, chinul nu mai este atât de intens, durerea pare că s-a liniștit un pic. Ieșind din noi înșine în întâmpinarea necazurilor altora, ne regăsim puterea de a lupta, acea nădejde energică și neîntreruptă a sacrificiului, a înțelegerii, a considerării problemei altuia mai importantă decât cea pe care o avem noi. Iar atunci când suntem singuri și, poate, abandonați, ne putem îndrepta toate forțele sufletului spre rugăciune, acea rugăciune atotcuprinzătoare pe care și bolnavul cronic o poate înălța, în numele orfanilor, văduvelor, celor prigoniți și asupriți, către Dumnezeul bun și iubitor de oameni ce veghează asupra tuturor.

De multe ori, oamenii sănătoși nu înțeleg suferințele și neputințele întâmpinate de rudele sau prietenii lor bolnavi. Se grăbesc să-i judece, să le minimalizeze chinurile fizice, să-i considere lași sau ipocriți. În fața acestor reacții, bolnavii se simt încă mai stânjeniți decât erau din cauza suferinței lor. Fac eforturi pentru a compensa lipsurile generate de boală, iar acest fapt îi conduce la o suferință fizică mai traumatizantă.

De aceea, una dintre cele mai bune fapte pe care le putem împlini atunci când avem un caz de boală în familie este să nu judecăm cu asprime nimic privitor la persoana bolnavă. Sfântul Paisie Aghioritul afirma: „Dacă ți-ai fi știut boala ta, nu ai fi știut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșalele lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alții. Dar dacă face treabă în el însuși, atunci se cunoaște și pe sine, și-l cunoaște și pe celălalt. Altfel, prin concluziile greșite pe care le scoate din sine judecă greșit și pe alții”.

Însă oamenii sănătoși se mai confruntă cu o problemă gravă în afara privirii bolilor altora cu multă superficialitate, și anume ipohondria. În prezent, tot mai multe persoane cred că suferă de anumite boli, deși analizele medicale indică exact contrariul. „Boală mare este a crede omul în gândul său că are vreo boală. Gândul acesta îi creează stres, îl face să se mâhnească, să nu aibă poftă de mâncare, să nu poată dormi, să ia medicamente și, în cele din urmă, se îmbol­năvește, deși este sănătos” (Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. III. Nevoință duhovnicească, p. 50).

În perioada actuală, este important să ne ferim de aceste două extreme: să nu bagatelizăm situația de față și, totodată, să nu creăm o panică inutilă prin gesturile noastre. De aceea, recomandarea de a ne păstra calmul și de a fi responsabili ar trebui să ne facă să evităm cele două pericole majore: contractarea cu ușurință a bolilor prin nepăsare, dar și temerile nejustificate. Așa cum spunea Fenelon: „Teama este ca și leacurile violente, ce se întrebuințează în bolile grave; ele curăță, dar schimbă firea și tocesc organele: un suflet condus prin teamă este totdeauna mai slab”.

Boala, prilej de pocăință

În cartea prorocului Ieremia, întâlnim un pasaj cutremurător în care profetul spune astfel: „De ce este aşa de grea boala mea şi de ce rana mea este aşa de greu de vindecat, încât nu suferă doctorie? Oare vei fi Tu pentru mine ca un izvor amăgitor şi ca o apă înşelătoare? Şi la acestea, Domnul mi-a răspuns aşa: «De te vei întoarce, Eu te voi aduce la starea cea dintâi şi vei sta înaintea feţei Mele; dacă tu vei deosebi lucrul de preţ de cel fără de preţ, vei fi ca gura Mea; şi nu te vei întoarce la ei, ci ei se vor întoarce la tine; și te voi face pentru poporul acesta zid tare de aramă. Vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, pentru că Eu sunt cu tine, ca să te scap şi să te izbăvesc, zice Domnul. Şi te voi scăpa din mâna celor răi; te voi izbăvi din mâna asupritorilor»” (Ieremia 15, 18-21).

Orice boală poate fi considerată un prilej de pocăință, de înnoire interioară, de reașezare a priorităților, de întâlnire cu Dumnezeu, „Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre”, așa cum Îl numim în rugăciunile rostite la Taina Sfântului Maslu. Sfântul Paisie Aghioritul a fost bolnav o mare parte a vieții sale. Și-a purtat sufe­rințele cu demnitate, având, în același timp, convingerea că o durere îndurată pentru numele lui Dumnezeu valorează mai mult decât toate bucuriile egoiste ale lumii exterioare. Trebuie să fim atenți și responsabili, calmi și ancorați în realitate, dar, totodată, să dăm dovadă de pocăință, milostivire, rugăciune râvnitoare și să postim în continuare, având convingerea că toate aceste fapte bune sunt bineplăcute lui Dumnezeu și folositoare tuturor celor din jurul nostru.

Dacă omul nu se ocupă de sine, diavolul îi va da de lucru să se preocupe de alții Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul

 

Dacă ți-ai fi știut boala ta, nu te-ai fi preocupat de boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșelile lor. Dacă omul face lucrare în el însuși, atunci se cunoaște și pe sine și-l cunoaște și pe celălalt.

Părinte, deseori văd slăbiciunile altora și îi judec.

Boala ta ți-o știi?

Nu.

De aceea știi boala celorlalți. Dacă ți-ai fi știut boala ta, nu ai fi știut boala altora. Nu spun să nu participi la durerea lor, ci să nu te preocupi de greșelile lor. Dacă omul nu se ocupă de sine, ispititorul îi va da de lucru să se preocupe de alții. Dar dacă face treabă în el însuși, atunci se cunoaște și pe sine și-l cunoaște și pe celălalt. Altfel, prin concluziile greșite ce le scoate din sine, judecă greșit și pe alții.

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Nevoință duhovnicească, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2001, p. 148)