Iesirea cu greu a sufletului
Moartea este o realitate implacabila si poate tocmai din acest motiv este toposul liturgic cel mai des intalnit in toate religiile lumii. Moartea face parte din chiar fiinta noastra, o purtam in noi inca de la nastere, dar prezenta ei prinde forme in constiinta noastra doar odata cu trecerea timpului.
In copilarie, cand tineretea si puterea este pretutindeni in jurul nostru, in frati, parinti ori prieteni, nu ne gandim la moarte iar daca o facem este pur accidental; odata cu inaintarea in varsta, atunci cand cercul rudelor, prietenilor si al cunoscutilor se micsoreaza, cand neputinta si boala este mult mai prezenta in existenta noastra cotidiana, realitatea mortii este constientizata dureros.
In general moartea indispune; omul este nelinistit si infricosat in fata mortii. De cele mai multe ori dimensiunea temerilor legate de moarte este invers proportionala cu apropierea noastra de Dumnezeu; omul instrainat de Cer este mult mai infricosat in fata mortii decat sfantul care traieste, linistit, inca de aici in societatea lui Dumnezeu.
Aceste doua pozitionari in fata mortii produc si doua moduri de viata: mistic si hedonic. Misticul taieste cu gandul la moarte ca o eliberare (Fil. 1, 21); pe cand celalalt traieste spaima mortii ancorat in materie, vesnic flamand dupa ea - foamea sa de materie si de placeri ii provoaca o foame tot mai mare, iar iminenta mortii o tot mai mare teama ca va pierde, in cele, din urma totul. Ori, Hristos a venit in lume tocmai pentru a ne elibera din aceasta spaima paralizanta care-l tine pe om in robie toata viata (Evr. 2, 14-15).Daca pentru omul antichitatii sfarsitul vietii era acceptat, in general pregatit si implinit cu o oarecare solemnitate, omul odern traieste clipa mortii intr-un cadru familial restrans, ferit de ochii lumii, intr-un fel de clandestinitate. Crestinul in schimb: traieste clipa mortii ca o clipa ce condenseaza intreaga viata, clipa ce conditioneaza existenta vesnica.
Excluzand conditia existentiala a sfantului, care, paradoxal, este exceptia iar nu regula, crestinul are si el temeri legate de moarte. Dar spaima sa nu vine din necunoscutul vietii de apoi, nu din grija pierderii unei existente "sigure", ci din grija vietuirii sale in raport cu Evanghelia, si de aici, teama de Judecata. Este evident ca Botezul este capital in mantuirea noastra. Fara el nu avem acces la Taine; moartea insa nu ne lasa nici o speranta.
"
Sfarsitul vietii este cel mai important moment al ei, mai important chiar decat nasterea, intrucat el este absolut hotarator pentru starea in care sufletul se desparte de trup si trece, in viata cea de dincolo. Clipa sfarsitului este ultima sansa a omului care nu s-a ingrijit de sufletul lui, fie din ignoranta fie din delasare. Sa ne amintim, inca o data, de talharul mantuit pe cruce. De aceea pocainta si iertarea, urmate de cuminecare, sunt esentiale pentru mantuire. E de dorit ca momentul sfarsitului sa-i ofere crestinului posibilitatea de a se scutura de ultimele ramasite ale pacatului sau, in unele cazuri, de a-si marturisi pe patul de moarte un pacat foarte greu, pe care l-a tainuit de-a lungul unei vieti intregi." De aceea grija pentru un sfarsit crestinesc, fara durere, neinfruntat, in pace, si raspuns bun la infricosatoarea Judecata a lui Hristos a fost o preocupare constanta a Bisericii si a crestinului.
Grija Bisericii fata de omul aflat in clipa mortii
Exista insa situatii cand muribundul traieste dramatic si sfasietor ultimele clipe ale vietii. In astfel de situatii cand trupul se stinge, fara ca sufletul sa se desparta de trup, agonia mortii este chinuitoare nu doar pentru muribund, dar mai ales pentru familie, pentru cei apropiati. In general, Biserica a tratat astfel de situatii ca exceptionale: muribundul nu primeste eliberarea intrucat are pe constiinta pacate grave, nemarturisite, care-i apasa greu constiinta.
Acest aspect a dat nastere unui ritual penitential complex:
"Slujba la iesirea cu greu a sufletului" si un ritual legat de "Impartasania grabnica". Parintele Braniste, bazat pe studiile unor liturgisti apuseni, considera ca prima mentiune a unui text liturgic referitor la iesirea cu greu a sufletului dateaza cel putin din a doua jumatate a sec. IV.
In general, atat in Rasarit cat si in Apus, grija in fata mortii se manifesta pe de-o parte, printr-o rugaciune insistenta cu privire la pacatele nespovedite, pe de alta parte prin grija acordarii Ultimei Impartasanii. In Rasarit, clipa mortii anula toate oprelistile: penitentilor li se permitea in clipa mortii sa aiba acces la o Ultima Impartasanie iar in Apus, acelasi lucru il implinea ritualul viaticum-ului.
Pentru a vedea care era randuiala liturgica in clipa mortii in Transilvania, in situatiile prezentate, am studiat si transliterat textul randuielii din Molitfelnicul de la Balgrad 1689. Molitfelnicul de la Balgrad (1689), una dintre primele cartile de cult romanesti.
Balgradul medieval a avut o importanta covarsitoare in formarea si consolidarea limbii literare romanesti. In atmosfera luminilor ce razbatea din Europa, o seama de principi calvini si-au indreptat atentia si asupra supusilor romani ortodocsi. Dorinta de a le da scoli si carti in limba romana - nu intotdeauna sincera - a creat poate premizele nasterii sentimentului national al Scolii Ardelene de mai tarziu. Fara a intra in polemica privind intentia acestor principi, trebuie sa recunoastem ca aceasta a fost scanteia care a determinat explozia tipariturilor romanesti din Transilvania sec. XVII.
Desi n-au avut poate cadenta celorlalte centre tipografice din Tarile Romane, teascurile mitropoliei balgradene au dat la iveala, in grai romanesc, cele mai insemnate carti pentru cultura romana: Noul Testament (1648); Psaltirea (1651) si Molitfelnicul (1689). Eficient, despre primele doua s-a scris mult in literatura de specialitate si chiar au fost editate in editii critice (Noul Testament - 1989; Psaltirea - 2001), Molitfelnicul asteapta inca editia critica ce-i va dovedi, suntem convinsi, valoarea si importanta in randul cartilor care stau la temelia neamului. Nu spunem acest lucru doar de dragul intregirii un triptic, ci datorita faptului ca molitfelnicul, spre deosebire chiar de Noul Testament sau Psaltire, a fost cartea care a purtat graiul romanesc in casele oamenilor deoarece el cuprinde rugaciuni folositoare la
"toata viata omului crestin, din nceasul nasterii pana la ceasul mortii si pana la ingropaciune" .
Despre Molitfelnicul de la Balgrad stim ca este a treia editie/varianta in limba romana dupa cel al diaconului Coresi (Brasov, 1564) si cel al mitropolitul Dosoftei (Iasi, 1681). Din Cuvantul inainte aflam ca traducerea sa a fost facuta dupa un izvod slavonesc si a fost tiparit cu blagoslovenia mitropolitului Varlaam si cu acordul principelui Mihail Apafi,
"craiul Ardealului", la 22 aprilie 1689; traducator si ingrijitorul textului a fost invatatul protopop Ioan Zoba din Vint, reprezentant de seama al tiparului sec. XVII in Transilvania.
Datorita continutului sau bogat, in comparatie cu precedentele editii, Molitfelnicul de la Balgrad poate fi considerat primul Molitfelnic in adevaratul sens al cuvantului. Poate tocmai din acest motiv, Molitfelnicul lui Zoba a cunoscut mai multe editii si a fost pentru multa vreme una dintre cele mai copiate texte in Transilvania, si nu numai.
Slujba la iesirea cu greu a sufletului
In general majoritatea textelor randuielilor prezentate de Molitfelnicul lui Zoba sunt mult mai potrivite si mai logice, in situatii concrete, fata de textele Molitfelnicelor de azi. Doar un exemplu: La A doua Cununie textele liturgice ii faceau pe miri sa simta dojana Bisericii (conform perceptiei liturgico-canonice doar Prima Cununie este considerata Taina in adevaratul sens al cuvantului). Astfel, textul Evangheliei (Mt. 19, 3-12: Se cuvine, oare, omului sa-si lase femeia sa, pentru orice pricina?) sublinia ca omul nu se poate desparti din motive frivole, mirii nu erau impartasiti iar cununa pe cap primea doar cel care n-a mai fost niciodata casatorit. Randuielile de azi prevad doar o slujba mai scurta, cu aceleasi lecturi si gesturi (cununi, paharul de obste, inconjurarea rituala) s.a. ceea ce face sa para ca este aceeasi sluiba; ba chiar in conditiile secularizarii si grabei de azi, pare chiar mai convenabila decat prima.
Schematic, randuiala este foarte simpla, desi textul este mai lung, datorita Canonului de rugaciune. Slujba debuteaza cu indrumari tipiconale care recomanda un dialog -
"cu glas lin" - al preotului cu cel bolnav; preotului sugeradu-i-se sa afle daca nu cumva suferinta ar putea fi cauzata de vreun pacat nespovedit. Pe parcursul sec. XVIII aceste indrumari dispar, revin foarte amplificate si detaliate in sec. XIX, pentru ca sa dispara definitiv in ultimele editii.
Ca si in toate editiile succesive, slujba incepe cu Binecuvantarea mica, urmata de Rugaciunile incepatoare, Doamne miluieste de 12 ori si Psalmul 50 cu introducere Veniti sa ine inchinam.. Incepand din secolul urmator randuiala mai z cuprinde si Psalmii 69 si 142.
Partea cea mai importanta a Randuielii la Iesirea cu greu a sufletului este compusa din Canonul de rugaciune; aceasta este si partea cea mai fluctuanta a acestei slujbe in editiile succesive ale Molitfelnicului. Daca Blg. 1689 aseaza in text un Canon de rugaciune catre Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu - glas 4, din secolul urmator toate editiile cercetate de noi (Targ. 1713; Buc. 1742; Sib. 1849) cuprind drept Canon alte texte, neidentificate.
Spre deosebire de Blg. 1689 sau de celelalte editii pomenite, Blj. 1815, prezinta o a treia varianta de text, punand canonul de rugaciune sub numele Sfantului Andrei Criteanul, totusi, din studiile intreprinse de noi, doar irmoasele sunt luate din Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, celelalte texte ramanand neidentificate de catre noi.
In ceea ce priveste editia de Balgrad, 1689, comparand textele care mi-au stat la indemana, nu am reusit sa identific sursa textului decat pentru irmoase: acestea sunt luate de la Canonul de sambata, glas 6 si pentru condac, luat din Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul.
Ramane ca o cercetare ulterioara si amanuntita a celorlalte editii ale Molitfelnicului sa identifice sursa acestor creatii poetico-liturgice, unele de o deosebita frumusete. Datorita neidentificarii sursei, dar mai cu seama personalitatii extraordinare a acestui
"popa ceva mai carturar decat ceilalti" care "simtea poate nevoia sa-si demonstreze superioritatea intelectuala si grija fata de viitorul Bisericii sale", ma alatur si eu tezei lansate de unii specialisti cu privire la originalitatea unor texte editate de Ioan Zoba.
Continutul textului in Canonul de rugaciune al Molitfelnicul de azi este extrem de pesimist, dureros si de-a dreptul barbar, pe alocuri, atat pentru bolnavul aflat la ceasul mortii, cat si pentru familia indurerata si disperata de posibila pierdere a celui drag. Iata doua texte din Cantarea a Vi-a a randuielii din editia 2002 a Molitfelnicului:
"
Caci ce folos am eu, daca sufletul meu este tras la infricosatoare chinuri, iar trupul este cantat de voi! Lasati-l neingropat, ca sa manance cainii inima mea." (Buc. 2002) sau "Trecand, poate, cei straini si vazandu-mi oasele tarate de caini, milostivindu- se, vor striga din suflet: ajuta, Stapana, acestui trup nenorocit." (Buc. 2002)
sura
Este evident pentru orice preot ca aceasta slujba pare un serviciu de
"eutanasiere duhovniceasca". Aceasta este solutia Bisericii la problema suferintei indelungate - ii cerem lui Dumnezeu sa curme suferinta prin moarte. Moartea apare astfel ca o eliberare. Insa nimeni si nimic nu ne da dreptul, nici chiar cel mai neiertat pacat savarsit si nespovedit, sa folosim astfel de cuvinte la o slujba care ar trebui sa aduca usurare, consolare si mangaiere celui muribundului si apropiatilor sai. Poate tocmai din acest motiv editia de Blaj 1815 a renuntat la acest text barbar, inlocuindu-l cu un altul mai acceptabil.
In fapt, din discutiile avute cu cativa preoti, pe seama acestui text, mi-au marturisit ca in situatiile in care li s-a solicitat aceasta rugaciune din partea familiei unor muribunzi, paragrafele ca cele pomenite mai sus fie au fost lasate de-o parte, fie au fost adaptate.
In schimb, textul lui Zoba este datator de speranta si incredere, nu pentru ridicarea din boala a celui bolnav, ci pentru mantuirea lui prin mila lui Dumnezeu si mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu.
Pentru frumusetea acestui text in comparatie cu cel folosit azi, l-am transliterat integral si il prezentam in continuare, desi nu am reusit sa-i identificam sursa.
Cat priveste textul i-am pastrat forma si aroma veche (pe cat se poate) alegand ca transliterare metoda interpretativa. Din nefericire cei neobisnuiti cu textele vechi sau macar cu sunetele limbilor slavofone nu vor avea intreaga imagine fonetica a textului.
Randuiala care este la iesirea sufletului
Concluzii
In lumina provocarilor contemporane cu privire la practicile paleative si moartea asistata, Biserica ar trebui sa-si reconsidere pozitia fata de textul Rugaciunii la iesirea cu greu a sufletului. Credem ca Sfantul Sinod ar trebui sa propuna la urmatoarele editii ale Molitfelnicului un alt text pentru Canonul de rugaciune, deoarece cel de acum este de-a dreptul barbar, iar societatea nu il mai poate recepta la fel ca acum doua sute de ani.
In acest sens un model nou l-ar putea furniza textul canonului prezentat de Zoba in Molitfelnicul de Balgrad 1689; pe langa aura vechimii sale este mult mai frumos si mult mai optimist fata de textele actuale.
Din punct de vedere lingvistic, impactul limbii propagate prin aceasta carte este covarsitor deoarece textul Evangheliilor, chiar citit in romaneste in timpul sfintelor slujbe, este putin insemnat ca intindere, si ca atare putin cunoscut. in schimb Psaltirea (deoarece nu este serviciu liturgic fara psalmi) dar si Molitfelnicul, se bucura de o pozitie privilegiata in competitia cu celelalte carti de cult, in ce priveste aportul adus in formarea limbii literare romanesti. Din acest motiv credem ca o editie jubiliara ar fi de dorit sa intregeasca tripticul cartilor de la Balgrad: Noul Testament, 1648 - Psaltirea, 1651 - Molifelnicul, 1689.
https://www.crestinortodox.ro/dogmatica/viata-vesnica/iesirea-greu-sufletului-69178.html
Biserică, nu este un lucru sacru.
