Crescînd în feciorie, curăţenie şi deplină înţelepciune, a citit
multe cărţi ale Testamentului celui Vechi şi ale celui Nou, socotind
deşertăciunea vieţii acesteia de puţină vreme, care trece ca iuţeala
rîului şi ca floarea ierbii se vestejeşte. Apoi s-a aprins de
dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade şi s-a tuns în
monahiceasca rînduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfîntului
Grigorie, de Dumnezeu Cuvîntătorul, aproape de episcopie; pentru că
acolo erau multe cărţi şi lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea
lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către
un egumen anume Maxim. El se ostenea dîrz cu viaţa monahicească,
nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăţia, smerenia,
înfrînarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea şi cu alte fapte
bune şi mulţi îşi doreau o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu. Şi
învăţîndu-se în legea Domnului ziua şi noaptea, adunîndu-şi folosul din
cărţi, a scris cu mîna sa multe cărţi care şi pănă astăzi mărturisesc
cugetarea întru Dumnezeu şi dragostea de osteneală.
Pentru o viaţă îmbunătăţită ca aceasta, fericitul Ştefan a fost
hirotonit diacon de cel mai sus pomenitul Arsenie, episcopul Rostovului.
După cîţiva ani, murind mitropolitul a toată Rusia, Sfîntul Alexie, iar
după dînsul primind scaunul Mihail cel cu porecla Mitaiu, din porunca
aceluia, fericitul Ştefan s-a hirotonit preot de Gherasim, episcopul
Colomei. Şi auzind despre ţinutul Permului că nu este luminat cu Sfîntul
Botez, ci petrece în păgîneasca închinare la idoli şi este plin de
vrăjitorii, de farmece şi de toată necurata slujire diavolească, aflînd
că în acel ţinut care este cuprins cu mărăcinii şi cu ciulinii
îndrăcirii diavoleşti încă n-a semănat nimeni sămînţa Cuvîntului lui
Dumnezeu s-a umplut de rîvnă după Domnul Dumnezeu; pentru că nu ajunsese
acolo nici apostoleasca propovăduire, nici lumina Evangheliei nu
răsărise poporului aceluia, ci era în întunericul neştiinţei de
adevăratul Dumnezeu şi în umbra morţii şi a pierzării celei veşnice.
Deci a fost cuprins de nemăsurată dorinţă ca, urmînd Sfinţilor Apostoli,
să se ducă în pămîntul Permului să propovăduiască pe Hristos şi să
mîntuiască sufletele omeneşti din pierzare, scoţîndu-i din întuneric la
lumina adevăratei cunoştinţe de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.
Dar pămîntul acela al Permului, fiind demult în stăpînirea Moscovei,
mai întîi a învăţat bine limba lor; apoi, înţelepţindu-l Dumnezeu, a
aflat nişte litere neştiute şi a alcătuit limba permilor, ca să
alcătuiască Scriptura în limba lor; apoi a scris cărţi, tălmăcind cîteva
cărţi ruseşti în această limbă. După aceasta, căutînd mai multă
înţelegere, a învăţat şi limba grecească, citind-o şi înţelegînd-o,
ştiind, deci, a citi în trei limbi: ruseşte, greceşte şi permeşte. Apoi
din zi în zi sporind, îşi mărea acea dumnezeiască dorinţă, ca să meargă
să propovăduiască în Permia, cu lacrimi şi cu post rugîndu-se lui
Dumnezeu, ca după a Sa bună voinţă să-i lămurească calea. Şi a mers mai
întîi către mai sus pomenitul episcop Gherasim al Colomiei, fiind el
atunci în Moscova, cîrmuitor al Mitropoliei Rusiei celei fără de
mitropolit, descoperindu-i scopul său şi dorinţa cea mare a inimii de a
propovădui necredincioşilor, ca ori să-i întoarcă pe ei la Hristos
Dumnezeu, ori singur să pătimească de la dînşii şi să-şi pună viaţa
pentru Mîntuitorul nostru, ca să se împlinească cuvîntul Apostolului
care zice: Vouă vi s-a dat nu numai a crede în Hristos, ci a pătimi pentru Dînsul.
Şi cerea fericitul Ştefan binecuvîntare de la dînsul (de la episcop)
spre scopul său. Şi s-a minunat acela de o osîrdie ca aceea pentru
Hristos şi de dorinţa mîntuirii sufletelor omeneşti. Apoi, cunoscînd în
el dumnezeiasca chemare spre lucrul acela ca lucrare a Duhului Sfînt, a
preamărit pe Stăpînul Hristos; şi dîndu-i din moaştele sfinţilor,
Antimise şi Sfîntul Mare Mir, cum şi cele-lalte trebuincioase spre
sfinţirea bisericilor, l-a liberat cu pace.
Luînd cuviosul scrisori din Moscova, mergea noul apostol în pămîntul
Permiei, unde n-au umblat picioarele ucenicilor lui Hristos, unde n-a
ieşit vestea şi propovăduirea Sfinţilor Apostoli, unde nici urmă nu era
de dumnezeiasca cunoştinţă şi dreapta credinţă, nici numele lui Dumnezeu
nu era numit; ci toate erau fără de Dumnezeu şi întunecate desăvîrşit
cu întunericul nebuniei şi al orbirii. Şi ajungînd la pămîntul acela, a
adus fierbinţi rugăciuni către Dumnezeu şi a început a umbla prin neamul
cel îndărătnic şi răzvrătit, ca o oaie în mijlocul lupilor,
propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi învăţînd credinţa
creştinească, ca să creadă în Cel ce a făcut cerul şi pămîntul şi toată
făptura cea văzută şi nevăzută. De aceea unii, auzind propovăduirea lui,
se mirau de învăţătura cea nouă; apoi cu încetul începeau a cunoaşte
adevărul şi primeau sfînta credinţă şi se botezau; şi stînd lîngă robul
lui Dumnezeu, Ştefan, învăţau şi se povăţuiau de la dînsul pe calea
mîntuirii.
Dar cei mai mulţi nici nu voiau să-l audă, ci îi făceau multe
supărări; unii îl batjocoreau, alţii îl defăimau cu cuvinte de ocară,
iar alţii năvăleau cu securile asupra lui să-l ucidă. Alţii, voind să-l
ardă, adunau pe foc vreascuri şi paie, dar dreapta lui Dumnezeu
acoperindu-l, apăra pe robul Său de ucigaşele mîini şi de moarte, pentru
mai multă mărire a sfîntului Său nume. Deci, botezînd cîteva suflete şi
adunînd puţină turmă a oilor cuvîntătoare aduse lui Hristos, a zidit o
biserică frumoasă pe locul care era aproape de gura răului Vima, ce
intra în Vicegd, rîul cel mare, unde s-a făcut mai pe urmă locaşul său
şi s-a numit episcopie. Iar biserica aceea a sfinţit-o în numele
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei şi Bunei Vestiri, la
începutul luminării pămîntului Permului, precum Buna Vestire a fost
începutul mîntuirii noastre. Şi se ruga cu lacrimi în biserica aceea, în
toate zilele şi nopţile, pentru întoarcerea oamenilor celor
necredincioşi, zicînd: "Adună, Doamne, pe poporul Tău cel risipit şi
oile cele rătăcite; adu-le în Biserica Ta cea sfîntă şi numără-i pe ei
cu turma Ta cea aleasă".
Deci, nu înceta apostoleşte a-i învăţa totdeauna, arătîndu-le,
rugîndu-i, întorcîndu-i de la rătăcire şi povăţuindu-i la calea cea
dreaptă. Însă popoarele cele întunecate nu credeau cu înlesnire cele
grăite de dînsul; ci mai ales se mîniau asupra lui şi urau pe cel ce se
străduia a face bine sufletelor lor. Într-o zi, robul lui Dumnezeu,
Ştefan, rugîndu-se Domnului, a mers la locul unde era zidită peştera lor
cea vestită şi a aprins-o împreună cu idolii, nefiind nimeni din
slujitori pe acolo ca să o stingă. Iar sfîntul şedea lîngă capiştea
aceea ce ardea şi aştepta să vadă ce îi vor face cei necredincioşi.
Înştiinţîndu-se închinătorii de idoli de arderea capiştei lor, au
alergat cu securile şi, aflînd-o acum căzută şi arsă iar pe Sfîntul
Ştefan şezînd acolo, s-au repezit la dînsul cu strigare, răcnind cu
glasuri fără de rînduială şi împresurîndu-l din toate părţile, voiau
să-l ucidă cu securile. Iar sfîntul, negrăindu-le nimic împotrivă, şi-a
ridicat mîinile la rugăciune, pregătindu-se să moară şi cu lacrimi în
ochi striga către Dumnezeu: "Doamne în mîinile Tale îmi dau duhul meu.
Acoperă-mă cu aripile bunătăţii Tale!" Şi îndată poporul cel sălbatic,
schimbîndu-şi mînia cea de fiară în blîndeţe de oaie, el a rămas întreg,
alesul lui Dumnezeu, nerănit, nici lovit de nimeni; pentru că pe de o
parte erau biruiţi de blîndeţea lui, iar pe de alta, temîndu-se de
puterea Moscovei, nu îndrăzneau să piardă pe omul care venise la dînşii
şi care avea scrisori. Dar mai ales erau opriţi de puterea lui Dumnezeu,
Cel ce n-a lăsat toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor Săi.
Stînd fericitul Ştefan la un loc însemnat, a strigat către poporul
cel necredincios, zicîndu-le: "Oamenilor, pînă cînd nu vă depărtaţi de
la înşelăciunea diavolească ca să scăpaţi de judecata şi de focul cel
veşnic? Pentru ce vă închinaţi idolilor şi-i numiţi pe ei dumnezei ai
voştrii? Ei sînt lucrul mîinilor voastre şi deşi au gură, însă nu
grăiesc; au urechi, însă nimic nu aud; ochi au, dar nu văd, nici nu au
miros, nici nu umblă cu picioarele, nici glăsuiesc cu gîtlejurile lor,
nici iau jertfele cele ce li se aduc, nici nu mănîncă, nici beau, nici
nu ajută cuiva. Pentru că iată, nici lor nu au putut să-şi ajute, arzînd
în foc şi cenuşă. Apoi, de ar fi fost dumnezei, de ce nu au stins
puterea focului? De ce n-au scăpat de văpaie? De ce n-au zis ceva
împotriva celui ce i-a ars? De ce n-au făcut vreo izbîndire? Căci cum
poate să facă ceva lemnul cel nesimţitor? Iar voi vă închinaţi acelor
muţi, surzi şi fără de suflet, însuşi lucrului mîinilor voastre.
Cunoaşteţi-vă rătăcirea şi înşelăciunea voastră şi lăsaţi acea
pierzătoare deşertăciune şi cunoaşteţi pe Unul, adevăratul Dumnezeu, în
Care cred creştinii, de Acela vă apropiaţi şi vă veţi lumina; că Acela
este Cel ce a întărit cerul, a întemeiat pămîntul, cuprinzînd toată
făptura şi chivernisind toată lumea. Dumnezeu din cer, Cel ce toate le
vede şi aude, ştie nevoia fiecăruia şi pentru toţi poartă grijă că este
al tuturor ajutător şi păzitor şi nu este alt Dumnezeu afară de El. De
aceea, bărbaţi ai Permului, fraţilor, părinţilor şi fiilor, ascultaţi-mă
pe mine cel ce vă voiesc binele şi credeţi în Domnul nostru Iisus
Hristos, Cel propovăduit de mine, fiindcă vă spun adevărul, că de veţi
crede şi vă veţi boteza, veţi fi mîntuiţi şi veţi cîştiga cereasca
Împărăţie. Iar de nu veţi crede şi nu vă veţi boteza, veţi fi osîndiţi
la munca veşnică".
Acestea şi multe altele grăindu-le şi învăţîndu-i, mulţi s-au plecat,
începînd a crede şi s-au apropiat de Botez, încît se înmulţea din zi în
zi numărul credincioşilor şi creştea Biserica lui Hristos în Permia.
Iar Cuviosul Ştefan, mergea acolo unde vedea adunată mulţimea poporului
necredincioşilor şi stînd în mijlocul lor, îi învăţa. Altădată,
adunîndu-se aceia cu bătrînii lor, cu vrăjitorii şi cu toţi bărbaţii cei
mai de frunte ai Permului, au mers la cuviosul şi îl întrebau pe dînsul
despre credinţă. Şi erau în toate biruiţi de gura cea de Dumnezeu
biruitoare a propovăduitorului dreptei credinţe. Dar mai ales mergeau
necredincioşii Permului la biserica cea din nou zidită, nu pentru
rugăciuni, nici pentru mîntuire, ci vrînd să vadă frumuseţea bisericii
şi buna podoabă ce era înăuntrul ei, şi se minunau văzînd înfrumuseţarea
sfintei biserici şi grăiau unul către altul: "Precum vedem mare este
Dumnezeul creştinilor, mult mai mare decît zeii noştri!"
Altădată, adunîndu-se, se sfătuiau între dînşii, zicînd: "De nu-i vom
da bătăi şi nu-l vom izgoni de la noi, apoi toată ţara noastră o va
umple de învăţătura sa şi va risipi capiştile cele vechi şi slujirile
zeilor noştri; pentru că nu putem să ne potrivim lui în cuvinte, fără
numai cu sila să-l izgonim de aici". Alţii ziceau: "Cum să-l batem şi
să-l izgonim, fiindcă a venit din Moscova şi are scrisori?" Iar alţii
ziceau: "De ar începe el războiul. Dar el de la noi aşteaptă, ca noi să
începem întîi a-l bate, ca să aibă el asupra noastră pricină de
clevetire în Moscova. Iar dacă ar îndrăzni a lovi pe cineva din noi, în
acel ceas l-am rupe şi am avea motiv cum că el a năvălit asupra noastră
cu război. Dar deoarece, cînd noi îl ocărîm, el nu ne zice nimic cu
mînie împotrivă, nu ne ceartă şi nici nu ne defaimă, ci cu blîndeţe
toate le rabdă, nu ştim ce-i vom face lui!"
Aşa sfătuindu-se de multe ori, dar neisprăvindu-şi sfatul, se risipeau şi se împlinea cuvîntul cel scris: Orice sfat al vostru îl va risipi Domnul.
Puteai, deci, să vezi pe oamenii Permului despărţiţi în două: unii erau
creştini din nou luminaţi; alţii, închinători de idoli. Necredincioşii
urau pe credincioşi, îi huleau, îi batjocoreau, îi întărîtau şi ispite
le făceau lor şi nedreptăţi, nedîndu-le pace să vieţuiască. De acest
lucru foarte mult îl durea inima pe Cuviosul Ştefan, văzînd pe
credincioşi supăraţi de cei necredincioşi. De aceea se ruga cu lacrimi
ziua şi noaptea Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să apere turma cea
din nou adunată sub dumnezeiescul Lui acoperămînt; iar pe cei necuraţi,
cu atotputernica Sa mînă să-i scoată din cursele diavolului şi să-i
aducă la cunoş-tinţa adevărului.
Apoi iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce voieşte ca toţi să se
mîntuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului, văzînd ostenelile şi
răbdarea alesului Său şi auzindu-i neîncetatele lui rugăciuni cele cu
lacrimi, a binevoit ca pămîntul Permului să se lumineze cu lumina
sfintei credinţe. Şi a trimis poporului aceluia duhul umilinţei, precum
odată celor ce ascultau propovăduirea lui Petru, despre care lucru se
scrie în Faptele Apostolilor. Auzind oamenii aceia învăţătura Sfîntului
Ştefan s-au umilit cu inima şi a zis către Petru şi către ceilalţi
apostoli adunîndu-se mulţimea poporului Permului, bătrîni şi tineri, cei
mari şi cei mici, au grăit între ei: "Vedeţi oare, fraţilor, pe omul
acesta ce a venit din Rusia? Aţi auzit cuvintele lui? Aţi cunoscut
desăvîrşirea lui şi dragostea cea către noi? Iată prin cîte strîmtorări
trece şi nu se duce de aici. Mari umilinţe a avut de la noi, defăimări
şi supărări, dar el nu s-a mîniat pe noi şi nici unuia din noi nu a zis
vreun cuvînt rău, nici nu ne grăieşte împotrivă, nici nu are vreun gînd
rău spre noi. Ci cu blîndeţe şi bunătate le rabdă pe toate. Ba încă se
şi bucură de ocările aduse de noi asupra lui şi nu încetează a ne spune
despre Împărăţia cerului, despre munca cea veşnică şi despre răsplătirea
fiecăruia după fapte. Apoi ne învaţă totdeauna cum să ne izbăvim de
păcate şi să cîştigăm Împărăţia; şi de n-ar fi fost adevărate cele ce ni
le grăieşte, n-ar fi răbdat, nici nu s-ar fi ostenit atît. Cu adevărat
este robul marelui şi viului Dumnezeu, pe Care Îl propovăduieşte, Care a
făcut cerul şi pămîntul, împărăţia celor buni, iar celor răi le-a
pregătit munca; şi cîte cuvinte grăieşte el, toate sînt adevărate. Să
mergem la dînsul să-l rugăm, ca să ne înveţe pe deplin credinţa sa şi să
ne facă creştini". Şi a mers la el mulţime multă de bărbaţi, femei şi
copii.
Cuviosul Ştefan, văzînd atîta popor venind la Hristos Dumnezeu, o, de
cîtă negrăită bucurie s-a umplut, încît vărsa lacrimi din ochi şi
înălţa mulţumiri negrăite Stăpînului iubitor de oameni, Care nu voieşte
moartea păcătoşilor! Şi i-a întîmpinat cu dragoste, ca un părinte
iubitor de fii şi, deschizînd gura lui cea de Dumnezeu însuflată, îi
învăţa mult despre tainele sfintei credinţe. Iar Dumnezeu le deschidea
mintea, ca să înţeleagă cele grăite de sfîntul învăţător şi primeau cu
dragoste cuvintele lui şi cereau Botezul, iar el îi boteza în numele
Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Astfel s-a luminat pămîntul
Permului cu darul lui Dumnezeu şi prin ostenelile şi rugăciunile
Cuviosului Ştefan. Iar popoarele cele luminate din nou şi-au sfărîmat
idolii lor, care erau prin case şi pe uliţe, pe drumuri, prin păduri şi
prin dumbrăvi, iar capiştile le-au risipit. Dar mai ales fericitul
Ştefan se ostenea, umblînd pretutindeni, zdrobind idolii cu toporul şi
arzîndu-i cu foc împreună cu darurile ce li se aduseseră de către cei
necredincioşi. Căci era obicei la permenii cei necredincioşi, să aducă
idolilor lor soboli, jderi, cacomi, helgi, carsaci, vulpi, urşi, rîşi şi
altele la fel ca acelea, din vînaturile lor şi le spînzurau la idoli,
sau lîngă idoli. Încă şi cu pînze alese acopereau deasupra pe idolii
lor, îi înfăşurau cu scutece şi nimeni dintre dînşii nu îndrăznea să ia
ceva din acele daruri ce se aduceau idolilor; că de ar fi îndrăznit
cineva să se atingă de ceva din cele ce s-au zis, acela îndată, prin
diavoleasca lucrare, cădea în cumplită boală şi pătimea, fiind zdrobit
de puterea diavolească.
Dar rîvnitorul de Dumnezeu, Ştefan, netemîndu-se de acea putere a
vrăjmaşului, aduna toate cele aduse la idoli în dar, le punea grămadă
împreună cu idolii cei tăiaţi bucăţi şi le ardea în foc; iar el nu lua
nimic din ele şi nici pe altcineva din credincioşi nu lăsa să ia, zicînd
că aceea este parte diavolească. Numai din pînzele şi scutecele
idoleşti, poruncea copilului său Matei, cel de neam permean, luminat din
nou, ca să-şi facă obeliţe şi aceasta, spre necinstea şi ocara zeilor
păgîneşti. Şi se mirau permenii foarte mult, de amîndouă acestea: cum
cuviosul nu lua nimic din acele lucruri scumpe, ci toate le dădea
focului şi nu primea nici o vătămare din puterea diavolească. Cu aceasta
mai mult se încredinţau de puterea lui Hristos, Care biruia puterea
diavolească şi se întăreau în dreapta credinţă. Apoi, sfărîmînd Sfîntul
Ştefan mulţi idoli prin felurite locuri, a mai zidit încă două biserici,
pentru că se înmulţiseră şi în toate zilele încă se înmulţeau
credincioşii, iar adunarea păgînilor scădea şi se împuţina în toate
zilele. Pe lîngă biserici, Sfîntul Ştefan a făcut şcoli şi adunînd
bărbaţi şi copii îi învăţa literele permineşti, ceaslovul, psaltirea şi
celelalte cărţi tălmăcite de dînsul pe limba aceasta, ca astfel din
neamul şi pe limba lor să fie preoţi, diaconi şi de ceilalţi clerici şi
învăţători. Şi aşa a început a înflori şi a străluci acolo sfînta
credinţă creştinească.
Întărind Sfîntul Ştefan în credinţă pe poporul cel din nou luminat, a
venit un vrăjitor care se numea Cudesnic, începător al fermecătorilor
şi mai mare al descîntătorilor, pe care poporul perminesc, mai înainte
de Botez, îl cinstea mai mult decît pe toţi vrăjitorii săi şi-l avea ca
pe un tată şi învăţător, crezînd că prin vrăjitoria lui se chiverniseşte
tot pămîntul Permiei. Acela a început a răzvrăti pe oamenii cei de
curînd botezaţi, zicîndu-le: "Bărbaţi şi fraţi permieni, pentru ce aţi
lăsat credinţa şi pe părinteştii zei? Pentru ce aţi încetat a aduce
zeilor jertfe, precum aduceau părinţii noştri? Pe cine ascultaţi? Pe
omul care a venit din Moscova? Oare nu de acolo se pun asupra noastră
birurile cele grele, ni se fac silirile şi ne vin pristavi? Nu ascultaţi
pe acel străin şi om rus, ci mă ascultaţi pe mine, cel ce vă doresc
binele, fiind al vostru; că eu sînt din neamul vostru, de o seminţie, de
o limbă şi se cade să mă ascultaţi pe mine bătrînul şi tatăl vostru mai
mult decît pe acel ce este mai tînăr cu anii şi poate fi ca un fiu sau
nepot pe lîngă anii mei!"
Însă oamenii credincioşi îi ziceau: "Mergi să vorbeşti cu dînsul, iar
nu cu noi". Şi era Cudesnic acela potrivnic cuviosului şi se făcea
între dînşii ceartă mare şi se sîrguia vrăjitorul acela să piardă pe
Cuviosul Ştefan cu farmecele sale, chema diavolii asupra lui şi făcea
descîntece. Dar n-a sporit cu nimic, căci şi farmecele lui se stricau şi
diavolii nici nu puteau să se apropie de alesul lui Dumnezeu. Apoi, nu
înceta răul acela a face supărare în toate zilele cuviosului, hulind
înaintea tuturor sfînta credinţă creştinească, tulburînd pe cei
neîntăriţi în credinţă şi întorcîndu-i de la Hristos la a lor
păgînătate. Că unii, fiind mici la suflet, credeau viclenele cuvinte ale
lui, abătîndu-se de la calea cea dreaptă şi urmînd învăţăturii celei
potrivnice lui Dumnezeu. Acela pe unii îi înşela cu cuvinte, iar pe
alţii cu daruri şi cu plată şi, năvălind asupra Cuviosului, se sfădea,
ocăra, defăima, se certa, străduindu-se în tot chipul, să biruiască pe
ostaşul lui Hristos cel nebiruit.
Altădată a zis sfîntului: "Zeii noştri, deşi au fost batjocoriţi de
tine, însă milostivindu-se, nu te-au pierdut; căci de n-ar fi fost
milostivi, apoi demult te-ar fi sfărîmat şi ai fi fost pierdut; însă te
cruţă, fiind fără răutate, ca tu, cunoscîndu-le obiceiul cel bun al lor,
să încetezi a le mai face răutate. Credinţa noastră este mai bună decît
credinţa voastră creştinească. Aceasta îţi arăt că la voi este un
singur Dumnezeu, iar la noi mai mulţi dumnezei ajutători, apărători şi
ei ne-au dat toate cîte sînt; adică în ape peşti, în văzduh păsările şi
cîte sînt în dumbrăvi şi lunci: samuri, jderi, rîşii şi celelalte fiare,
care din vînarea noastră ajung pînă la voi; şi se îmbogăţesc cu ei
domnii, boierii şi dregătorii; şi îmbrăcîndu-se cu dînsele, umblă
mîndrindu-se, le dăruiesc unul altuia, fac negoţ şi-i trimit în ţările
de primprejur, în pămînturile cele depărtate, la Ordu, la greci, nemţi
şi în Lituania; şi toate acelea din vînatul nostru, pe care ni-l dau
zeii noştri cei mulţi. Însă şi cu alt lucru, este mai bună credinţa
noastră decît a voastră. La noi un om sau doi merg asupra ursului, se
luptă cu dînsul şi-l ucid cu ajutorul zeilor noştri, cărora le
făgăduiesc pielea; iar la voi asupra unui urs ies mai mulţi, ca la o
sută sau două de oameni, sau şi mai mulţi şi abia atunci dacă pot birui o
fiară; iar uneori nu pot, ci se rănesc şi ei, întorcîndu-se fără nimic
şi în zadar ostenindu-se. Iarăşi credinţa noastră este mai bună decît a
voastră pentru aceasta, că degrabă se aduc toate înştiinţările; că ni se
dă de ştire de către zeii noştri; iar la voi nu-i aşa, ci în multe zile
de abia se aduce la voi oarecare înştiinţare. Pentru aceste pricini
este mai bună credinţa noastră, decît a voastră".
Dar robul lui Dumnezeu, Ştefan, la toate acelea răspundea împotrivă,
spunîndu-i că mai puternic este Unul şi adevăratul Dumnezeu al
creştinilor, decît idolii cei mulţi ai păgînilor, care nu sînt dumnezei,
ci diavoli aruncaţi din cer în adîncime; ei amăgesc pe poporul cel
neştiutor, ca să creadă în idolii cei fără de suflet şi nu ajută
oamenilor cu nimic, ci mai mult îi vatămă, pentru că sînt diavoli răi,
nemilostivi, cumpliţi, iuţi, mînioşi, bîrfitori, plini de ură,
învrăjbitori neamului omenesc, pe care îndată l-ar pierde de pe pămînt,
de n-ar fi legaţi şi ţinuţi de dumnezeiasca putere. Iar vînatul în tot
felul, se dă oamenilor nu de la idolii cei ce stau în loc nemişcaţi,
nici de la diavolii cei ce n-au nici un fel de putere peste zidirea lui
Dumnezeu, ci de la acelaşi singur Dumnezeu, Dătătorul tuturor
bunătăţilor, Care fiecăruia îi dă după osteneala lui darurile Sale. Iar
lupta cu fiarele se face nu numai în ţinutul Permului, ci şi în toate
pămînturile şi ţarinile; şi aceea se face nu din ajutorul părinţilor
voştri zei, ci ori din trupeasca putere sau din iscusinţa luptătorului;
dar mai ales cu puterea dumnezească, căci a supus Dumnezeul cerului sub
picioarele oamenilor toate fiarele, dobitoacele, păsările şi peştii. Şi
s-au aflat mulţi în credinţa creştinească, care cu numele lui Iisus
Hristos au îmblînzit fiarele cumplite, gurile leilor le-au închis, urşii
cu cuvîntul au legat, peste aspidă şi peste vasilisc au călcat, pe leu
şi pe balaur l-au biruit.
Iar împotriva înştiinţărilor celor ce degrabă vin de la diavoli prin
vrăjitori, sfîntul zicea aceasta: "În credinţa creştină nu mulţi bărbaţi
s-au aflat mai înainte văzători, încît nu numai cele ce se făceau în
zilele lor, departe, mai înainte le vedeau cu ochii cei sufleteşti, ca
şi cum ar fi fost de faţă; ci şi cele ce aveau să se facă după mulţi ani
de la moartea lor, prooroceşte mai înainte le spuneau; căci şi sfinţii
prooroci în Aşezămîntul cel Vechi, cu mulţi ani mai înainte, au vestit
cele ce s-au împlinit după aceea în Aşezămîntul cel Nou".
După aceasta şi altele asemenea ca acestea lungi vorbiri cu dînsul,
au întărit amîndoi un cuvînt, ca să ispitească cu lucrul credinţa, a cui
este mai bună. Iar după chibzuinţa a însuşi lui Cudesnic s-a hotărît în
acest fel: "Să treacă prin foc şi prin apă şi cine nu se va arde în
foc, sau cine nu se va îneca în apă, credinţa aceluia este mai bună şi
lui îi va urma poporul". Şi plăcut a fost cuvîntul acesta la tot poporul
Permului, cel ce se adunase la auzirea pricinii, lăudînd o judecată ca
aceea. Iar sfîntul a grăit către vrăjitor: "Ai voit un lucru ce
covîrşeşte puterile smereniei mele; dar nădăjduiesc spre îndurările
Atotputernicului Dumnezeu şi mă bizuiesc spre mila Aceluia, care caută
mîntuirea tuturor, că puternic este, ca pe mine şi în foc şi în apă viu
şi întreg să mă păzească cu minune, pentru slava numelui Său cel Sfînt.
Ca prin acea minune să se întărească în credinţă poporul cel ce stă de
faţă, iar tu cu ai tăi diavoli spre care nădăjduieşti, să te ruşinezi!"
Aceasta zicînd către vrăjitor, a grăit poporului: "Bine este cuvîntat
Domnul; luaţi foc şi aduceţi-l aici şi aprindeţi acea casă pustie, care
totdeauna stă deschisă; iar eu cu Cudesnic, luîndu-l de mînă, voi intra
într-însa". Şi îndată au adus foc şi au aprins casa. Cuviosul Ştefan
ridicîndu-şi mîinile către Dumnezeu, s-a rugat, zicînd: "Stăpîne,
Preamilostive şi Preaputernice, dă-ne ajutor în necaz, trimite mila Ta,
arată iubirea Ta de oameni, arată puterea Ta, ca să cunoască poporul ce
stă de faţă, credinţa cea adevărată şi să cunoască că Tu eşti adevăratul
Dumnezeu şi eu sînt robul Tău. Iată vrăjmaşii Tăi au sunat şi cei ce
Te urăsc au ridicat capul; ridicat-au asupra cerului gura lor şi limba
lor a trecut pe pămînt. Pentru aceasta fă cu mine semn spre bine, să
vadă cei ce mă urăsc şi să se ruşineze; că Tu, Doamne, mi-ai ajutat şi
m-ai mîngîiat; pentru că Tu eşti Dumnezeul Cel ce ne mîngîi în
necazul nostru, prin Mîngîietorul Tău Duh cel Sfînt cu care eşti
binecuvîntat în veci. Amin!"
Sfîrşind rugăciunea, a zis către popor: "Pace vouă, fraţilor,
mîntuiţi-vă, iertaţi-mă şi vă rugaţi pentru mine, căci eu pentru sfînta
credinţă sînt gata a muri. Deci, mă duc spre încercarea ce-mi stă în
faţă, nădăjduind spre Iisus, Începătorul şi Împlinitorul credinţei".
Întorcîndu-se către vrăjitor, a zis: "Să mergem împreună, luîndu-ne
de mînă, precum am făgăduit!" Iar vrăjitorul, înfricoşîndu-se de focul
cel foarte învăpăiat, nu voia să meargă. Şi l-a apucat cuviosul cu tărie
şi-l trăgea cu sila în foc cu sine, iar Cudesnic se apăra şi se
întorcea înapoi şi, căzînd la pămînt striga, nevrînd să meargă în foc,
şi îi spunea ca îndată va arde în foc ca fînul şi ca paiele. Iar poporul
striga asupra lui cu ocară ca să meargă în foc, precum singur a
hotărît, iar el se ruga ca să-l lase.
Atunci a zis către dînsul Cuviosul Ştefan: "Au nu tu singur ţi-ai
ales şi ai voit astfel să ispiteşti pe Dumnezeul Cel viu? De ce acum te
lepezi?" Iar el, închinîndu-se pînă la pămînt şi căzînd înaintea
picioarelor lui, arăta pricina sa şi îşi mărturisea neputinţa şi îşi
vedea deşertăciunea şi amăgirea sa. Şi spunea că, vrînd să înfricoşeze
pe Ştefan, a aflat o scornire ca aceasta, ca să intre în foc, socotind
că robul Dumnezeului Cel viu se va teme să intre; dar s-a întors
vicleşugul pe capul lui Cudesnic şi pe creştetul capului său s-a pogorît
nedreptatea. Asemenea s-a făcut şi pentru apă, cînd a tăiat în rîu
gheaţa în două locuri, din susul apei făcîndu-se o copcă şi din jos alta
şi amîndoi luîndu-se de mînă să intre în copca cea de sus; iar apoi
mergînd pe sub gheaţă în jos să iasă afară din copca cealaltă. Atunci
vrăjitorul, fiind silit de sfînt, n-a voit să intre şi s-a ruşinat
ticălosul pentru toate farmecele şi învăţăturile sale cele vrăjitoreşti.
Deci, l-a întrebat sfîntul: "Voieşti să crezi şi să te botezi, de
vreme ce acum te-am biruit?" Iar el se lepăda, nevrînd credinţa
creştinilor şi Sfîntul Botez. Şi a grăit sfîntul către popor: "Voi
sînteţi martori că singur ticălosul acesta a aflat chipul cum să
ispitească dreapta credinţă prin foc şi prin apă; şi acum el nu voieşte
să-şi împlinească cuvîntul său şi n-a intrat nici în foc, nici în apă,
nici nu crede nici Sfîntul Botez nu-i trebuie. Ce credeţi voi despre el,
spuneţi-mi?" Iar poporul a strigat: "Este vinovat şi i se cuvine
pedeapsa morţii". Şi apucîndu-l, l-au dat în mîinile Sfîntului Ştefan ca
să-l pedepsească cu moartea, precum voieşte. Şi-i ziceau: "De-l vei
lăsa viu, apoi mai amară supărare îţi va face!"
Sfîntul a răspuns: "Ba nu! Mîna noastră nu va fi asupra vrăjmaşului
nostru! Că nu m-a trimis Hristos să ucid, ci să propovăduiesc şi nu mi-a
poruncit să muncesc, ci să învăţ cu blîndeţe şi să sfătuiesc cu
linişte; nici nu mi-a poruncit Stăpînul meu să pedepsesc, ci să cert cu
milă!" După aceea zise: "Dreptul mă va certa cu milă şi mă va mustra.
Iar de nu voieşte să creadă, fiind împietrit şi orbit de răutate, aceea
îi va fi lui spre pedeapsă veşnică. Pentru că zice Domnul nostru: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu crede, se va osîndi.
Destul este, cu certare să-l oprim, ca să nu dea mai mult învăţătura sa
cea înşelătoare, nici să răzvrătească poporul lui Dumnezeu şi nici să
vieţuiască în mijlocul turmei lui Hristos. Lupul cel răpitor să nu aibă
legătură cu lumina, ci să se dea afară acea răutate din mijlocul tuturor
şi mădularul cel putred cu sabia Duhului să se taie. Să se izgonească
din hotarele acestea lupul acesta; iar de ar îndrăzni ca iarăşi aici să
se arate şi să înveţe, atunci să nu scape de pedeapsa morţii!" Deci,
certînd pe Cudesnic, l-a izgonit din hotarele Permiei şi a adus pace în
Biserica lui Hristos, iar locaşurile lui Dumnezeu se zideau
pretutindeni, pe cînd capiştile idoleşti se risipeau desăvîrşit.
Înmulţindu-se Biserica lui Hristos în pămîntul Permului, era
trebuinţă de episcop în acea ţară, de vreme ce era foarte departe a se
trimite la mitropolitul din Moscova pentru hirotonisiri. Drept aceea,
sfătuindu-se Cuviosul Ştefan cu poporul cel din nou luminat, s-a dus în
Moscova la marele voievod Dimitrie Ivanovici şi la Mitropolitul Pimen şi
le-a spus toate cele ce s-au făcut cu darul lui Dumnezeu în pămîntul
Permului. Apoi cerea să dea episcop acelui pămînt, pentru că seceriş era
mult, iar lucrători puţini. Iar marele voievod şi mitropolitul împreună
cu episcopii şi cu tot sfîntul sobor, sfătuindu-se despre aceasta, au
zis: "Cine este mai vrednic şi mai cucernic ca să fie episcop în
pămîntul Permului, decît acela care a luminat acel pămînt cu darul lui
Hristos şi a suferit atîtea neajunsuri şi osteneli şi care a tălmăcit
cărţile ruseşti în limba permilor; a sfărîmat idolii, a zidit sfinte
locaşuri şi este ca un apostol al Permului? Deci, acela să fie acolo
episcop, căci cu adevărat este vrednic acest bărbat de un asemenea dar".
Astfel, Sfîntul Ştefan a fost ales episcop al Permului. Acea
hirotonisire a fost foarte plăcută binecredinciosului şi marelui voievod
Dimitrie Ivanovici, de vreme ce acest fericit Ştefan îi era cunoscut
şi-l iubea foarte mult. Apoi marele voievod şi mitropolitul, dîndu-i
foarte multe daruri, l-a trimis la scaunul lui în Permia, unde ajungînd
sfîntul, multă bucurie a făcut oamenilor prin venirea sa şi se ostenea
ca mai înainte, întărind în credinţă pe oamenii cei credincioşi, iar pe
cei ce rămăseseră necredincioşi lămurindu-i şi botezîndu-i. Apoi a zidit
biserici lui Dumnezeu şi a hirotonit preoţi, şi toată rînduiala
bisericească bine a aşezat-o. Asemenea şi mănăstiri a zidit şi dădea
milostenie multă, hrănind pe săraci şi pe scăpătaţi; îmbrăca pe cei goi
şi pe cei mîhniţi îi mîngîia, iar pe cei străini îi odihnea, făcîndu-se
părinte milostiv şi binefăcător pentru toţi, căci avea pentru toţi mare
purtare de grijă, nu numai pentru mîntuirea sufletului, ci şi pentru
trebuinţele trupeşti. Pentru că de multe ori aducea din Bologna cu
corăbiile multe pîini la Permia şi le împărţea la oamenii cei scăpătaţi,
în timpuri de foamete.
Iar după ce a adus lui Dumnezeu tot pămîntul Permului, toate
rînduindu-le bine, şi a ocîrmuit Sfînta Biserică cu bună rînduială şi a
păscut turma cea cuvîntătoare, s-a apropiat de sfîrşit, plăcutul lui
Dumnezeu, Sfîntul Ştefan, Episcopul Permului. Căci ajungînd la adînci
bătrîneţi, slăbea cu trupul de ostenelile cele de mulţi ani pentru
mîntuirea sufletelor omeneşti atît de multe; şi încă era nevoie ca
iarăşi să meargă în Moscova, la mitropolitul Ciprian, pentru nişte
treburi bisericeşti. Drept aceasta, chemîndu-şi turma sa, a învăţat-o
din destul din dumnezeieştile Scripturi, ca să petreacă în credinţă şi
în dreptate. Iar printre multe alte sfaturi bune a zis: "Vremea
sfîrşitului meu este aproape şi mă voi muta de la voi, precum mi-a
arătat Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia vă încredinţez pe voi".
Apoi, făcînd rugăciune, s-a dus în cale şi, ajungînd la Mosco-va,
cetatea de scaun, s-a îmbolnăvit şi zăcînd cîteva zile s-a mutat către
Domnul, pe Care din tinereţe L-a iubit. Sfîrşitul lui a fost în timpul
marelui cneaz Dimitrie, care a biruit puterea lui Mamae şi a
mitropolitului Ciprian. Apoi s-au adunat la înmormîntarea sfîntului
domni, boieri, rînduiala bisericească şi poporul şi au petrecut trupul
lui cu cinste în mănăstirea Mîntuitorului, unde acum este curtea
împărătească şi l-a pus în biserica cea de piatră în partea stîngă.
Astfel, Cuviosul Părintele nostru Ştefan, episcopul şi luminătorul
Permului, sfîrşind alergarea vieţii sale celei plăcute lui Dumnezeu şi
multora de folos, a lăsat oamenilor păstoriei sale mare durere, iar
îngerilor lui Dumnezeu le-a făcut bucurie întoarcerea atîtor de mulţi
păcătoşi. Pentru aceasta şi sufletul lui cel sfînt a fost luat de
îngereştile mîini şi dus cu veselie la Dumnezeu, unde cu cetele
sfinţilor ierarhi stă înaintea scaunului Domnului şi pentru toată lumea
se roagă Tatălui şi Fiului şi Sfîntului Duh, Unul în Treime Dumnezeu, a
Cărui slavă este în veci. Amin!