Acatistul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul==pentru a cere Sfântului ocrotire cu rugăciunile sale pentru săraci și bolnavi, văduve și orfani, călători și pentru cei robiți. El păzește pe bătrâni în dreapta credință, pe tineri în viața curată și pe copii în iubire de Dumnezeu și de părinți.

 

Rugăciunile începătoare

În Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin.

Slavă Ție Dumnezeul nostru, Slavă Ție!

Slavă Ție Dumnezeul nostru, Slavă Ție!

Slavă Ție Dumnezeul nostru, Slavă Ție!

Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, care pretutindenea ești și toate le împlinești, Vistierul Bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată necurăția și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi!

Slava....Și acum...

Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne curățește păcatele noastre. Stăpâne iartă fărădelegile noastre. Sfinte cercetează și vindecă neputințele noastre pentru Sfânt Numele Tău.

Doamne miluiește (de 3 ori)

Slavă…Și acum…

Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne lăsa pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău.

Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin!

Tropar la Acatistul Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, glasul al 8-lea

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1

Cuviosului Ioan, Părintelui nostru cel mult cinstit, cântare de laudă să-i aducem, că, prin multă nevoință, de cămara cerească s-a învrednicit, iar prin pilda vieții sale pe toți ne învață să urmăm, cu dragoste și credință, Mântuitorului Hristos. Pentru aceasta îi cântăm: Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Icosul 1

Făcătorul îngerilor și al oamenilor, purtătorul de grijă al tuturor, din pruncie te-a rânduit în grija bunicii tale spre ocrotire și povățuire. Aceasta, cu dor de pustnicie trăind toată viața, a fost dăruită de Dumnezeu ca să împlinească dragostea părinților tăi trupești, iar tu, sfinte, ai fost chemat să împlinești dorința vieții ei; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, viață de ofrandă;
Bucură-te, singurătate împlinită;
Bucură-te, nevoință luminată;
Bucură-te, căutarea iubirii părintești;
Bucură-te, aflarea Tatălui ceresc;
Bucură-te, dobândirea mântuirii Fiului;
Bucură-te, gustarea mângâierii Duhului
Bucură-te, ocrotitul Maicii Domnului;
Bucură-te, prietenul de taină al sfinților;
Bucură-te, văzătorul veșniciei;
Bucură-te, candelă a Bisericii;
Bucură-te, sol de veghe al neamului tău;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 2

Din tinerețe ai viețuit duhovnicește și ai împlinit lipsa dragostei părintești cu iubirea dumnezeiască, descoperindu-te în chip minunat, pentru care slăvim pe Dumnezeu și cântăm: Aliluia!

Icosul 2

Luminat de credință, întărit de nădejde, îmbogățit de iubire sfântă, ai dorit tinerețea veșnică din tinerețile tale; astfel ți-ai îndreptat sufletul către Dumnezeu, pentru care îți cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, cel hrănit cu Scripturile;
Bucură-te, cel curățit cu lacrimile pocăinței;
Bucură-te, cel povățuit de Sfinții Părinți;
Bucură-te, cel luminat cu rugăciunea;
Bucură-te, cel trecut prin focul ispitelor;
Bucură-te, următorule al Sfinților Trei Tineri;
Bucură-te, aflarea tinereții veșnice;
Bucură-te, dobândirea vârstei înțelepte;
Bucură-te, lucrarea faptelor bune;
Bucură-te, căutarea raiului ceresc;
Bucură-te, ascultarea dumnezeieștilor cuvinte;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 3

Singurătatea, din copilărie, ți-a luminat-o Hristos cu grija de mântuirea sufletului, odorul de mare preț, iar lipsa fraților trupești ți-a împlinit-o cu mângâieri duhovnicești; de aceea, mulțumind lui Dumnezeu, cântai: Aliluia!

Icosul 3

Făgăduințele monahicești le-ai împlinit cu sfințenie după îndemnul Dumnezeiescului Duh care zice: "Faceți făgăduințe și le împliniți Domnului"; astfel, făcându-te ascultător, ai viețuit în feciorie și în sărăcie de bună voie, pentru care te cinstim cu unele ca acestea:
Bucură-te, ascultătorul tuturor;
Bucură-te, mângâierea celor săraci;
Bucură-te, hrănitorul străinilor;
Bucură-te, slujitorul părinților;
Bucură-te, sfătuitorul fraților;
Bucură-te, ajutătorul bolnavilor;
Bucură-te, iubitorul fecioriei;
Bucură-te, paza conștiinței;
Bucură-te, rugăciune fierbinte;
Bucură-te, priveghere îndelungată;
Bucură-te, ajunare cu folos;
Bucură-te, povățuire nevinovată;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 4

Mintea și sufletul ți le-ai curățit cu rugăciunea și pocăința, făcând din peștera ta poartă către cer, căci împreună cu tine și îngerii cântau: Aliluia!

Icosul 4

Dorind mai multă liniște sufletească, te-ai îndreptat către Dumnezeu prin rugăciune și ai împreunat petrecerea în peșteră cu postul, biruind iadul gândurilor deșarte, pentru care îți cântăm așa:
Bucură-te, dor de liniștire;
Bucură-te, dor de curăție sufletească;
Bucură-te, dor de pustnicie;
Bucură-te, dor de smerenie;
Bucură-te, dor de locuri sfinte;
Bucură-te, dor de patria cerească;
Bucură-te, dor de sfințenie;
Bucură-te, dor de lumină necreată;
Bucură-te, cel ce ai unit peștera cu cerul;
Bucură-te, prietenul îngerilor;
Bucură-te, vorbitorule cu Dumnezeu;
Bucură-te, rugătorule pentru noi oamenii;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 5

Dorind să moștenești Împărăția lui Dumnezeu, ai părăsit patria ta pământească și te-ai sălășluit în Țară Sfântă, ca să te închini la locurile de nevoință ale prorocilor, ale apostolilor și ale altor următori ai lui Hristos, ca și în cer să cânți împreună cu ei: Aliluia!

Icosul 5

Locurile petrecerii Domnului Hristos pe pământ ți-au fost ca niște îndemnuri care te-au povățuit către viața veșnică din dorința iubitoare de Dumnezeu, pentru care îți cântăm așa:
Bucură-te, căutătorul Țării Sfinte;
Bucură-te, aflarea Locurilor Sfinte;
Bucură-te, locuitorul Hozevei;
Bucură-te, văzătorul Betleemului;
Bucură-te, iubitorul Iordanului;
Bucură-te, îndrăgirea Galileii;
Bucură-te, închinătorule la Ghetsimani;
Bucură-te, pelerinul Golgotei;
Bucură-te, lăudătorul Învierii;
Bucură-te, iubitorul Taborului;
Bucură-te, căutarea Eleonului;
Bucură-te, prietenul Cerului;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 6

Viețuind în Valea Iordanului ți-ai petrecut viața ca pe o treaptă a urcușului ceresc, mereu în osteneli duhovnicești, având în suflet dor de liniște și cer și, rugându-te pentru pământeni, cântai lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Cu sufletul pururea mulțumitor te-ai socotit fericit pentru sălășluirea vremelnică în Țara Sfântă; de aceea, cu bucurie, ai cântat mereu laude lui Dumnezeu, iar noi strigăm ție așa:
Bucură-te, că ai înțeles taina Iordanului;
Bucură-te, că ai cinstit Botezul;
Bucură-te, că te-ai rugat Botezătorului;
Bucură-te, că ai slăvit pe Mântuitorul;
Bucură-te, că ai chemat pe Mângâietorul;
Bucură-te, că ai preamărit Treimea;
Bucură-te, că ai iubit Biserica;
Bucură-te, că te-ai însoțit cu pocăința;
Bucură-te, că ai îndrăgit nevoința;
Bucură-te, că ai aflat milostivirea lui Dumnezeu;
Bucură-te, că ai biruit suferința;
Bucură-te, că ai găsit pacea cerească;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 7

Primind harul preoției, Cuvioase, din dumnezeiasca purtare de grijă ai fost rânduit egumen și povățuitor al monahilor români de la Iordan, pentru care lăudăm pe Dumnezeu și cântăm: Aliluia!

Icosul 7

Ca povățuitor al fraților viețuitori din schitul românesc de la Iordan, nu ai uitat de făgăduințele monahicești, silindu-ți mereu firea către Împărăția lui Dumnezeu – dorirea cea adevărată și, fiind călăuză duhovnicească tuturor fraților, îți cântăm:
Bucură-te, povățuitorul cel ales de Dumnezeu;
Bucură-te, părintele celor încredințați spre povățuire;
Bucură-te, ajutătorul celor slabi;
Bucură-te, lumină celor neștiutori;
Bucură-te, ridicarea celor căzuți;
Bucură-te, pildă în povățuire;
Bucură-te, îndemn cu îndelungă răbdare;
Bucură-te, mustrare părintească;
Bucură-te, certare cu folos;
Bucură-te, iertarea celor îndreptați;
Bucură-te, primirea celor întorși cu pocăință;
Bucură-te, pilduirea tuturor;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 8

În pustia Hozevei te-ai așezat, ca într-o țarină bine roditoare de fapte duhovnicești, unde, însoțit de îngeri, ți-ai sfințit sufletul după rânduielile viețuitorilor de mai înainte ca, împreună cu ei, în cer, să cânți: Aliluia!

Icosul 8

Având dorința de îndreptare sfântă și sporire duhovnicească, pustia și chilia în care ai locuit te-au învățat cum să-ți petreci viața aceasta departe de grijile cele lumești, pentru care îți cântăm:
Bucură-te, podoabă a Bisericii;
Bucură-te, chip îngeresc;
Bucură-te, dumnezeiască dorință;
Bucură-te, duhovnicească înaripare;
Bucură-te, cugetare la moarte;
Bucură-te, gândire la veșnicie;
Bucură-te, ostășie adevărată;
Bucură-te, stăpânire de sine;
Bucură-te, locuitorule în pustie;
Bucură-te, pildă a monahilor;
Bucură-te, râvnitorul Liturghiei;
Bucură-te, rug aprins al rugăciunii;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 9

Oamenii sunt nepricepuți, iar cuvintele sunt slabe în a arăta cu adevărat râvna și ostenelile tale, Cuvioase, prin care ai dobândit viețuirea cerească pe pământ; pentru aceasta noi cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9

Fiind binecuvântat de Dumnezeu cu darul poeziei, ai alcătuit versuri cântând viața veșnică, pe care ai dorit-o, și minunatele Locuri sfinte; de aceea și noi îți cântăm:
Bucură-te, alăută în versuri;
Bucură-te, lăudătorul Locurilor sfinte;
Bucură-te, cântărețul raiului;
Bucură-te, îndrăgirea poeziei;
Bucură-te, lauda monahilor;
Bucură-te, cântarea virtuților;
Bucură-te, stihuitor al rugăciunii;
Bucură-te, psaltire și harfă;
Bucură-te, gând încununat cu cânt;
Bucură-te, poezie înțeleaptă;
Bucură-te, cugetare la cele cerești;
Bucură-te, râvnirea celor duhovnicești;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 10

Toată viața ai petrecut-o în osteneală neîncetată și ai încununat-o cu sfârșit creștinesc, intrând în lumina Împărăției cerești. Aceasta dorind-o și noi, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

La adormirea ta, Cuvioase, în chip minunat s-au adunat în peșteră călugări, pelerini credincioși și un stol de păsărele, pentru a te petrece până la ușa veșniciei, întristându-se vremelnic pentru scurta despărțire. Iar noi, cu evlavie, strigăm către tine așa:
Bucură-te, viețuire neîncetată în rugăciune;
Bucură-te, încununare cu sfârșitul creștinesc;
Bucură-te, mutare la viața veșnică;
Bucură-te, cel slujit de monahi la înmormântare;
Bucură-te, cel jelit de păsările cerului;
Bucură-te, osteneală preschimbată în odihnă;
Bucură-te, că moartea nu te-a despărțit de noi;
Bucură-te, cel ce tainic te arăți prietenilor credincioși;
Bucură-te, dezgropare cu minuni înconjurată;
Bucură-te, făclierul scos de Domnul din mormânt;
Bucură-te, bucurie a obștii credincioșilor;
Bucură-te, mângâiere pentru cei din neamul tău;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 11

Oștile cele cerești, de îngeri și de sfinți, te-au primit într-ale lor pentru ca în cor să-I cânți Domnului în veci. Acelora ne alăturăm și noi și cântăm: Aliluia!

Icosul 11

Mintea fiindu-ți strajă pentru trupul cel de lut în tot timpul vieții tale, te-ai făcut părtaș cu sfinții în cereasca locuință, pentru care și noi te lăudăm, cântând așa:
Bucură-te, rugă sfântă către Părintele Ceresc;
Bucură-te, râvnă mare izvorâtă din credință;
Bucură-te, cunună prea binecuvântată;
Bucură-te, lepădarea grijilor lumești;
Bucură-te, dobândirea darului mântuitor;
Bucură-te, împlinirea dorințelor sfinte;
Bucură-te, cel ce ai urcat pe Muntele Fericirilor;
Bucură-te, râvnitorule ca și Ilie;
Bucură-te, ostenitorule înțelept;
Bucură-te, locuitorule cu sfinții;
Bucură-te, cel ce ai înmulțit talanții;
Bucură-te, Cuvioase, mare rugător pentru noi;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 12

Părinte Ioane, Dumnezeu te-a ales din neamul românesc ca pe o duhovnicească ofrandă care a fost arătată lumii, ca un semn de întărire, în vreme de necazuri. De aceea toți binecredincioșii creștini neîncetat cântăm Lui: Aliluia!

Icosul 12

Pentru viețuirea ta aleasă și sfântă te-a proslăvit Dumnezeu și te-a încununat cu cinste, iar noi, împreună cu toți credincioșii ortodocși, îți cântăm unele ca acestea:
Bucură-te, fiule al Moldovei;
Bucură-te, frate și părinte duhovnicesc;
Bucură-te, locuitorul Țării Sfinte;
Bucură-te, nevoitorul pustiei;
Bucură-te, pregustarea bucuriei cerului;
Bucură-te, sfințenie arătată în lume;
Bucură-te, rugăciune în suflet și în trup;
Bucură-te, că ai unit Crucea cu Învierea;
Bucură-te, întărirea răbdării noastre;
Bucură-te, credință lucrătoare prin iubire;
Bucură-te, slujitorule al lui Hristos;
Bucură-te, ajutătorule al celor din necazuri;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 13

O, Cuvioase Părinte Ioane, mult nevoitorule, fii mijlocitorul nostru; auzi-ne pe noi cei ce ne rugăm ție și ne ajută, ca împreună cu tine să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Acest Condac se rostește de trei ori.

După aceasta se cisesc iarăși Icosul 1 și Condacul 1 pe care le găsiți mai jos.

Icosul 1

Făcătorul îngerilor și al oamenilor, purtătorul de grijă al tuturor, din pruncie te-a rânduit în grija bunicii tale spre ocrotire și povățuire. Aceasta, cu dor de pustnicie trăind toată viața, a fost dăruită de Dumnezeu ca să împlinească dragostea părinților tăi trupești, iar tu, sfinte, ai fost chemat să împlinești dorința vieții ei; pentru aceasta îți cântăm:
Bucură-te, viață de ofrandă;
Bucură-te, singurătate împlinită;
Bucură-te, nevoință luminată;
Bucură-te, căutarea iubirii părintești;
Bucură-te, aflarea Tatălui ceresc;
Bucură-te, dobândirea mântuirii Fiului;
Bucură-te, gustarea mângâierii Duhului
Bucură-te, ocrotitul Maicii Domnului;
Bucură-te, prietenul de taină al sfinților;
Bucură-te, văzătorul veșniciei;
Bucură-te, candelă a Bisericii;
Bucură-te, sol de veghe al neamului tău;
Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Condacul 1

Cuviosului Ioan, Părintelui nostru cel mult cinstit, cântare de laudă să-i aducem, că, prin multă nevoință, de cămara cerească s-a învrednicit, iar prin pilda vieții sale pe toți ne învață să urmăm, cu dragoste și credință, Mântuitorului Hristos. Pentru aceasta îi cântăm: Bucură-te, Părinte Ioane, mult nevoitorule!

Rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamț

O, Cuvioase Părinte Ioane, viață cerească ai petrecut pe pământ, căci de la Sfântul Botez ai primit numele marelui proroc Ilie, iar, la primirea chipului îngeresc, Sfântului Ioan Botezătorul, spre ocrotire ai fost încredințat. De aceea, ai urmat în viață pilda lor. Pentru viața ta sfântă din pustie, trecând din lumea cea deșartă, Domnul ți-a odihnit sufletul în strălucirea raiului, iar trupului tău osârduitor i-a dăruit nestricăciunea, arătând întru tine slava numelui Său.
Acestea avându-le în minte, noi, nevrednicii și păcătoșii, venim cu umilință și evlavie, rugându-te să nu ne treci cu vederea când alergăm la ajutorul tău.
Sfinte Părinte Ioane, cel ce din pruncie ai fost orfan de părinți, ajută cu rugăciunile tale pe cei orfani, ca să găsească iubirea Părintelui ceresc; cel ce ai fost frate și viețuitor în mănăstire, ajută-ne să viețuim, oriunde, ca frați întru Hristos; cel ce ai făcut din dorul de pustie dor de cerul sfânt, ajută-ne cu rugăciunile tale să căutăm sfințirea sufletelor noastre pustiite de păcate; cel ce ai fost mult nevoitor, ajută pe cei ce se nevoiesc în dreapta credință să împlinească în viața lor poruncile lui Hristos; cel ce ai fost fierbinte rugător către Dumnezeu, întărește rugăciunile și sporește râvna și evlavia noastră; cel ce ai dorit a viețui în Țara Sfântă, ajută-ne ca, prin fapte bune, să sfințim locul în care trăim, chemând pururea pe Duhul Sfânt să sălășluiască întru noi; cel ce ai coborât prin rugăciunile tale cerul în peșteră, roagă-L pe Hristos să încălzească și să lumineze cu iubirea Sa peștera inimilor noastre; cel ce încă din lumea aceasta ai simțit bucuria și pacea vieții veșnice, roagă-L pe Tatăl Ceresc să ne dăruiască bucuria și pacea Împărăției Sale.
Sfinte Părinte Ioane, păzește pe bătrâni în dreapta credință, pe tineri în viața curată și pe copii în iubire de Dumnezeu și de părinți. Ocrotește cu rugăciunile tale pe săraci și pe bolnavi, pe văduve și pe orfani, pe călători și pe cei robiți.
Ferește țara noastră de primejdii și necazuri și roagă-te pentru întreg poporul binecredincios, ca împreună cu tine să preamărească, prin credință și fapte, pe Dumnezeu: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Amin.

Apoi se face otpustul: Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

DE CE VĂ FACEȚI GRIJI FĂRĂ MOTIV?

 DE CE VĂ FACEȚI GRIJI FĂRĂ MOTIV?

Cine te-ar putea ucide?

Sufletul nu se naște și nici nu moare.

Orice s-ar întâmpla, se va întâmpla pentru binele tău;
orice se întâmplă, se întâmplă în bine;
Orice se va întâmpla, se va întâmpla și în bine.

Nu ar trebui să regretați trecutul. Nu trebuie să vă faceți griji pentru viitor.

Prezentul se întâmplă...
Ce pierdere te face să plângi?
Ce ai adus cu tine?
Ce crezi că ai pierdut?
Ce ați produs, ce credeți că a fost distrus?

Nu ați dat nimic, nu ați adus nimic cu voi, orice aveți, ați primit aici.

Orice ai luat, ai luat de la Ființa Supremă.

Tot ce ai dat, I-ai dat.

Ai venit cu mâinile goale și te vei întoarce cu mâinile goale.

Orice ai deține astăzi, ieri a aparținut altcuiva și va aparține altcuiva mâine.

V-ați bucurat din greșeală de ideea de apartenență.

Această falsă fericire este cauza durerilor lor.

Schimbarea este legea universului.

Ceea ce consideri a fi moartea este de fapt viața.

În orice moment puteau fi milionari,
iar în următoarea pot cădea în sărăcie.

Ale tale și ale mele, mari și mici... Șterge acele idei din mintea ta.

Atunci totul le va aparține și fiecare va fi proprietarul.

Acel corp nu vă aparține și nici nu sunteți din acel corp.

Corpul este alcătuit din foc, apă, aer, pământ și eter și se va întoarce în aceste elemente.
Dar sufletul este permanent – deci

Cine ești cu adevărat?

Faceți parte din Ființa Supremă
El este singurul și trebuie să aibă încredere.

Cei care cunosc acest adevăr sunt pentru totdeauna liberi de frică, îngrijorare și durere.

Orice ai face,
să-l dedice ca ofrandă lui Dumnezeu.

Acest lucru îi va face să experimenteze bucurie, libertate și viață pentru totdeauna."

Adu-ți aminte că :

 

Adu-ți aminte că :
Durerea te împietrește. E atât de greu să te transformi iar într-un om, să zâmbești de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, să-ți ștergi lacrimile, când tu de fapt ai vrea să le lași să curgă, să-ți calmezi inima, când ea e cuprinsă de tristețe și nu de emoție, să-ți pansezi cumva rănile și să încerci să nu mai ajungi la ele.
Aceștia sunt oamenii care duc o luptă admirabilă, dar din care ies întotdeauna mai maturi și mai pregătiți, iar când singurătatea te învață că pe lumea asta ești doar tu, lucrurile încep să se schimbe, începi să realizezi că azi, mâine sau poimâine doar tu ești acolo pentru tine. “A te agăța de cineva” nu înseamna nimic mai mult decât “a te amagi” la nesfârșit.
Coloana vertebrala nimeni nu ți-o va îndrepta mai bine decât o vei face tu, dragostea de sine nimeni nu o va descoperi în tine mai bine decât o vei face tu, iar curajul e tot acolo, trebuie doar să-ți deschizi sufletul.

Vezi suflete în loc de trupuri

 Adevărata esență a frumuseții: „Vezi suflete în loc de trupuri”

„Imaginați-vă o lume în care ochii noștri ar putea vedea suflete în loc de trupuri. În această lume, conceptul de frumusețe ar fi complet transformat. Nu am mai fi captivați de simple aparențe fizice. În schimb, am fi atrași de lumina interioară pe care fiecare persoană o poartă în ea. Frumusețea pe care o recunoaștem ar fi definită prin calități precum bunătatea, compasiunea și înțelepciunea bunătatea inimii unei persoane, în râsul care răspândește bucurie și vindecă rănile și în empatia care creează legături profunde între noi Iubirea, în forma ei cea mai pură, ar deveni cel mai frumos lucru dintre toate, dăinuind dincolo de limitele timpului. Înțelegerea noastră asupra frumuseții s-ar schimba dramatic. Această lumină, pe care fiecare suflet o aduce în lume, ar deveni noul nostru standard de frumusețe. În această lume iluminată, cea mai pură formă de frumusețe nu ar fi ceva ce vedem cu ochii, ci ceva ce simțim cu inima. Ar fi lumina care strălucește din interior, luminând calea bunătății, conectându-ne prin compasiune și hrănindu-ne cu iubire durabilă. Aceasta este frumusețea care transcende fizicul și atinge miezul a ceea ce înseamnă a fi uman.”

Scris de -Steve De'lano Garcia

Dintre care cel dintâi sunt eu… Pr. Dr. Ioan-Lucian Radu

…

Ajuns în fața Sfintelor Uși pentru a primi trupul și sângele lui Hristos, credinciosul rostește, împreună cu preotul slujitor, a douăsprezecea rugăciune din canonul de dinainte de împărtășanie, aparținând, după tradiție, Sfântului Ioan Gură de Aur, care începe așa: Cred, Doamne și mărturisesc, că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care ai venit in lume sa mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu.

Rugăciunea este o trimitere la pasajul din prima scrisoare a Sfântului Pavel către ucenicul său, Timotei, pasaj ce se citește în duminica ce urmează, în care acesta se auto-intitulează drept primul dintre cei păcătoşi (1 Timotei 1, 15). Sfântul Pavel se numește pe sine, de fapt protos al tuturor păcătoșilor. Cuvântul grecesc „protos” are  mai multe înțelesuri, printre care acela de „primul”, „cel mai important”, „cel mai mare”, „conducătorul”. În cultul ortodox, atunci când slujesc mai mulți preoți, unul dintre ei va avea dreptul de a conduce slujba. În funcție de circumstanțe, protos poate fi cel mai vechi preot sau preotul paroh. Așadar, protos este cel care conduce, ceilalți preoți urmând exemplul lui. Deci, atunci când Sfântul Pavel se numește pe sine protos al tuturor păcătoșilor, el nu spune, pur și simplu că era cel mai rău dintre păcătoși, ci sensul expresiei este acela de conducător al păcătoșilor, cel mai mare exemplu de păcat din câte au existat.

O falsă pioșenie?

Mulți au încercat să spună că Sfântul Pavel a cam exagerat, când a făcut această afirmație. Deoarece sunt mulți alți oameni care au făcut lucruri mult mai rele decât el. În cel mai rău caz, el ar putea fi numit responsabil de moartea Sfântului Arhidiacon Ștefan, prin faptul că a păzit hainele celor ce-l omorau. Ci, dimpotrivă, tot el dădea mărturie, în alte scrieri ale sale, că ajunsese la o stare duhovnicească foarte înaltă: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20). Iar în altă parte: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer…Că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască (2 Corinteni 12, 2-4).

Smerenia Sfântului Pavel

Sfântul Pavel nu se dezminte de ceea ce spusese mai înainte, însă epistola adresată ucenicului Timotei are un registru cu totul diferit. De fapt, nici nu-i stă în caracter să-și afirme virtuțile personale, ci el face aceasta doar atunci când îi este atacată calitatea sa de Apostol al lui Hristos. Acum, însă, este ceva cu totul diferit: îi scrie ucenicului său, pe care îl pune episcop în Efes, localitate foarte primejdioasă, de care se leagă cele mai mari suferințe primite de Apostol din partea oamenilor. Îl pune pe Timotei să fie conducător și exemplu al comunității creștine de acolo și, pentru aceasta, Sfântul Pavel îl învață smerenia, prin exemplul său personal, învățându-l cum să se ferească de mândrie, cel mai mare dintre păcate.

Cu siguranță că Timotei cunoștea în detaliu viața Apostolului și știa că nu era chiar cel mai mare păcătos, însă, dacă mântuirea oamenilor a fost posibilă doar prin smerenia lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob (Filipeni 2, 7), noi nu putem ajunge la ea decât dacă urmăm același exemplu, după porunca lui Hristos: Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut doar ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10).

„Smerenia, spune Sfântul Ioan Gură deAur, nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune, şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei 1, 15).

Așadar, atitudinea Sfântului Pavel este singura atitudine pe care orice creștin ar trebui să aibă. Acesta este singura care ne va permite să navigăm cu siguranță printre valurile păcatului. Orice altă atitudine, decât aceea că eu sunt cel mai mare dintre păcătoși, va duce, în mod inevitabil, la mândrie.

SURSA doxologia.ro

Pătimirea Sfîntului Mucenic Pionie, Presbiterul Smirnei, şi a celor împreună cu dînsul (11 martie)

 

Apostolul, poruncind a se cinsti pomenirile sfinţilor, iată ce zice: Aduceţi-vă aminte de povăţuitorii voştri care v-au grăit vouă cuvîntul lui Dumnezeu. Iar aceasta o zice ca, aducîndu-ne aminte de credinţa, de viaţa şi de sfîrşitul cel cu fapte bune, să ne îndemnăm a urma acelora. Deci este cu cuviinţă a cinsti şi pomenirea Sfîntului Mucenic Pionie, de vreme ce acesta, cînd era în lume, pe mulţi i-a întors la Dumnezeu de la înşelăciunea diavolească; căci a fost bărbat apostolesc întru acele vremi şi încununîndu-se cu mucenicia şi chemîndu-se către Domnul, ne-a lăsat chipul faptelor celor bune, ca şi pînă acum să avem aducere aminte de învăţăturile lui. Iar începătura nevoinţei lui celei muce-niceşti, a fost astfel:

În luna a şasea (adică a lui februarie, care este a şasea de la septembrie), în douăzeci şi trei de zile, cînd se săvîrşeşte pomenirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, în cetatea Smirnei, în care vieţuia multă mulţime de iudei, au fost prinşi, de către necredincioşii elini, Pionie presbiterul şi Sabina, rîvnitoarea dreptei credinţe, Asclipiad, Macedonie şi Lin, preotul soborniceştii biserici; căci atunci era prigonire mare asupra creştinilor, pe vremea împărăţiei lui Deciu (245-251).

Iar Pionie mai înainte a fost înştiinţat cum că vor fi prinşi în ziua praznicului Sfîntului Policarp. Deci, postind cu Sabina şi cu Asclepiad, au luat trei lanţuri împletite şi le-a pus pe sine, pe Sabina şi pe Asclepiad; şi şedeau în casă, aşteptînd pînă ce vor veni cei ce voiau să-i prindă. Iar în ziua pomenirii Sfîntului Policarp, după rugăciune, gustînd ei puţină pîine şi apă, a venit Polemon, dregătorul idoleştilor jertfe, cu ostaşi, căutînd şi atrăgînd pe creştini la necuratele jertfe idoleşti. Şi a zis lui Pionie: "Ştiţi împărăteştile porunci ca să aduceţi zeilor jertfe?" Răspuns-a Pionie: "Ştim poruncile Dumnezeului nostru, prin care ne spune ca Lui Unuia să ne închinăm". Zis-a Polemon: "Mergeţi la sobor şi acolo, chiar nevrînd, vă veţi supune". Răspuns-au Sabina şi Asclipiad: "Noi ne supunem lui Dumnezeu Cel viu".

Deci îi ducea pe dînşii Polemon, însă nu cu sila; şi văzîndu-i poporul purtînd legături de bună voie, alergau în urma lor ca la o minune nouă, unul pe altul întrecîndu-se. Iar după ce au mers sfinţii în sobor, la mai marele cetăţii, popor fără număr de elini, şi mai vîrtos de iudei, a umplut toate locurile acelea, prin foişoare şi prin pieţe. Şi aducîndu-se sfinţii în mijloc, Polemon a zis: "O, Pionie, supuneţi-vă poruncii împărăteşti, precum şi ceilalţi s-au supus, şi aduceţi jertfe zeilor ca să nu vă munciţi cumplit".

Iar Pionie, întinzîndu-şi mîna, cu faţa veselă, a început a grăi către popor: "Bărbaţi smirneni, cei ce vă lăudaţi pentru frumuseţea cetăţii şi pentru locuirea de odinioară a lui Homer aici, precum ziceţi, şi care între voi sînteţi iudei, ascultaţi-mă pe mine, cel ce voiesc să grăiesc puţin. Vă aud rîzînd şi bucurîndu-vă de venirea la voi a unora din noi; socotiţi oare a fi de rîs şi de jucărie păcatul acela, că aduc jertfă idolilor, nu de a lor bună voie, ci fiind siliţi? Deci s-ar fi căzut vouă, elinilor, a asculta pe învăţătorul vostru Homer care zice: "Nu este bine ca cineva să se veselească de omeneasca pierzare".

Iar vouă, iudeilor, Moise vă porunceşte: De vei vedea pe asinul vrăjmaşului tău căzut sub sarcina lui, să nu-l treci cu vederea, ci să-l ridici cu dînsa. Asemenea se cade să ascultaţi şi pe Solomon care zice: De va cădea vrăjmaşul tău, să nu te bucuri de el şi să nu te înalţi pe împiedicarea lui. Pentru că eu, ascultînd pe învăţătorul meu, mai bine voiesc a muri decît să-I calc cuvîntul şi mă sîrguiesc cu toată puterea mea să nu mă depărtez de la poruncile Lui, la care m-am deprins de mult, învăţînd şi pe alţii.

Deci pentru ce rîdeţi de noi, o, iudei, dacă sîntem vrăjmaşi vouă, precum ziceţi? Şi mai ziceţi că sînteţi şi năpăstuiţi de noi cînd vă grăim adevărul. Dar spuneţi pe cine am năpăstuit, pe cine am gonit, pe cine am silit să se închine idolilor? Oare socotiţi greşelile voastre a fi asemenea cu greşelile acelora care de frica omenească calcă porunca lui Dumnezeu şi fac închinăciune idolilor? Dar cine v-a silit să slujiţi lui Veelfegor, să mîncaţi jertfele morţilor, să vă amestecaţi cu fiicele de alt neam, să jertfiţi diavolilor pe fiii şi fetele voastre, să cîrtiţi spre Dumnezeu, să grăiţi pe Moise de rău, să cugetaţi cu mintea ca să vă întoarceţi iarăşi în Egipt? Cît despre celelalte fapte ale voastre voi tăcea. Şi mai ziceţi că nimeni nu poate să vă înşele.

Oare nu citiţi cărţile voastre: Ieşirea, Judecătorii, Regii şi celelalte toate, în care sînteţi vădiţi şi mustraţi? Arătaţi-ne pe cineva din noi care nu de silă, ci de bunăvoie s-a apropiat de idoli; şi pentru acei puţini aduceţi mustrare şi osîndire asupra tuturor creştinilor? Dar o, iudeilor, socotiţi că viaţa de acum este asemenea ca aria; apoi, ce se vede în arie mai mare, stogul de paie sau de grîu? Dar cînd lucrătorul va veni cu lopata să-şi lămurească aria, plevile fiind uşoare, se duc lesne în vînt, iar grîul rămîne la pămînt; deci cugetaţi şi la năvodul cel aruncat în mare, oare toate cele adunate într-însul şi trase afară sînt bune? Nicidecum.

Deci aşa este şi viaţa aceasta de acum. Cum voiţi să pătimim noi, ca nişte nedrepţi, sau ca drepţi? Dacă ziceţi ca nişte nedrepţi, apoi şi pe voi vă vădim cu lucrul pentru nedreptatea voastră; oare nu se cade aceleaşi să le pătimiţi? Iar dacă vor pătimi drepţii ca nişte nevinovaţi, ce nădejde de mîntuire mai aveţi voi, fiind nedrepţi? Că dacă dreptul abia se mîntuieşte, apoi necredinciosul şi păcătosul unde se va arăta? Şi se apropie judecata lumii, ale cărei semne sînt dovedite. Că eu am străbătut toate părţile iudeilor, am trecut rîul Iordanului, am văzut pămîntul pe care se vede semn despre mînia lui Dumnezeu pentru păcatele oamenilor care locuiesc pe dînsul şi a celor ce fac multe ucideri şi răutăţi călătorilor străini.

Am văzut ieşind fum dintr-însul, iar cîmpiile şi ţarinile arse de foc şi deşarte de orice roadă, neavînd pic de umezeală. Am văzut şi Marea Moartă (sau iezerul asfaltic, aducător de smoală) şi apă din firea sa, căzută cu pedeapsa lui Dumnezeu, care nu poate să adape nici un fel de fiinţă, nici să ţină în sine trupul omenesc şi orice lucru ai arunca într-însa, îndată îl leapădă afară. Dar pentru ce pomenesc pe cele ce sînt departe? Voi vedeţi Decapolia, latura Lidiei cea arsă, care şi pînă acum se află pîrlită pentru pedepsirea celor necuraţi.

Aduceţi-vă aminte iarăşi de arderea muntelui Etna şi de aprinderea insulei Siciliei. Iar dacă şi acelea vi se par că sînt departe, apoi cunoaşteţi apele cele calde, care ies din pămînt, de unde se încălzesc şi se înfierbîntă? Au nu din focul care este pregătit păcătoşilor în părţile cele dinăuntru ale pămîntului? De aici cunoaştem că va fi judecata şi pedeapsa cea de foc a păcătoşilor de la Dumnezeu, prin Cuvîntul Lui cel întrupat, prin Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea nu vom sluji zeilor elineşti şi nu voim a ne închina idolului de aur".

Zicînd Sfîntul Pionie acestea şi altele multe, Polemon şi cei mai mari cu dînsul din cetate, cum şi tot poporul, ascultau cu multă linişte. După aceea oarecare din cetăţeni, împreună cu Polemon, rugau pe Pionie, zicînd: "Ascultă Pionie, noi te iubim pentru obiceiul tău cel bun şi pentru blîndeţea ta şi voim să fii viu; cu adevărat, este bun lucru şi dulce a vieţui şi a vedea lumina soarelui". Sfîntul răspunse: "Şi eu socotesc că este iubită viaţa aceasta vremelnică, dar fără de asemănare este mai plăcută aceea pe care o dorim noi creştinii. Lumina aceasta o socotesc a fi veselă şi dulce; dar mult mai veselă şi mai dulce este lumina cea adevărată, pe care nădăjduim a o avea. Toate acestea care se văd cu ochii trupeşti sînt frumoase şi nici noi nu le dăfăimăm, nici nu urîm făpturile lui Dumnezeu, dar sînt altele nevăzute, cu adevărat mai frumoase şi mai alese, pe care le cinstim mai mult decît pe cele văzute". Iar un clevetitor oarecare, anume Alexandru, om viclean, a zis: "Ascultă-mă, Pionie". Sfîntul îi răspunse: "Tu ascultă-mă pe mine, că cele ce ştii tu, ştiu şi eu, iar cele ce ştiu eu, tu nu ştii".

Alexandru, rîzînd de sfînt, a zis: "Dar aceste legături pentru ce sînt pe tine?" Sfîntul răspunse: "Ca să nu ne socotiţi că venim la închinarea idolilor voştri, ci să cunoaşteţi cu adeverire că mergem în temniţă şi la moarte pentru Dumnezeul nostru". Şi alţii sfătuind cu momeli pe Pionie şi nimic sporind, Alexandru a zis: "Ce trebuinţă este de multe cuvinte, dacă ei nu voiesc să fie vii?" Iar poporul voia ca Pionie să fie dus la locul de privelişte ca toţi să poată auzi cuvintele lui; dar Polemon nu voia, temîndu-se să nu facă în popor tulburare şi gîlceavă.

Şi zicea către Pionie: "Dacă nu voieşti să jertfeşti zeilor, apoi să intri măcar în locaşul lor". Sfîntul răspunse: "Ce folos va fi idolilor de mergerea mea la dînşii?" Polemon zise: "Pleacă-te, Pionie". Iar Pionie răspunse: "O, de aş fi putut eu ca să vă îndu-plec pe voi pe toţi ca să fiţi creştini". Iar ei tare rîzînd, au zis: "Nu vei putea ca să ne faci aceea ca de vii să fim arşi cu foc". Zis-a sfîntul: "Mai cumplit este ca după moarte să ardeţi în veci în focul nestins".

Atunci fericita Sabina a zîmbit. Iar Polemon împreună cu ceilalţi i-au zis: "Ce rîzi?" Răspuns-a aceea: "Mă bucur că sînt creştină, căci cei ce sînt întru pocăinţa lui Hristos, aceia se vor bucura în veci". Zis-au către dînsa păgînii: "Vei rîde cînd pe cele ce nu le voieşti, pe acelea le vei pătimi; căci femeile care nu se închină zeilor, se duc în casa de desfrînare". Răspuns-a aceea: "Dumnezeu Cel adevărat se va îngriji de mine".

După aceasta au scris numele sfinţilor şi răspunsurile lor, prin care mărturisind pe Hristos, s-au lepădat de idoli. Iar cînd erau să scrie numele Sabinei, Sfîntul Pionie i-a zis încet ca să nu-şi spună numele cel adevărat, ci să se numească Teodota; iar aceasta o zicea ca să nu fie ştiută de stăpîna sa. Căci Sfînta Sabina a fost roaba unei slăvite femei eline care, mai înainte cu cîţiva ani de acea vreme, pe vremea împărăţiei lui Gordian (238-244), neputînd pe roaba sa, adică pe fericita Sabina, s-o întoarcă de la Hristos, a izgonit-o în munţi pustii, unde în taină era hrănită de credincioşi; după aceea, prin sîrguinţa cea mare a Sfîntului Pionie, s-a izbăvit din legături şi din robia stăpînei sale. Deci, temîndu-se Sfîntul Pionie ca nu cumva să se înştiinţeze despre dînsa stăpîna ei şi iarăşi s-o ia la sine, a poruncit ca Sfînta Sabina să se numească Teodota. Deci cînd a întrebat-o Polemon cum se numeşte, ea a răspuns: "Mă numesc Teodota". Zis-a Polemon: "Eşti creştină?" Răspuns-a sfînta: "Cu adevărat sînt creştină".

Şi s-au scris cuvintele ei ca şi ale lui Pionie şi ale lui Asclipiad. Întrebat-a Polemon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a sfînta: "Pe Dumnezeu Cel Atotputernic, Care a făcut cerul, pă-mîntul şi pe noi toţi; şi Care a fost cunoscut prin Cuvîntul cel întrupat din Preacurata şi cea neispitită de nuntă, Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, adică prin Domnul nostru Iisus Hristos". Iar după ce li s-a scris numele, au dus pe sfinţi în temniţă, urmîndu-le tot poporul. Iar unii ziceau despre Sfîntul Pionie: "Judecaţi cum acesta care era totdeauna galben, acum este rumen la faţă". Iar alţii strigau: "Pe aceştia care n-au voit să jertfească zeilor, se cade a-i munci". Răspuns-au sfinţii: "Munciţi-ne dar, cine vă opreşte? Nu merg înaintea noastră oameni înarmaţi, nici nu ne apără ostaşi, sîntem în mîinile voastre, munciţi-ne?"

Iar un altul, arătînd spre Sfîntul Asclipiad, zicea: "Acesta voieşte să aducă jertfe zeilor". Răspuns-a Sfîntul Pionie: "Minţi, căci nici unul dintre noi nu va face aceasta". Iar alţii, pomenind anume pe cei căzuţi de la Hristos, ziceau: "Cutare şi cutare au jertfit, iar voi pentru ce nu jertfiţi?" Sfîntul Pionie a zis: "Fiecare are voia sa, ce-mi pasă, eu sînt Pionie". Deci poporul se mînia asupra Sfîntului Pionie şi asupra celor cu dînsul şi de abia au ajuns pînă la temniţă; căci puţin a fost de nu i-a ucis poporul.

Şi intrînd în temniţă, au aflat pe Lin, presbiterul soborniceştii biserici, şezînd în legături pentru Hristos, şi pe o femeie din satul Carina, anume Macedonia; şi veneau la ei mulţi din credincioşi, aducîndu-le cele de trebuinţă, însă ei nu voiau să ia; iar pe cele luate le împărţeau la străjerii temniţei. Apoi unii elini cercetau pe sfinţi şi-i sfătuiau la necurăţie; dar auzind de la ei răspunsurile cele tari, se duceau miraţi. Mergeau încă la legaţii lui Hristos şi aceia care, fiind creştini, fără de voie căzuseră din buna credinţă, îngrozindu-i prin frica muncilor şi fiind nevoiţi spre jertfa idolească; şi plîngere multă se făcea în temniţă, în toate zilele, înaintea sfinţilor.

Deci Sfîntul Pionie plîngea foarte mult pentru dînşii, iar mai vîrtos pentru aceia care, avînd viaţă bună şi cinstită, s-au temut de munci şi au jertfit celor ciopliţi. Şi zicea în plîngerea sa: "Cu mucenicie nouă sînt muncit în inima mea, în bucăţi sînt tăiat în sufletul meu, cînd văd mărgăritarele bisericeşti călcate de porci şi cereştile stele răsturnîndu-se la pămînt cu coada balaurului; iar via cea sădită cu dreapta lui Dumnezeu, mîncată de porcul cel sălbatic şi răpită de toţi cei ce trec în cale.

Deci, fiii mei, pentru voi iarăşi mă chinuiesc, pînă ce se va închipui Hristos în voi; crescuţii mei cei iubiţi, pe care v-am hrănit cu pîinea cea cerească, pentru ce v-aţi întors în calea cea în-drăcită? Acum bătrînii cei fărădelege au pus prihană asupra Susanei, celei cu mintea întreagă, adică asupra Bisericii lui Hristos; acum Aman s-a înălţat, iar Estera cu toată seminţia sa se tulbură; acum a cuprins foametea - nu foamete de pîine, nici de apă, ci foamete de auzirea cuvîntului lui Dumnezeu; acum au adormit toate fetele Evangheliei. Iată s-a împlinit cuvîntul Domnului: "De va veni Fiul Omului, oare va afla credinţă pe pămînt?" Şi alt cuvînt al Lui care zice: Va da frate pe frate la moarte; de aceea aud că acum fiecare este vînzătorul aproapelui său.

Cu adevărat ne-a cerut satana ca să ne cearnă ca pe grîu şi lopata cea de foc este în mîinile Cuvîntului lui Dumnezeu ca să curăţească aria Sa. S-a stricat sarea, s-a lepădat afară şi este călcată de oameni. Dar nimeni să nu socotească, o, fiilor, că Domnul a slăbit. Nu Domnul, ci noi am slăbit. Pentru că zice: Au doară a slăbit mîna Mea a vă izbăvi pe voi? Au s-a îngreuiat auzul meu ca să nu vă asculte pe voi? Dar păcatele voastre au făcut despărţire între voi şi între Dumnezeul vostru. Greşit-am, fraţilor; călcat-am poruncile Domnului şi am făcut fărădelege, mîniind pe Dumnezeu şi mîhnind pe aproapele; căci urînd unul pe altul, pîrînd şi clevetind unul pe altul, pe noi singuri ne-am defăimat. Se cădea ca dreptatea noastră să fi covîrşit mai mult decît a fariseilor şi a cărturarilor.

Încă aud că iudeii vă cheamă pe unii din voi la ale lor adunări; dar păziţi-vă ca nu cumva să vă legaţi în laţurile cele mai grele, că veţi cădea în păcatul cel neiertat care este hula împotriva Duhului Sfînt, şi ca să nu fiţi împreună cu iudeii, cu boierii Sodomei şi cu poporul Gomorei, ale căror mîini sînt pline de sînge. Noi nici prooroc n-am ucis, nici pe Hristos nu L-am vîndut sau L-am răstignit! Dar pentru ce grăiesc eu multe? Aduceţi-vă aminte de ceea ce aţi auzit mai înainte, de multe ori, de la mine. Au nu ştiţi pe iudeii care zic, că Hristos a fost om simplu şi ca un muritor a pătimit moartea cea de Cruce?

Deci să ne spună, dacă a fost om simplu şi muritor, apoi cum s-a umplut toată lumea de mulţimea ucenicilor Lui şi cum pătimesc mulţi şi astăzi pentru numele Lui? Cum dar cu numele unui om simplu şi muritor se izgoneau diavolii şi chiar acum se izgonesc şi se vor izgoni pînă la sfîrşitul veacului? Apoi cum se fac şi alte minuni, cu numele Lui cel atotputernic, în bisericile credincioşilor? Dar nu înţeleg ticăloşii iudei că Hristos, Domnul nostru, a pătimit de voie, a murit pentru noi şi a înviat a treia zi cu slavă; şi grăiesc nelegiuiţii că Hristos ar fi fost fermecător şi că prin puterea farmecelor s-ar fi sculat din morţi; deci, să ne arate, ce Scriptură mărturiseşte unele ca acestea despre Hristos, a lor sau a noastră? Sau care om drept a zis aceasta cîndva? Au doară nu este aceasta minciună dovedită? Cei ce grăiesc o minciună ca aceea sînt nelegiuiţi.

Dar pentru ce să cred mai mult vorbele unora ca acestora, decît ale oamenilor drepţi? Eu încă din copilărie am auzit acea vorbă mincinoasă a lor; căci este scris că Saul regele, mergînd la o femeie fermecătoare, o poftea ca să învieze din morţi pe proorocul Samuil şi, făcîndu-şi femeia fermecătoria sa, a văzut pe un bărbat bătrîn ridicîndu-se din pămînt; acela era îmbrăcat cu o haină lungă şi, cunoscînd Saul că acela este Samuil, îl întreba de ceea ce dorise. Deci, putea oare vrăjitoarea aceea cu adevărat să învie pe Samuil, sau nu? De vor zice iudeii că putea, apoi ei mărturisesc că nedreptatea a putut mai mult decît dreptatea şi că vrăjitoria este mai puternică decît sfinţenia; deoarece sfîntul prooroc nu putea să nu asculte pe vrăjitoarea aceea.

Deci, cei ce grăiesc aşa, sînt urîţi şi blestemaţi; iar de vor zice, că vrăjitoarea aceea n-a putut să învie cu adevărat pe Samuil proorocul cu vrăjile sale, apoi nici despre Hristos, Domnul nostru, nu vor putea să zică că ar fi înviat din mormînt cu putere de vrăjitorie. Dar înţelegerea povestirii aceleia este în Sfînta Scriptură astfel: Cum putea diavolul care petrecea în vrăjitoarea aceea, să aducă în această viaţă sufletul sfîntului prooroc care se odihneşte în sînul lui Avraam? Că cel mai mic peste cel mai mare nu are stăpînire şi diavolul nu porunceşte sfîntului, ci îngerii cei căzuţi de la Dumnezeu îi ascultă pe ei; căci, lăsînd pe Dumnezeu, le slujesc lor şi îi cheamă prin vrăji, şi orice ar cere vrăjitorii, diavolii le împlinesc.

Vrăjitoarea a cerut acel lucru de la diavolul care o asculta şi el a luat chipul proorocului şi nu este de mirare aceasta, deoarece satana singur, după cuvîntul Apostolului, se închipuieşte în îngerul luminii şi slugilor lui nu le este cu neobişnuinţă a lua uneori asupră-şi asemănarea slugilor lui Dumnezeu, după cum şi antihrist va lua asupră-şi chipul lui Hristos.

Deci acea femeie vrăjitoare n-a înviat pe Samuil, ci pe diavolul, cel în chipul lui Samuil, i l-a arătat lui Saul, regele cel căzut de la Dumnezeu. Şi adevereşte despre aceea chiar Scriptura care zice către Saul, cel ce i s-a arătat în chipul lui Samuil: Şi tu dimineaţă vei fi împreună cu mine. Deci, cum putea Saul, vrăjmaşul lui Dumnezeu, să fie împreună cu Sfîntul Prooroc Samuil? Oare nu va fi mai bine împreună cu diavolul, căruia i s-a robit, depărtîndu-se de la Dumnezeu? Să ştie iudeii, grăitori de minciuni, că nu este cu putinţă să fie adevărată înviere din morţi prin oarecare vrăjitorii; şi precum pe Samuil nu l-a înviat vrăjitoria, nici Hristos nu S-a sculat prin vrăjitorie, ci cu puterea Sa dumnezeiască a călcat puterea morţii; şi precum de voie a pătimit şi a murit, în acest chip de voie a şi înviat cu stăpînirea Sa ca un Dumnezeu. Iar dacă nu vor crede ei aceasta, apoi să ziceţi către dînşii: "Noi, deşi am jertfit idolilor, însă sîntem mai buni decît voi, că voi nesilindu-vă, aţi jertfit diavolilor, iar noi cu sila"".

Şi sfătuia Sfîntul Pionie pe cei căzuţi, zicîndu-le: "Nu vă deznădăjduiţi, fraţilor, deşi aţi căzut în foarte mare greşeală, jertfind idolilor, ci pocăiţi-vă cu adevărat şi din toată inima; şi vă întoarceţi iarăşi la Hristos, Dumnezeul nostru, că este milostiv şi gata a primi pe toţi cei ce vin la Dînsul cu pocăinţă şi vă va primi cu bucurie şi pe voi, ca pe nişte fii ai Săi". Iar ei căindu-se cu tînguire mare, de greşeala lor, s-au întors iarăşi la Hristos Dumnezeu.

După aceasta a mers la temniţă Polemon, economul jertfelor idoleşti, iar Teofil magistrianul era cu oaste şi cu popor şi, scoţînd afară pe sfinţi, le zicea: "Iată Evctimon, episcopul vostru, s-a închinat zeilor noştri şi le-a adus jertfă, deci plecaţi-vă şi voi şi faceţi aceeaşi ca dînsul; iar dacă nu, veţi fi judecaţi de Lepidon popa şi de Evctimon în capiştea zeilor".

Sfîntul Pionie răspunse: "Dacă Evctimon episcopul a jertfit idolilor, ce avem noi? Noi nu vom jertfi şi se cuvine să ne judece antipatul, iar nu Lepidon, nici Evctimon, nici voi. Dar voi pentru ce, neaşteptînd venirea antipatului, aţi luat stăpînirea lui?" Iar cei ce veniseră, grăind multe sfinţilor, au plecat şi s-au întors iarăşi cu oaste şi cu popor, grăind cu nedreptate că antipatul a trimis să fie duşi în Efes, la întrebare. Pionie răspunse: "Să vină trimisul, să ne ia şi să ne ducă". Teofil zise: "Nu credeţi ceea ce zic? Sînt vrednic de credinţă". Apoi, aruncînd o funie după grumazul Sfîntului Pionie, l-a dat ostaşilor să-l ducă în capiştea idolească. Şi, luîndu-i pe toţi, îi duceau cu sila, că sfinţii nu voiau să meargă la idoli, ci strigau cu mare glas: "Sîntem creştini, ce avem noi cu cei ciopliţi?"

Deci, împingînd pe sfinţi, îi tîrau, iar pe Sfîntul Pionie, trăgîndu-l cu ştreangul de grumaz, puţin era de nu l-au sugrumat. Fiind ei scoşi în mijlocul priveliştii şi aproape de capişte, Sfîntul Pionie a căzut la pămînt, mărturisind că este creştin, şi nu voia nici a intra în capişte; deci, năvălind şase slujitori la dînsul, îl băteau cu mîinile şi cu picioarele şi-l loveau cu genunchii în coaste; apoi, luînd pe cel ce li se împotrivea foarte tare, îl duceau cu mîinile şi l-au aruncat în capişte, înaintea necuratului altar, unde sta încă ticălosul episcop Evctimon, săvîrşindu-şi idoleasca jertfă. Şi a zis Lepidon: "Pentru ce voi, o, Pionie, nu voiţi să aduceţi jertfe zeilor?" Sfîntul răspunse: "Deoarece sîntem creştini".

Zis-a Lepidon: "Pe care Dumnezeu cinsteşti?" Răspuns-a Pionie: "Pe Acela cinstim, Care a făcut cerul şi pămîntul, marea şi toate cele ce sînt într-însele". Întrebat-a Lepidon: "Dar cine a fost răstignit?" Răspuns-a sfîntul: "Acela a fost, pe Care L-a trimis Dumnezeu Tatăl pentru mîntuirea lumii". Iar boierii strigînd tare, au rîs. Dar Lepidon a început cu cuvinte dosăditoare a defăima şi a ocărî pe fericitul Pionie. După aceea, cu silă punînd cununi pe sfinţii mucenici şi, după cum le era obiceiul păgînilor ca să joace lîngă jertfe, îi sileau să guste din jertfele idoleşti. Iar ei au rupt cununile şi, aruncîndu-le la pămînt, le-au călcat cu picioarele şi au scuipat idoleştile jertfe. Deci, făcînd necuraţii strigare şi gîlceavă, iarăşi i-au dus în temniţă pe sfinţi, cu ocări şi cu bătaie.

Iar pe Sfîntul Pionie, intrînd pe uşile temniţei, unul din ostaşi l-a lovit cu ceva tare în cap şi l-a rănit. Şi îndată cel ce l-a lovit s-a îmbolnăvit de mîini. Şi cu totul s-a aprins de durere şi s-a umplut de bube trupul lui, apoi s-a umflat, încît abia mai putea să răsufle. După aceea a mers antipatul Cvintilian în Smirna şi şezînd la judecată, a pus înainte singur pe Sfîntul Pionie, la întrebare. Deci, ispitind şi aflîndu-l că nu se înduplecă, a poruncit ca să-l spînzure şi cu unghii de fier să-i strujească trupul. Astfel fiind muncit sfîntul, îi ziseră: "Pentru ce te grăbeşti la moarte?" Răspuns-a sfîntul: "Nu la moarte, ci la viaţa veşnică mă grăbesc". Apoi, după acea mucenicie, a osîndit pe sfîntul la moarte şi se citea, după obiceiul romanilor, sentinţa de moarte, cea scrisă astfel: "Pe Pionie, care singur pe sine s-a mărturisit că este creştin, am poruncit ca să-l răstignească şi să-l ardă în foc de viu".

Deci, fiind dus sfîntul mucenic la locul cel de răstignire şi de ardere, singur s-a dezbrăcat de hainele sale şi, privind la trupul său, s-a umplut de mare bucurie pentru curăţia trupească şi, căutînd spre cer, a mulţumit lui Dumnezeu că într-acest fel, pînă în sfîrşit l-a păzit, întru curăţie neprihănită. Şi era pe pămînt lemnul cel pregătit asemenea crucii, pe care era să-l răstignească. Apoi singur s-a culcat şi s-a întins pe lemnul acela şi se dădea ostaşilor ca să-l pironească, care, după ce l-au pironit, ziceau către dînsul: "Ascultă, Pionie, şi te supune poruncii împărăteşti, căci îţi vom scoate îndată piroanele şi doctorii te vor vindeca şi vei fi sănătos". Iar sfîntul, după tăcere, a zis: "Doresc a adormi, ca mai bun să mă scol la învierea cea de obşte".

După aceea, pironindu-l, au ridicat lemnul acela şi l-au pus drept, iar capătul cel de jos îngropîndu-l în pămînt şi întărindu-l, au îngrămădit împrejur mulţime de lemne şi le-au aprins. Deci para aceea mare l-a înconjurat pe sfîntul, iar el închizînd ochii, se ruga lui Dumnezeu în taină şi nu ardea; şi toţi, văzîndu-l cu ochii închişi, au socotit că acum a murit. Dar el, după cîtăva vreme, potolindu-se văpaia încet, îşi săvîrşea rugăciunea cea făcută în taina inimii şi şi-a deschis ochii; iar poporul foarte mult s-a mirat, văzîndu-l încă viu şi într-atîta de mare foc. Apoi cu faţa veselă, la sfîrşitul rugăciunii sale, zicînd "Amin", a adaus a zice: "Doamne, primeşte duhul meu!" Şi a adormit.

Iar după ce s-a stins focul, s-a aflat trupul lui cu totul întreg şi nici un păr din capul lui n-a ars. Iar faţa îi era luminoasă, strălu-cind de dumnezeiescul dar, care a fost dovedit semn despre bucuria sufletului celui sfînt care întru cereasca bucurie a intrat şi a luat cununa biruinţei din dreapta lui Hristos. Aceasta a fost pe vremea împărăţiei lui Deciu (249-251), în cetatea Smirna, şi pe vremea antipatului Cvintilian, în al cincilea idis al lui martie, după obiceiul romanilor; iar după al Asiei întru a şaptea lună (adică în luna martie, care este a şaptea de la septembrie), întru al unsprezecelea număr, sîmbătă şi al zecelea ceas din zi. Pînă aici sînt cuvintele Sfîntului Simeon Metafrast despre Sfîntul Pionie.

Iar pentru ceilalţi sfinţi mucenici care împreună cu Sfîntul Pionie au fost prinşi şi ţinuţi în legături, nu este scris cu ce fel de munci şi-au săvîrşit nevoinţa. Însă este cu neîndoire că au pătimit pentru Hristos şi cereasca viaţă împreună cu Sfîntul Pionie au cîştigat. Acest Sfînt Pionie, presbiterul, a scris viaţa şi pătimirea Sfîntului Sfinţit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei, dar mai pe urmă şi el însuşi cu dînsul s-a învrednicit de aceeaşi parte, întru împărăţia Domnului nostru Iisus Hristos, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh împărăţeşte în veci. Amin.

NOTĂ - În cartea întîi a împăraţilor, în capitolul 28, se scrie, cum că Samuil proorocul a grăit către Saul astfel: "Dimineaţă, tu şi fiii tăi vor cădea cu tine"; iar în altă tălmăcire se citeşte: "Dimineaţă tu şi fiii tăi veţi fi cu mine". Iar Metafrast într-această istorie a Sfîntului Pionie a scris astfel: "şi tu astăzi cu mine vei fi". Şi în altă parte, asemenea s-a scris ca şi la Metafrast. Şi socoteşte Sfîntul Pionie, cum că în chipul lui Samuil s-a arătat diavolul şi voia să ia la sine sufletul lui Saul după uciderea aceluia.

Încă sînt unii care socotesc că, într-adevărat, sufletul lui Samuil, fără trup, mai înainte de vrăjitoria femeii aceleia, prin porunca lui Dumnezeu, s-a arătat lui Saul; şi se întăresc cu acea părere cuvintele lui Isus Sirah, care, în capitolul 46, la sfîrşit, zice de Samuil astfel: "După adormirea sa a proorocit şi a arătat împăratului sfîrşitul lui, apoi a înălţat din pămînt glasul său prin proorocie".

Pomenirea celui dintre Sfinţi Părintele nostru Sofronie, Patriarhul Ierusalimului (11 martie)

 

Sfîntul Sofronie, cel numit cu numele întregii înţelepciuni, s-a născut în Damasc, din părinţi dreptcredincioşi şi deplin înţelepţi, ale căror nume au fost Plintos şi Mira, şi erau cetăţeni vestiţi. Din tinereţile sale fericitul Sofronie şi-a cîştigat viaţa potrivit cu numele său, iubind înţelepciunea cea duhovnicească şi cea dinafară, păzindu-şi fecioreasca sa curăţenie, întreagă şi neprihănită din pîntecele maicii sale. Căci amîndouă acestea, adică înţelepciunea duhovnicească şi fecioreasca curăţie, se numesc întreaga înţelepciune, mai ales după cuvîntul Sfîntului Ioan Scărarul, care zice: "Întreaga înţelepciune este o numire de obşte a tuturor faptelor bune". Pe acestea şi pe toate faptele bune le-a cîştigat pe deplin înţeleptul Sofronie.

El a deprins mai întîi filosofia cea din afară. De aceea a fost numit şi "sofist", adică preaînţelept, pentru că numirea de sofist în acele timpuri era foarte mult cinstită şi cei mai aleşi filosofi cu acest nume erau numiţi, precum altă dată Libaniu sofistul, prietenul Sfîntului Vasile cel Mare. După aceea fericitul Sofronie, după filosofia cea din afară vrînd să cîştige înţelepciunea cea duhovnicească, umbla prin mănăstiri şi prin sihăstrii pustniceşti, adunînd de la plăcuţii lui Dumnezeu părinţi folos pentru sufletul său.

Mergînd şi la Sfînta Cetate a Ierusalimului şi umblînd prin mănăstirile ce erau acolo, a intrat în viaţa de obşte a marelui Teodosie. Acolo a găsit pe monahul Ioan, care se numea Moscu şi Evirat, preot cu rînduiala, bărbat îmbunătăţit şi foarte iscusit într-amîndouă înţelepciunile, şi în cea din afară şi în cea duhovnicească.

Lipindu-se Sofronie de acela cu toată osîrdia, ca fiul de tată şi ucenicul de dascăl, îi urma lui întru toate căile, pînă la sfîrşitul aceluia, umblînd prin mănăstiri şi prin pustietăţi, împreună cu dînsul cercetînd pe sfinţii părinţi şi scriindu-le vieţile lor spre folos; precum este cartea cea scrisă de amîndoi, care se numeşte "Limonariu" sau "Grădină de flori" şi care este mărturisită de al şaptelea Sinod, în care se arată totul. În acea carte Sfîntul Sofronie adeseori se numeşte sofist de către dascălul său, ca cel asemenea cu dînsul în învăţătura filosofiei. Dar nu numai sofist numeşte acel cuvios Ioan pe fericitul Sofronie, ci în unele locuri şi domn al său, iar alteori şi părinte. Că nu-l avea ca pe un ucenic, ci ca pe un prieten şi împreună călător şi ostenitor, fiind ales cu viaţa. Pe lîngă aceasta vedea şi mai înainte cu duhul că acela avea să fie mare păstor şi stîlp neplecat al Bisericii lui Hristos.

Cu acest cuvios Ioan a petrecut Sfîntul Sofronie mai înainte de călugăria sa mai întîi în Palestina, în aceeaşi viaţă de obşte a Sfîntului Teodosie - în pustiul Iordanului şi în mănăstirea ce se numea nouă, care era zidită de Sfîntul Sava.

După aceea Ioan şi Sofronie, lăsînd Palestina de frica Perşilor care năvăliseră, s-au dus în părţile Antiohiei celei mari. Căci în timpurile acelea Hosroe cel tînăr, împăratul Persiei, s-a sculat cu război contra stăpînirii greceşti, pentru o pricină ca aceasta: Foca tiranul, precum scrie pe larg Nichifor Calist, istoricul grec, a ucis pe Mavrichie, împăratul grecesc (582-602) şi i-a răpit scaunul împărătesc (602-610); iar Mavrichie împăratul a fost mai înainte un mare făcător de bine a lui Hosroe al Persiei. Căci lui Hosroe, fiind izgonit de la împărăţia persană şi scăpînd în stăpînirea grecească, Mavrichie îi fusese ca un tată; şi-i ajutase cu bani împărăteşti şi cu putere de oaste de-şi luase iarăşi scaunul în Persia, şi se făcuse pace întărită între greci şi perşi. Iar cînd a auzit Hosroe de uciderea făcătorului său de bine, Mavrichie, i-a părut foarte rău de dînsul şi, stricînd toate aşezămintele de pace cu grecii, a început a cugeta să răzbune uciderea lui Mavrichie. Deci a năvălit oaste persană contra multor părţi greceşti, mai ales contra Siriei, Feniciei şi Palestinei şi le robeau.

Atunci sfinţii părinţi care petreceau viaţă pustnicească în acele părţi, lăsînd mănăstirile şi pustniceştile lor locuinţe, au fugit fiecare pe unde putea. Într-acel timp aceşti doi sfinţi, Ioan şi Sofronie, s-au dus din Palestina. Iar după plecarea lor a fost luată de perşi Sfînta Cetate a Ierusalimului, iar cinstitul lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a lui Hristos a fost robit împreună cu prea sfinţitul patriarh; şi patrusprezece ani a fost ţinut în Persia în robie, nu cu puţină mîhnire şi jale pentru toată creştinătatea.

Mai înainte de acea robie a Ierusalimului, aceşti sfinţi, trecînd prin părţile Antiohiei după obiceiul lor, precum s-a zis, asemenea albinelor ce zboară pe flori şi adună miere, înconjurau oriunde auzeau că sînt părinţi făcători de fapte bune şi, adunînd frumuseţea sufletului cea mai dulce decît mierea ca într-un singur fagure plin de miere, au alcătuit-o prin scris, în cartea ce se numeşte "Limonariu". Iar după ce şi acolo s-au apropiat aceleaşi războaie persane, s-au dus în Egipt şi Alexandria, unde, făcînd asemenea, au dobîndit multe învăţături, pe care le-au lăsat spre folos neamului creştinesc celui mai de pe urmă, scriind faptele şi vorbele multor sfinţi părinţi, pe care singuri cu ochii le-au văzut şi cu urechile le-au auzit.

Sfîntul Sofronie era încă netuns în chipul monahicesc cînd a mers în Alexandria. Acest lucru se dovedeşte din capitolul şasezeci şi nouă al "Limonariului", unde dascălul lui Sofronie, Ioan Eviratul, zice astfel: "Am mers în Alexandria eu şi domnul Sofronie, fratele meu, mai înainte de călugăria lui, şi ne-am dus la ava Paladie, bărbatul cel îmbunătăţit şi robul lui Dumnezeu". Şi iarăşi, în capitolul o sută zece, din nou zice: Eu şi domnul meu Sofronie am mers în lavra care este departe de Alexandria de optsprezece stadii, la un foarte îmbunătăţit egiptean de neam şi am zis acelui stareţ: "Părinte, spune-ne un cuvînt, cum putem să petrecem unul cu altul, căci domnul Sofronie sofistul vrea să se lepede de lume şi să se facă monah". Atunci ne-a zis stareţul: "Bine faceţi, fiilor, că lăsaţi cele lumeşti pentru mîntuirea sufletelor voastre. Şedeţi dar în chilii, liniştiţi-vă şi, păzindu-vă mintea, rugaţi-vă neîncetat, avînd nădejdea spre Dumnezeu. Acela vă va da înţelegerea Sa şi va lumina mintea voastră".

De aici se vede mai lămurit fapta cea bună a Sfîntului, întregului la minte, Sofronie, căci, fiind încă mirean, atît de mare osteneală a călătoriei suferea într-acele vremi pe la mănăstiri şi prin pustietăţi şi atît de multă sîrguinţă adăuga pentru cercetarea lucrurilor celor folositoare, cum ar putea să se povăţuiască la calea mîntuirii; şi, mai înainte de a se tunde în călugărie, fericitul Sofronie se arăta desăvîrşit monah, avînd viaţă monahicească, desăvîrşită în fapte bune.

După aceea s-a călugărit de dascălul său. Apoi, întîmplîndu-se lui o boală trupească de care era gata să moară, a văzut o vedenie, precum scrie despre aceasta dascălul său, în capitolul o sută doi, zicînd: Vrînd să se sfîrşească fratele meu Sofronie înţeleptul, eu şi ava Ioan scolasticul stînd lîngă el, ne-a zis: "Mi se părea că merg undeva pe cale şi am văzut că nişte fecioare dănţuiau înaintea mea, zicînd: "Bine că a venit Sofronie! Acum s-a încununat Sofronie!" Pentru aceasta dănţuiau fecioarele acelea înaintea lui, căci el este numit cu numele întregii înţelepciuni".

Aceasta a scris dascălul său despre el. Apoi, după boala aceea, însănătoşindu-se şi fiind în chipul monahicesc, şi mai multe osteneli adăuga, îngrijind de mîntuirea sa şi de a altora, pentru că, înmulţindu-se atunci în Egipt eresul lui Sevir, se împotriveau ereticilor amîndoi, împreună cu dascălul, ca nişte înţelepţi şi iscusiţi în dumnezeiasca Scriptură, întrebîndu-se cu ei şi biruindu-i. Pentru aceea prea sfinţitului Patriarh al Alexandriei, Ioan Milostivul, îi erau foarte iubiţi şi se cinsteau mult de dînsul, ca nişte adevăraţi prieteni ai lui şi ajutători contra ereticilor şi mîngîietori în întristări.

Se povesteşte în viaţa aceluia, scrisă de Leontie, episcopul Neapolei, că Sfîntul Ioan Milostivul avea obicei de şedea miercurea şi vinerea lîngă uşile bisericii, dînd voie tuturor celor ce voiau să vină la dînsul, ascultînd trebuinţele fiecăruia, ajutîndu-le, potolind certurile şi sfezile şi făcînd pace între oameni. Iar dacă se întîmpla cîndva, şezînd acolo, de nu venea nimeni la el şi nu cerea nimic, apoi se scula mîhnit şi cu lacrimi se ducea în casa sa, zicînd: "Acum smeritul Ioan n-a cîştigat nimic, nici a dus ceva lui Dumnezeu pentru păcatele sale". Astfel şi fericitul Sofronie, despre care ne este cuvîntul, mîngîindu-l pe prietenul lui, îi zicea: "Cu adevărat, astăzi ţi se cade, părinte, a te veseli, căci oile tale petrec în pace, fără ceartă şi fără sfadă ca şi îngerii lui Dumnezeu". De aici arătat este în cîtă cinste şi dragoste a fost Sfîntul Sofronie, împreună cu dascălul său, la acel prea sfinţit patriarh.

La aceşti sfinţi părinţi era obiceiul şi sîrguinţa ca în fiecare zi, să se folosească cu un lucru nou, văzînd sau auzind sau învăţînd ceva. Şi li s-a întîmplat un lucru ca acesta, precum zice Ioan:

Eu şi domnul Sofronie înţeleptul, am mers în casa lui Ştefan filosoful, care era lîngă calea ce duce spre biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zidită de fericitul Patriarh Evloghie, spre răsărit de a marelui Tetrafil. Sosind în casa filosofului, am bătut în poartă, iar portarul ne-a zis: "Încă se odihneşte stăpînul meu, mai zăboviţi puţin". Atunci a zis domnul meu Sofronie: "Să mergem la Tetrafil şi acolo vom zăbovi". Locul acela este cinstit de alexandreni, căci se zice că împăratul Alexandru Macedoneanul, aducînd din Egipt moaştele Sfîntului Prooroc Ieremia, le-a pus în acel loc cînd a zidit cetatea Alexandria în numele său.

După ce am mers acolo, pe nimeni n-am aflat, decît numai pe trei orbi. Şi am şezut încetişor aproape de ei, avînd la noi cărţile noastre. Deci, vorbind mult între ei aceşti orbi, a zis unul către altul: "Prietene, cum ai orbit tu?" Acela i-a răspuns: "Am fost corăbier în tinereţile mele şi, plutind dinspre Africa, din multa privire spre mare, s-a făcut albeaţa pe ochii mei şi am orbit". Apoi i-a povestit şi celălalt cum a orbit, zicînd: "Am fost sticlar şi, lucrînd odată cu sticla fără pază, m-am ars şi din dogoarea focului mi-am pierdut vederea".

Amîndoi orbii spunîndu-şi pricina orbirii lor, au întrebat şi pe al treilea, iar acela le-a răspuns: "Cînd eram tînăr, mi-a fost urît a mă osteni şi a lucra, ci am iubit lenea; dar, fiind iubitor de plăceri, nu aveam cu ce mă hrăni, de aceea am început a fura şi a face multe răutăţi. Iar într-una din zile am văzut ducîndu-se spre îngropare un mort. Şi am mers în urma celor ce-l duceau, vrînd să văd unde-l vor pune; şi a fost îngropat mortul lîngă biserica Sfîntului Ioan. După ce a înnoptat, am descoperit mormîntul, am intrat înăuntru, am luat toate hainele de pe mortul acela şi numai o cămaşă am lăsat pe el.

Şi, ieşind din mormînt, mi-a zis gîndul cel rău: "Întoarce-te de ia şi cămaşa, căci este foarte bună". Şi eu ticălosul m-am întors, vrînd a dezbrăca şi cămaşa, ca să las mortul gol; dar, ridicîndu-se mortul, a stat înaintea mea şi, ridicînd mîinile, mi-a zgîriat obrazul cu degetele şi mi-a scos amîndoi ochii; atunci eu ticălosul, cu multă nevoie şi durere, abia am ieşit din mormînt. Aşa am orbit".

Acestea auzindu-le noi, domnul Sofronie mi-a făcut semn şi ne-am dus de la dînşii, apoi mi-a zis Sofronie: "Cu adevărat, părinte Ioan, astăzi nu mai este nevoie să învăţăm mai mult, că ne-am folosit destul. Că oricine făcînd rău, nu poate a se tăinui de Dumnezeu". De aceea, arătat este, cum că amîndoi Sfinţii Ioan şi Sofronie, se îngrijeau de folosul lor în toate zilele. Căci zicînd el "nu este nevoie astăzi ca mai mult să învăţăm, pentru că ne-am folosit destul", dovedeşte că toată ziua se sîrguia a se folosi cu ceva.

Petrecînd fericitul Sofronie în Alexandria, a scris minunile Sfinţilor Chir şi Ioan, dîndu-le mulţumire pentru vindecarea ochilor săi. Căci atunci cînd a căzut bolnav, a alergat la sfinţii doctori fără de arginţi cu rugăciune şi cu credinţă şi a cîştigat de la dînşii vindecarea cerută, în biserica lor din Alexandria, avînd către dînşii mare osîrdie. Dar după cîtva timp, părţile acelea ale Egiptului, unde este Alexandria, au început a fi supărate de năvălirea perşilor. Deci au fost nevoiţi Sfinţii Părinţi Ioan şi Sofronie să fugă şi de acolo, că şi prea sfinţitul Patriarh Ioan Milostivul începuse să fugă de frica barbarilor.

Vrînd să meargă cu el la Constantinopol, au venit şi ei în corabie, nevrînd să se lase de el, căci nu suferea să se despartă de dînşii. Deci sfinţitul patriarh Ioan, căzînd în boală pe drum, a murit în cetatea Amatunta, iar viaţa lui cea înaltă şi milosteniile cele multe le-a lăudat înţeleptul Sofronie cu cuvinte alese. După îngroparea cea patriarhicească, s-a dus la Roma cea veche cu dascălul său Ioan şi cu fraţii care se întîmplaseră cu dînşii, doisprezece la număr. Acolo petrecînd cîtva timp, Cuviosul Ioan, dascălul lui Sofronie, fiind mai bătrîn, s-a dus către Domnul. Şi, cînd era să moară, a poruncit iubitului şi duhovnicescului său fiu, Sofronie, ca trupul lui să nu-l îngroape în Roma. Ci, în raclă de lemn închizîndu-l, să-l ducă în muntele Sinai. Iar dacă nu-i va fi cu putinţă să-l ducă pînă la muntele Sinai din cauza barbarilor, atunci să-l ducă în Palestina, la mănăstirea cea de obşte a Sfîntului marelui Teodosie, unde Cuviosul Ioan se călugărise şi acolo să-i îngroape moaştele. Deci, aşa s-a şi făcut.

Căci Sfîntul Sofronie, urmînd lui Iosif cel din Legea Veche, care a dus trupul lui Iacob în mormîntul părinţilor săi, a luat din Roma trupul Cuviosului Ioan, duhovnicescul său părinte, şi, împreună cu fraţii, s-a întors în ţările greceşti. Iar după ce a ajuns la Ascalon, a auzit că nu este cu putinţă să treacă la muntele Sinai din cauza barbarilor. Atunci au mers la Ierusalim, care era stăpînit de perşi, şi au îngropat trupul părintelui lor în mănăstirea de obşte a lui Teodosie. Iar el împreună cu fraţii săi locuia în Ierusalim, avînd atunci scaunul Patriarhiei Modest, în locul patriarhului Zaharia, care, împreună cu lemnul Crucii, era în robie la perşi.

După puţin timp de la plecarea Sfîntului Sofronie de la Roma în Palestina, Dumnezeu a binevoit ca să întoarcă din robie la Ierusalim Sfîntul Lemn al Crucii şi pe Patriarhul Zaharia. Căci voievodul Ieraclie, ucigînd pe tiranul împărat Foca şi luînd singur împărăţa grecească (610-641), s-a ostăşit asupra ţinutului grecesc şi, biruind de multe ori cetele lui Hosroe, a robit cetăţile acelea şapte ani. După aceea, Siroes, fiul lui Hosroe, ucigînd pe tatăl său şi luînd împărăţia grecească, căuta să se împace cu Ieraclie, împăratul grecesc. Iar condiţiile de pace puse de împăratul Ieraclie erau acestea: împăratul Persiei să lase grecilor Ierusalimul şi să întoarcă cinstitul lemn al Sfintei Cruci, cum şi pe Patriarhul Zaharia. Şi aşa s-a şi făcut.

Deci, după patrusprezece ani, a fost adus din Persia lemnul Crucii cu mare cinste, pe care însuşi împăratul Ieraclie l-a dus pe umerii săi în Sfînta Cetate - precum se scrie despre aceasta în ziua de 14 a lunii septembrie -, iar fericitul Patriarh Zaharia şi-a luat iarăşi scaunul său. După cîţiva ani acel cinstit Lemn al făcătoarei de viaţă Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos a fost dus de acelaşi împărat Ieraclie din Ierusalim la Constantinopol ca să nu se mai robească de vrăjmaşi acea mare vistierie a creştinilor. După aceea Ierusalimul a fost luat iarăşi de vrăjmaşi, după cum vom vedea mai pe urmă.

Patriarhul Zaharia, după întoarcerea sa din robie, mai trăind puţin, s-a dus către Domnul. După dînsul Modest iarăşi a luat scaunul, dar n-a stat pe el decît numai doi ani, pentru că a murit. Apoi a fost ales Sfîntul Sofronie ca patriarh al Ierusalimului. În acel timp s-a ridicat şi eresul monoteliţilor, adică al celor ce mărturisesc o voie şi o lucrare în persoana lui Hristos, în cele două firi ale Lui - în cea dumnezeiască şi în cea omenească -, ca şi cum fiecare fire n-ar fi avut deosebită lucrare şi voie. Iar cei ce mărturisesc că Hristos nu este desăvîrşit în amîndouă firile, aceia Îl prihănesc.

Despre acel eres s-a scris mai pe larg în viaţa Cuviosului Maxim Mărturisitorul, în ziua de 21 a lunii ianuarie. Dar pe acel eres al monoteliţilor, l-a întins mai ales Chir, patriarhul Alexandriei, adunînd sinod şi poruncind a crede ca el. Lui i-a urmat Serghie, patriarhul Constantinopolului, iar după dînsul Piros şi alţii, pentru care au pătimit mulţi din cei ce nu se învoiau cu acel eres. Acelui eres i s-a împotrivit foarte mult prea sfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Sfîntul Sofronie. Căci, adunînd la dînsul sinod, a blestemat acel eres al monoteliţilor şi a trimis scrisori întărite ale sinodului pretutindeni. După aceea au fost citite acele scrisori la al şaselea Sinod ecumenic şi de Sfinţii Părinţi s-au mărturisit şi s-au primit ca nişte scrieri ortodoxe.

Sfîntul Sofronie a scris şi alte multe cuvinte şi învăţături folositoare Bisericii lui Hristos, cum şi viaţa cîtorva sfinţi, printre care şi a Sfintei Maria Egipteanca, care a fost asemenea ca îngerii în pustie, mai presus de firea omenească. El, păstorind bine Biserica lui Dumnezeu, a închis gurile ereticilor, izgonindu-i departe ca pe nişte lupi, de la turma cea cuvîntătoare. Apoi iarăşi, cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut năvălirea barbarilor asupra Siriei şi a Palestinei. Însă acum nu era a perşilor, ci a mahomedanilor, care mai întîi au luat cetatea Damasc.

Apoi au înconjurat cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul, şi au bătut-o aproape doi ani. După ce oastea grecească s-a rănit de dînşii în Siria şi a fost ucis Serghie voievodul, prea sfinţitul Patriarh Sofronie, împreună cu creştinii din Palestina, s-au închis în Sfînta Cetate. Se află cuvîntul lui pe care l-a grăit către popor în ziua Naşterii lui Hristos, cînd s-a făcut înconjurarea cetăţii, în care, ca un alt Ieremia, plîngea cu jale risipirea şi pustiirea sfintelor locuri, ce s-a făcut cu voia lui Dumnezeu pentru păcatele poporului. Dar mai vîrtos plîngea că n-a putut să prăznuiască în Betleem ziua Naşterii lui Hristos, după obicei, de vreme ce locul Betleemului acum era în mîinile agarenilor.

Sfîrşindu-se alt an al înconjurării, cînd creştinii erau strîmtoraţi, s-a simţit nevoia a se da pe sine vrăjmaşilor şi a le deschide cetatea. Dar mai întîi prea sfinţitul Patriarh Sofronie a trimis la voievodul agarenilor, Omar, făcînd cu dînsul aşezămînt de pace, întru care la început se cerea ca credinţei creştineşti şi Sfintei Biserici a lui Dumnezeu să nu i se facă nici un fel de silă şi de strîmbătate. Omar voievodul a făgăduit ca acel aşezămînt, precum şi altele să le păzească întregi. Şi, întărind cuvîntul acesta, creştinii au deschis porţile cetăţii voievodului agarenesc; iar el, fiind făţarnic şi viclean, s-a prefăcut blînd ca o oaie şi smerit, dar în inimă era lup răpitor.

Îmbrăcîndu-se în nişte vechituri de păr de cămilă, a intrat în cetate pe jos şi întreba unde este biserica lui Solomon ca să-şi săvîrşească acolo rugăciunile lui cele de Dumnezeu urîte. Iar prea sfinţitul Sofronie, ieşind întru întîmpinarea lui şi văzîndu-l într-un chip ca acela făţarnic, a zis: "Iată va fi urîciunea pustiirii, cea mai înainte vestită prin proorocul Daniil, care va fi în locul cel sfînt". Deci a plîns mult cu toţi creştinii şi-l îndemna pe voievod ca, lepădînd acele vechituri, să se îmbrace în hainele boiereşti cele cuviincioase lui.

Şi astfel Sfînta Cetate a lui Dumnezeu, Ierusalimul, s-a luat de agareni şi s-a strîmtorat creştinătatea de grea robie. Pentru că păgînul voievod al agarenilor n-a păzit aşezămîntul de pace făcut cu prea sfinţitul Patriarh Sofronie pe care făgăduise a-l păzi. Şi a început a face multe strîmbătăţi creştinilor din Ierusalim. Văzînd aceasta, Sfîntul Sofronie se tînguia de-a pururea şi ruga pe Dumnezeu să-i ia sufletul lui de pe pămînt, ca să nu vadă mai mult chinuirea creştinilor, urîciunea pustiirii şi necinstirea locurilor celor sfinte. Şi, fiind auzit, degrabă şi-a săvîrşit viaţa şi a trecut de la pămîntescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, spre cel de sus, plin de bucurie, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Sinaxar 11 Martie

 

Sinaxar 11 Martie   În această lună, în ziua a unsprezecea, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Sofronie, patriarhul Ierusalimului. Acest preamare luminător al Bisericii era de fel din ţara Feniciei celei încununate cu munţii Libanului, s-a născut în cetatea Damascului, către anul 550, şi se trăgea din părinţi deopotrivă de evlavioşi. Tatăl lui se chema Plinthas, iar mama lui Mira. Îmbinând isteţimea pe care o avea de la naştere cu râvna deosebită la învăţătură, a ajuns stăpân pe toate cunoştinţele pe care le putea cineva dobândi în vremea aceea. Şi încă de pe când se găsea în Damasc a deprins toată virtutea care pe atunci se izbutea numai în pustiu. Mai târziu s-a dus la Mănăstirea marelui Teodosie începătorul vieţii de obşte, unde aflând răgaz şi trăind în linişte alături de Dumnezeu şi-a întărit mintea şi inima cu citirea dumnezeieştilor Scripturi, robindu-şi tot cugetul întru ascultarea lui Hristos. Dorind însă după şi mai multă învăţătură şi după o viaţă şi mai curată, a pornit după trecere de mai multă vreme la Alexandria. Şi găsind acolo un bărbat deosebit de vrednic, pe nume Ioan Moshu, care era plin de toată înţelepciunea şi priceperea, a rămas la el şi a locuit împreună cu el sub acelaşi cort şi sub acelaşi acoperământ, ducând acelaşi fel de viaţă şi având acelaşi gând, împărtăşindu-se din cunoştinţele aceluia şi împărtăşindu-i la rândul său pe ale sale. Îmbolnăvindu-se aici de o grea boală de ochi, a fost vindecat de către sfinţii Chir şi Ioan, cărora, drept plată a vindecării, le-a cerut îngăduinţa să treacă în scris minunile săvârşite de ei în fiecare zi. Şi într-adevăr le-a trecut pe toate în scris. Mai târziu, datorită vieţii lui înalte, a ajuns episcop al Ierusalimului. Când sfânta cetate Ierusalim a căzut în mâinile perşilor, el s-a dus la Alexandria, la marele Ioan cel Milostiv, care păstorea pe atunci în scaunul apostolic de acolo. La săvârşirea din viaţă a acestuia, găsindu-se deci la Alexandria, într-un cuvânt de laudă el a arătat toată comoara cea nesfârşită de milostivire şi înălţimea vieţii sfântului Ioan cel Milostiv, deplângându-l şi el îndeajuns de mult. După ce s-a întors iarăşi în sfânta cetate, nici nu se poate spune cu câtă grijă şi trudă a păstorit Biserica ce-i fusese încredinţată: el nu a dat câtuşi de puţin somn ochilor lui şi aţipire pleoapelor lui. Şi lupta lui nu era numai împotriva demonilor, ci şi împotriva ereticilor, pe care combătându-i cu dovezi din Scriptură şi cu predaniile Părinţilor, ca şi cu învăţăturile lui proprii, îi punea pe fugă. El a lăsat Bisericii multe scrieri vrednice de cuvânt şi de pomenire, în care învaţă pe credincioşi trăirea cea dreaptă şi vieţuirea după voia lui Dumnezeu. Printre aceste scrieri sunt Limonariul (împreună cu Ioan Moshu), viaţa sfântului Ioan cel Milostiv şi Viaţa sfintei Maria Egipteanca, cea deopotrivă cu îngerii printre femei, care a săvârşit în pustiu lupte mai presus de puterile omeneşti. Astfel trăind viaţă bună şi bineplăcută lui Dumnezeu, învăţând şi pe alţii şi slujind ca o adevărată gură a lui Hristos, păstorind cu cuviinţă turma încredinţată lui, după trei ani s-a mutat în pace la Dumnezeu. Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Pion, preotul sfintei Biserici din Smirna. Acesta a fost preot al sfintei Biserici din Smirna şi a trăit pe vremea lui Deciu împăratul. Pentru credinţa lui a fost prins împreună cu mai mulţi alţii şi a fost dus mai întâi la Polemon, slujitorul zeilor păgâni, înaintea căruia a grăit cu curaj despre religie, cu mărturii din Scriptură şi din istorie, încredinţându-l despre cele viitoare din cele ce s-au întâmplat şi că Dumnezeu va lămuri prin foc faptele oamenilor. După aceasta sfântul a fost dus la Elpidiu, un alt dregător de aceeaşi treaptă cu slujitorul zeilor păgâni, şi în cele din urmă la proconsulul Cvintilian, din porunca căruia a primit moartea mucenicească prin foc. Tot în această zi, pomenirea cuviosului părintelui nostru Gheorghe cel Nou, purtătorul de Dumnezeu şi făcătorul de minuni. Acesta a trăit în timpul împăratului Ioan Tsimiskes şi părăsindu-şi soţia, copiii şi rudele, a ales mai degrabă calea cea strâmtă. Şi luând asupră-şi jugul lui Hristos cel preauşor, străbătea oraşe şi ţinuturi şi chiar şi pustiul, lipsit fiind de toate, îndurerat şi suferind. Deci, făcându-i-se cunoscut de la Dumnezeu sfârşitul, a venit la Constantinopol. Şi ajungând la biserica sfântului Ioan Teologul, cea din Diipion, şi-a aflat aici odihna în Domnul, rămânând acolo timp de şapte zile. Când au venit cei ce aveau să-l îngroape şi au văzut fierul nespus de greu care îi acoperea trupul şi tot trupul strâns în acest fier, au strigat: Doamne miluieşte. Deci a fost pus într-o raclă făcută din marmură, în acea biserică, revărsând multe minuni de vindecări celor ce aleargă la această raclă cu credinţă. Dintre cei care s-au bucurat de purtarea lui de grijă mulţi mai vestesc şi astăzi tuturor minunile pe care le-a făcut lor sfântul. Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Trofim şi Talu, care au pătimit în Laodiceea. În zilele împăraţilor Diocleţian şi Maximian, pe când în Laodiceea era guvernator Asclepiu, s-a pornit o mare prigoană împotriva creştinilor. Şi fiind prinşi sfinţii mucenici Trofim şi Talu, au fost loviţi cu pietre timp îndelungat, dar Dumnezeu păzindu-i au rămas neatinşi. Văzând acest lucru dregătorul şi cei ce erau împreună cu el şi ruşinându-se, i-au lăsat câtva vreme să trăiască nechinuiţi. Fiind însă pârâţi din nou, au fost aduşi la judecată; aici, mărturisind cu îndrăzneală, înaintea tuturor, că Hristos este Dumnezeu adevărat şi luând în derâdere idolii păgânilor şi mustrând pe tirani, i-au pornit spre mânie. Pentru aceasta, spânzurându-i pe lemne, după ce i-au dezbrăcat cu totul, au pus de le-au strujit adânc trupurile. Dar sfinţii, pe de o parte rugându-se lui Dumnezeu, iar pe de alta defăimându-i pe zeii elineşti, au umplut de mânie pe dregător. Deci acesta hotărându-se sã sfârşească cu ei, a poruncit să-i răstignească pe cruce. Fiind duşi deci către locul unde urma să fie răstigniţi, mulţime multă de popor venea după ei. Şi în timp ce erau răstigniţi se rugau şi grăiau poporului cele ziditoare de suflet. Iar mulţimea se grăbea să se atingă de sfintele trupuri ale sfinţilor, unii adunând din picăturile lor de sânge, alţii vreun ştergar, alţii vreun obiect de metal care se găsea asupra lor, alţii, în sfârşit, vreun alt lucru. Pe aceştia binecuvântându-i şi făcându-le urări de bine, şi-au dat sfintele lor suflete lui Dumnezeu. Unii dintre credincioşi luând rămăşitele pământeşti ale sfinţilor şi ungându-le cu miruri şi înfăşurându-le în giulgiuri, le-au aşezat în biserică. Şi venind acolo şi femeia lui Asclipeu şi simţind balsamul care ieşea din racla sfinţilor mucenici, a aşternut deasupra raclei o îmbrăcăminte de foarte mare preţ. La câtva vreme după aceasta Zosim şi Artemiu, doi bărbaţi evlavioşi şi credincioşi, care erau din aceeaşi cetate cu sfinţii, luând cu ei racla cu moaştele cele sfinte, au dus-o în cetatea lor, Stratonichi, ca la o milă depărtare, şi au aşezat-o într-un mormânt săpat într-o stâncă. Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor sfântului mucenic Epimah în Constantinopol. Sfântul Mucenic Epimah din Alexandria s-a născut în Egipt. El a trăit în singurătate multă vreme, în Muntele Pelesium. În timpul unei persecuţii împotriva creştinilor în Alexandria (prin anul 250), Sf. Epimah în râvna lui zeloasă a intrat în oraş, a distrus idolii păgâni şi L-a mărturisit hotărât pe Hristos. Pentru acestea, sfântul a fost supus torturilor. Printre martorii la torturi era şi o femeie oarbă de un ochi. Când un strop de sânge din trupul mucenicului a udat-o pe femeie, aceasta şi-a vindecat ochiul bolnav. După numeroase torturi teribile, sfântului i s-a tăiat capul cu sabia. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Luna martie în 11 zile: pomenirea celui dintru Sfinti, Parintelui nostru Sofronie, patriarhul Ierusalimului.         Sfantul Sofronie era din tara Feniciei, din cetatea Damascului, avand parinti dreptcredinciosi, ce se numea Plintos si Mira si a trait in zilele imparatului Iraclie (610-641), de la Constantinopol.         Inca din tinerete si-a imbogatit viata, iubind intelepciunea, atat cea duhovniceasca, din petrecerea pustnicilor, cat si cea din afara, a stiintelor din vremea lui, castigand ceea ce pe atunci se numea intreaga intelepciune. Deci, bine deprinzand filosofia cea din afara, a mers la Ierusalim la o manastire, langa cetate, si acolo a petrecut douazeci de ani. Aici, in manastirea Sfantului Teodosie, incepatorul vietii de obste, a avut ca indrumator pe pustnicul Ioan Moscul, scriitorul vestitei carti  Limonarul (Pasune duhovniceasca), dar n-a imbratisat viata monahilor. Acolo, aflandu-se intru liniste, si-a intocmit gandurile si inima dupa citirea dumnezeiestilor Scripturi, daruindu-si tot cugetul intru ascultarea lui Hristos.         Si, cu acest cuvios Ioan, a calatorit Sfantul Sofronie, inainte de calugaria sa, la mai multe locuri sfinte: la Sfantul Sava, langa Iordan, la Antiohia, cand au navalit persii in Palestina, luand cu ei lemnul Sfintei Cruci, iar, de acolo, dorind mai multa invatatura a filosofiei, s-au dus la Alexandria, in Egipt. Aici, imbolnavindu-se, Sofronie a fost tuns in monahism de catre dascalul sau. Iar, cat au stat acolo, au fost folositi de Sfantul Ioan cel Milostiv, patriarhul scaunului apostolesc al Alexandriei, la starpirea ratacirii lui Eutihie din cetate, iar de acolo, murind Sfantul patriarh Ioan, s-au dus in Italia, la Roma. De acolo, stingandu-se dascalul sau, Sofronie s-a intors la Ierusalim, unde a ingropat moastele sfantului sau indrumator, in manastirea Sfantului Teodosie.         Biruind pe persi, imparatul Iraclie a adus nou lemnul Sfintei Cruci in Ierusalim si, o data cu el, din robie si pe Zaharia, patriarhul Ierusalimului. Dupa moartea patriarhilor Zaharia si Modest, a fost ales Sofronie patriarh al Ierusalimului. Atunci s-a ridicat in crestinatate o noua erezie, a monotelitilor, adica, a celor ce marturisesc o singura voie si o singura lucrare in persoana lui Hristos. Acestei ratacite invataturi, privind taina persoanei lui Hristos, s-a impotrivit cu totul. Sfantul patriarh Sofronie si, adunand sinod, a osandit asemenea ratacire si a intocmit scrieri, care fiind citite la al saselea Sinod a toata lumea, s-au marturisit de toti Sfintii Parinti, ca scrieri temeinice si dreptcredincioase.         A mai lasat el si multe alte scrieri vrednice de pomenire in Biserica, privind indreptarea vietii si vietuirea cea dumnezeiasca, intre care este: Viata cea prea minunata a acelei intocmai cu ingerii, intre femei, Maria Egipteanca, cea care, in pustie, cu nevointe peste fire, s-a nevoit, precum si Cuvantul despre viata Sfantului Ioan cel Milostiv, care arata comoara cea nespusa a milosteniei sale si viata lui cea inalta. Dar Sfantul Sofronie a avut durerea sa vada cucerirea Ierusalimului de catre arabi, sub ocarmuirea califului Omar, in anul 638, ceea ce el a numit "uraciunea pustiirii in locul cel sfant." Atunci, Sfantul patriarh a incheiat cu Omar o invoiala de pace, inainte de a-si deschide portile cetatii, dupa o impresurare de doi ani, dar acesta nu si-a tinut cuvantul si crestinii au avut mult de suferit. Si asa, dupa numai trei ani de pastorire, degraba si-a savarsit viata Sfantul patriarh Sofronie si a trecut de la pamantescul Ierusalim, cel plin de lacrimi, la Ierusalimul cel de Sus, plin de bucurie, unde este locasul tuturor celor ce bine vietuiesc, intru Hristos Iisus, Domnul nostru.       Intru aceastã zi, cuvant al Sfantului Grigorie, despre milostenie.         Intru aceasta sa cunoasteti, fiilor, cat de mare lucru este milostenia, pentru ca si in acest veac ajuta si intru cel de dincolo, de bucurie duhovniceasca umple, spre Dumnezeu apropie si asemenea cu ingerii ne face. Ca despre ea se zice in Scriptura: "Faceti milostenie, ca si voua sa va fie milostiv Domnul. Dati, zice, si vi se va da voua. Ca scris este: "Pe focul cel aprins il stinge apa, iar milostenia curateste pacatele." Si iarasi zice: "Sa ascundeti milostenia din sanurile saracilor, ca acestia se roaga pentru voi." Si iarasi, ne invata pe noi, bunul Dumnezeu, zicand: "Daca ai indestulare multa, apoi mult sa dai, iar daca ai mai putin, apoi dupa putere sa te sarguiesti a da cu bucurie." Ca, fratilor, mare este puterea postului si a primirii de straini, precum se scrie: "Cela ce primeste pe prooroc in nume de prooroc, plata proorocului va lua si cela ce primeste pe cel drept, in nume de drept, plata dreptului va lua."         Deci, acestea sa ne fie stiute, iubitilor frati, si sa ne silim a face mai ales milostenie, care este varful tuturor bunatatilor, ca sa castigam viata cea vesnica, intru cerestile lacasuri, Dumnezeului nostru slava, acum si pururea.         Intru aceasta zi, cuvant din Pateric, despre pocainta.         Zis-a un staret: "Toti suntem datori a sta inainte, la Judecata cea nefatarnica a lui Hristos. Si fiecare din voi va da raspuns pentru cele ce a facut, ori bune, ori rele. Sa acopere darul Tau, Doamne, toate stricaciunile noastre, in ziua descoperirii celor ascunse, cand fiecare isi va purta faptele sale inaintea ta, Dreptule Judecator. Dreptii isi vor aduce infranarile cele iubite, iar pacatosii, patimile cele rele si de rusine. Gura fiecaruia va tacea inaintea Judecatorului celui drept si nu va fi nevoie cineva sa fie intrebat, fiindca tot trupul va fi atunci ca oglinda si se vor vedea toate faptele luminos, inchipuite pe trupul fiecaruia si puse inainte, spre vederea tuturor. Deci, din trupurile celor curati se vor ivi infranarile si ostenelile, iar din trupurile celor necurati se vor arata necuratia si ticalosia cea multa. Si la aceasta sa va incredintati, din pilda aceasta sa va incredintati, din pilda aceasta, ce se va arata mai jos: Roadele pomilor sunt ascunse inlauntrul lor, iar cu zilele de primavara se ivesc afara si incalzindu-se icetisor, cu vremea, inaintea tuturor, ies la iveala, spre vedere. Deci, daca luna aprilie poate sa faca oricand, ca vantul cel cald sa scoata florile din pomi si cu imbracamintea cea de taina sa le imbrace pe din afara, la aratare, apoi, cu atat mai mult va face aceasta Domnul, poruncind tuturor trupurilor noastre ca, in ziua Judecatii, sa-si arate tainele cele dinlauntru, punand , inaintea ochilor tuturor, faptele si cuvintele si gandurile, faptele ca pe niste roade, iar cuvintele si gandurile ca niste frunze?         Dar, se poate arata inca aceasta si din insasi trupeasca noastra asezare, ca sunt in noi oarecare lucruri, care, pana la o vreme, sunt tainuite in trupul nostru si care, la vremea lor, de la sine se arata. Asa sunt, mai intai, dintii, apoi, barba, dupa ce creste, precum si caruntetea parului, la batranete. Deci, asa si faptele fiecaruia si cuvintele si gandurile, care acum sunt ascunse si nestiute de toti, atunci, in ziua cea mare a Judecatii, fiecare, la aratare, le vom purta, pentru ca nimic nu este ascuns, care sa nu se descopere, nici vreun lucru tainuit, care sa nu se stie, a zis Domnul.         Slava, pentru toate, fericitei si incepatoarei de viata Treimi, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. O, Iubitorule de oameni, Bunule, acopera si ascunde stricatul chip al nostru, ca sa nu se arate necuratia noastra cea tainuita, inaintea ingerilor si a arhanghelilor, apostolilor si a dreptilor. Toiagul lui Aaron, Doamne, a inflorit si a adus repede de fapte bune. Iar trupul nostru, in care este necuratia si rusinea cea tainuita, fa, Doamne, sa nu-si arate prihana lui in ziua dumnezeiestii Tale veniri. Ci, atunci, numai asa se cade a striga: "Slava Tie, Hristoase, Mantuitorule, Cela ce esti milostiv spre noi. Deci, de vreme ce, precum s-a zis, toate tainele se cade sa se arate inaintea infricosatoarei Judecati, apoi, acum, sa ne curatim de toate stricaciunile sufletului si trupului, facandu-le curate intru frica lui Dumnezeu. Ca, aratandu-se faptele si gandurile noastre cele ascunse, intru slava si cinste sa ne imbracam, iar nu intru rusine.         Deci, spre Dumnezeu sa fie mantuirea noastra, spre cerestile privelisti, spre frumusetile Raiului, spre locasurile cele de-a-pururea fiitoare, spre cetele ingerilor, spre petrecerea cea de acolo, unde sunt acum sufletele dreptilor. Sau, sa cugetam cum va fi aratarea mareului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, cand, dupa cuvantul Sfantului Apostol Petru cerurile cu sunet vor trece, iar, stihiile, arzand, se vor topi, pamantul si lucrurile cele de pe el vor arde, apoi fiecare suflet isi va lua trupul sau cel insotitor. Oare in ce chip vor fi aceia, care, de la Adam si pana la sfarsit, impreuna se vor aduna? Cum vom vedea fata lui Hristos cea infricosatoare si mult mai stralucitoare decat lumina soarelui? Cum vom auzi glasul Lui, cel mai de pe urma? In ce asezare ne vom afla pe atunci, cand dreptii vor lua Cereasca Imparatie, iar pacatosii se vor trimite in vesnica pierzanie? De-a pururea, dar, ni se cade noua, sa ne invatam si sa gandim la cele bune si intru acelea sa vietuim. Pentru ca, din unele ca aceste cugetari, se umileste sufletul si aduce roada de fapte bune, intru Hristos, adevaratul nostru Dumnezeu, a Caruia este slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.