Cu mintea sa, credinciosul îşi dă seama că el are însuşiri şi puteri care-1 deosebesc de toate celelalte făpturi. Credinţa creştină îi arată că numai omul este creat „după chipul lui Dumnezeu” (Fac. 1, 26-27); că este scăpat din robia păcatului prin jertfa Mântuitorului, că este „templu al Duhului Sfânt” (I Cor. 6, 19) şi chemat la fericirea veşnică. Faptul acesta, de bună seamă, trebuie să-i fie creştinului îndemn puternic de a preţui după cuviinţa darurile şi vrednicia cu care 1-a înzestrat Dumnezeu numai pe el, adică îndemn puternic de a se cinsti şi respecta pe sine.
În ce chip îşi arată creştinul cinstirea de sine?
Creştinul îşi arată cinstirea de sine, pe de o parte, prin ferirea de faptele rele, care întuneca şi înjosesc chipul lui Dumnezeu în el; iar pe de altă parte, prin săvârşirea falptelor bune, care îl conduc spre asemănarea cu Dumnezeu şi prin păstrarea cinstei sau a numelui celui bun.
Ce este cinstea sau numele cel bun?
Cinstea, numele cel bun sau onoarea este recunoaşterea de către ceilalţi semeni a vredniciei morale şi a muncii cuiva. Ea se câştigă prin năzuinţa firească a credinciosului de aşi îndeplini conştient datoriile sale, prin purtarea cuviincioasă în orice împrejurare şi prin statornicia în bine.
în Sfânta Scriptură se spune că „Un nume bun este mai de preţ, decât bogaţia” (Pilde 22,1). Conştiinţa cinstirii de sine este un frâu împotriva păcatelor şi un îndemn către virtute. De aceea, datoria creştinului este să-şi câştige şi să-şi apere cinstea sa.
Care sunt foloasele cinstirii de sine?
Cinstirea de sine este un scut puternic împotriva ispitelor păcatului, îndemn tare de a stărui şi înainta în virtute, izvor bogat al dragostei şi mulţumirii către Dumnezeu pentru darurile primite, precum şi al dragostei către aproapele care şi el, asemenea, este creat după „chipul lui Dumnezeu”.
Care sunt păcatele împotriva cinstirii de sine?
Păcatele împotriva cinstirii de sine sunt: înjosirea prin făţărnicie, linguşirea, vieţuirea păcătoasă şi nepăsarea faţă de cinstea proprie.
Ce este dragostea de sine?
Dragostea de sine este virtutea prin care creştinul, întărit de harul sfinţitor, năzuieşte să- şi dezvolte darurile primite de la Dumnezeu şi să-şi desăvârşească viaţa, potrivit legilor morale, spre a ajunge la unirea cu Dumnezeu.
Deci, pe când dragostea firească de sine se cuprinde în imboldul păstrării vieţii, virtutea dragostei de sine se arată prin păstrarea, sporirea şi buna întrebuinţare a darurilor primite de la Dumnezeu.
În ce chip îşi arată creştinul dragostea de sine?
Creştinul îşi arată dragostea de sine prin grija faţă de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti şi de mântuirea sufletului, după cuvântul Sfintei Scripturi, care spune: „Ce-i va folosi omului dacă ar câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îi va pierde?” (Matei 16, 26), precum şi prin grija pentru sănătatea trupului şi pentru folosirea lui în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui.
Care sunt foloasele dragostei de sine?
Virtutea dragostei de sine, fiind nedespărţită de dragostea către Dumnezeu şi către aproapele, este neapărat necesară pentru mântuire. Fără ea, creştinul nu poate împlini lucrul pe care i 1-a încredinţat Dumne zeu în această viaţă, nu poate fi stăruitor în bine şi nici nu poate folosi bine virtuţile creştineşti. Ea înfrânează poftele rele, duce la ferirea de păcat şi la împodobirea cu alese virtuţi creştine.
Care sunt păcatele împotriva dragostei de sine?
Păcatele împotriva dragostei de sine se cuprind, pe scurt, în ura de sine, arătată prin săvârşirea de fapte rele, precum citim în Sfânta Scriptură: „De vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii” (Rom. 8, 13).
Ce este smerenia?
Smerenia, întâlnită cu adevărat numai în religia creştină, este virtutea prin care creştinul recunoaşte că toate darurile şi însuşirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu şi de aceea nu se mândreşte cu ele. „Ce ai, pe care să nu-l fi primit; iar dacă L-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).
Dar pentru că, pe lângă însuşiri bune, fiecare om are şi slăbiciuni, smerenia mai cere ca fiecare să-şi recunoască şi slăbiciunile sale, precum şi să recunoască în acelaşi timp şi părţile bune ale aproapelui.
Aşadar, smerenia nu se împotriveşte cinstirii şi dragostei de sine. Dimpotrivă, cu cât creştinul este mai pătruns de înaltă vrednicie a firii sale şi de înălţimea chemării sale, cu atât mai mult el va şti să preţuiască şi darurile date de Dumnezeu lui şi aproapelui, recunoscându- şi totodată atât slăbiciunile sale, cât şi dependenţa sa întru toate de Dumnezeu.
Este smerenia necesară mântuirii?
Da, pentru că fără smerenie nu poate avea loc lucrarea eficientă a harului dumnezeiesc, nici credinţă desăvârşită, nici rugăciunea cuviincioasă, nici pocăinţa adevărată şi nici stăruinţa în bine.
Astfel, smerenia este una dintre cele mai alese virtuţi creştine, fiind cu drept cuvânt numită temelia lor. Aşa, de pildă, credinţa este smerenie a minţii; ascultarea, smerenie a voii; pocăinţa, smerenie a poftelor şi a patimilor. De aceea Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli îndeamnă cu multă stăruinţă, prin cuvânt şi pildă, la împodobirea cu virtutea smereniei: „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29), spune Mântuitorul, Care, Dumnezeu fiind, S-a smerit într-atât încât a luat chipul neputinţei noastre şi S-a făcut om. El a trăit o viaţă plină de lipsuri, urmărind împlinirea lucrării de mântuire a oamenilor, iar nu strălucirea trecătoare a vieţii pământeşti.
De aceea şi Sfântul Apostol Petru îndeamnă la smerenie, spunând că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har„ (I Petru 5, 5).
Pilde alese de smerenie găseşte creştinul în viaţa Maicii Domnului şi a celorlalţi sfinţi.
Care sunt însuşirile smereniei?
Smerenia creştină trebuie să fie: 1) Curată, adică să pornească cu adevărat din inimă; altfel ea este făţărnicie şi mândrie tăinuită; 2) Să fie unită cu adevărata cinstire şi dragoste de sine şi cu încrederea în Dumnezeu; altfel ea este slăbiciune vinovată; 3) Să se arate prin fapte şi să fie statornică în toate împrejurările; altfel ea nu are nici o valoare morală.
Care sunt roadele smereniei?
Roadele cele mai de seamă ale smereniei sunt: 1) Ascultarea de Dumnezeu şi recunoştinţa faţă de El; 2) Căinţa pentru păcate şi dorul după conlucrarea cu harul sfinţitor (I Petru 5, 5); 3) Pacea sufletului (Matei 11, 29); 4) Înfrânarea imboldului după laude şi măriri deşarte; 5) Cinstirea, dragostea, dreptatea şi îngăduinţa faţă de aproapele.
Care sunt mijloacele pentru câştigarea smereniei?
Mijloacele potrivite pentru câştigarea smereniei sunt: 1) Rugăciunea pentru dobândirea ajutorului lui Dumnezeu; 2) Luarea aminte la învăţătura Mântuitorului, la pilda vieţii Sale şi a sfinţilor; 3) Cunoaşterea adevărată de sine, căci cine se cunoaşte bine pe sine şi îşi cunoaşte însuşirile sale bune, dar şi slăbiciunile şi pornirile sale pătimaşe şi are voinţa să le stăpânească, poate evita faptele rele şi stărui în cele bune.
Care sunt păcatele împotriva smereniei?
Păcatele împotriva smereniei se cuprind în mândrie, adică în patima de a se înălţa pe sine peste măsură, din care răsar multe alte rele. „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5). Căci, pe când mândria este moartea virtuţilor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor.
Păcat împotriva smereniei este şi înjosirea credinciosului, prin folosirea darurilor primite de la Dumnezeu pentru lucrări nefolositoare.
Care sunt datoriile creştinului faţă de sufletul său?După învăţătura sfintei noastre Biserici, sufletul este creaţie dumnezeiască, chipul lui Dumnezeu în om, partea spirituală şi nemuritoare care-l deosebeşte pe om de orice altă făptură, deci partea cea mai de preţ a fiinţei sale.
Din această cauză, datoriile către suflet sunt cele mai sfinte pentru creştini. Ele se cuprind în grija de luminarea şi întărirea puterilor sufleteşti cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om spre a trăi viaţa pământească potrivit legilor morale şi a dobândi fericirea cerească.
Puterile sufleteşti sunt: mintea, vointa şi simţămintele.
În ce se cuprinde grija faţă de minte?
Mintea este puterea sufletească prin care omul cunoaşte şi înţelege lucrurile. în ea a sădit Dumnezeu năzuinţa de a cunoaşte adevărul, de a pătrunde în tainele lumii create şi a-şi însuşi cât mai multe cunoştinţe.
Datoria creştinului este de a înlesni această năzuinţă şi lucrare a minţii sale şi de a-i da prilej să-şi adune cunoştinţe bogate şi temeinice, prin care se ridică şi înfloreşte viaţa.
îndeosebi, creştinul trebuie să se îngrijească de luminarea şi înzestrarea minţii sale cu învăţătura propovăduită de sfânta noastră Biserică Ortodoxă în care se cuprind adevărurile veşnice, descoperite de Dumnezeu. Practica vieţii creştine a dovedit că învăţătura creştină este izvor nesecat de cunoştinţe folositoare şi că nu este trebuinţă a vieţii care să nu poată fi îndrumată spre bine, în lumina ei. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclia care luminează sufletul, spune Sfântul Antonie cel Mare.
Creşterea bună în familie, învăţămintele din şcoală, aşezămintele culturale, bibliotecile cu cărţi bune, şi mai ales Biserica, cu slujbele ei şi cu propovăduirea cuvântului dumnezeiesc, pun la îndemâna credinciosului mijloacele potrivite pentru împlinirea datoriei de a-şi lumina mintea.
- În ce chip poate păcătui creştinul împotriva acestei datorii? împotriva acestei datorii creştinul poate păcătui prin nepăsarea faţă de adevăr şi îndeosebi faţă de adevărul creştin şi prin lenea de a-şi însuşi cunoştintele roditoare de bine vremelnic şi veşnic.
- În ce se cuprinde grija faţă de voinţă?
Voinţa este puterea sufletească prin care omul îşi aduce la îndeplinire gândurile şi dorinţele sale. în ea a sădit Dumnezeu năzuinţa spre bine. După învăţătura Sfintei noastre Biserici, voinţa omului a fost îndreptată numai spre bine. în urma păcatului strămoşesc însă, slăbindu-i-se puterea, ea s-a îndreptat mai mult spre rău, fără să-şi piardă însă puterea de a se hotărî şi spre bine. Mântuitorul, prin jertfa de pe Cruce, a recâştigat omului harul dumnezeiesc, pentru a putea birui pornirile voinţei spre rău. Astfel, având ajutorul dumnezeiesc, datoria creştinului este ca, prin virtutea înfrânării şi a bărbăţiei, să-şi întărească puterea voinţei sale, încât aceasta, în chip statornic, să se îndrepte numai spre împlinirea faptelor bune. ,Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Rom.12, 21).
Statornicia voinţei omului pe calea binelui se numeşte caracter moral. Omul împodobit cu caracter moral nu se lasă abătut din calea binelui, oricâte greutăţi, ispite şi primejdii ar întâlni. El îşi îndeplineşte totdeauna în chip deplin datoriile sale, ţine seama de drepturile semenilor săi, caută să fie folositor obştii, iar prin viaţa şi faptele sale îşi dă silinţa să fie pildă bună altora.
Împotriva datoriei de a-şi întări voinţa spre bine, se păcătuieşte îndeosebi prin neînfrânarea poftelor şi a pornirilor rele.
În ce se cuprinde grija faţă de simţăminte?
Simţămintele, prin care credinciosul îşi dă seama de ceea ce este frumos, plăcut şi bine, sau neplăcut şi rău, au mare înrâurire asupra dezvoltării vieţii sale religios-morale. De alta parte însă, simţămintele omeneşti sunt supuse rătăcirii mai mult decât celelalte puteri sufleteşti. Din această pricină, datoria creştinului este ca, ajutat de harul dumnezeiesc, să-şi stăpinească cu mintea şi cu voia simţămintele şi să le îndrumeze astfel încât ceea ce vor spune ele că-i plăcut, bun, frumos şi moral să fie într-adevăr aşa.
Prin ce mijloace se poate face acest lucru?
Simţămintele pot fi îndrumate şi întărite în binele moral prin înfrânarea patimilor, prin citirea cărţilor ziditoare de viaţă morală şi îndeosebi a celor cu cuprins religios, prin admirarea frumuseţilor naturii, prin muzică aleasă, pictură frumoasă.
Simţămintele curate se nasc în sufletul credinciosului prin citirile din Istoria sfântă despre dragostea de oameni a lui Dumnezeu, arătată de Mântuitorul, despre curajul Sfinţilor Apostoli în propovăduirea învăţăturii creştine sau despre statornicia în credinţă a sfinţilor mucenici.
De asemenea psalmii, rugăciunile, sfintele slujbe, cântările şi pictura religioasă sunt izvor de învăţăminte înalte.
Simţămintele produc fiori sufleteşti, care duc la hotărâri tari, la pocăinţă şi la însufleţire spre fapte bune.
Care sunt datoriile creştinului către trupul său?
Datoriile creştinului către trupul său se cuprind, pe scurt, în grija de viaţă şi de sănătatea lui.
După învăţătura creştină, trupul este zidire a lui Dumnezeu, locuinţă şi slujitorul sufletului. El ia parte la primirea Sfintelor Taine şi este menit pentru învierea şi preamărirea în viaţa cea de după moarte (Rom. 8,11).
Pe de altă parte, de trup este legată viaţa pământească, în timpul căreia creştinul trebuie să-şi pregătească mântuirea, după cuvintele Mântuitorului: „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4).
Viaţa având un astfel de preţ, creştinul are şi datoria şi dreptul de a o păstra şi apăra, atât pentru el cât şi pentru obşte, precum cere şi porunca dumnezeiască: «să nu ucizi».
Viaţa nu poate fi nicicând jertfită?
Viaţa trupească este un bun însemnat, dar nu cel mai mare bun al credinciosului. De aceea şi datoria pentru păstrarea ei nu este fără margini. Sunt împrejurări în care primejduirea şi jertfirea vieţii este chiar o datorie. Astfel, Sfinţii Apostoli au îndurat prigoniri şi moarte pentru propovăduirea Sfintei Evanghelii. Sfinţii Mucenici au preferat să moară decât să se lepede de Mântuitorul, împlinind cuvântul Domnului, care spune: „Nu va temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28). Pe de altă parte, preoţii, medicii, îngrijitorii celor cuprinşi de boli molipsitoare îşi pun adesea viaţa în primejdie, ca şi soldaţii care apară patria. împlinirea conştiincioasă a datoriilor legate de chemarea lor le cere acest lucru pentru binele obştesc.
Aşadar, sunt împrejurări care cer primejduirea şi chiar jertfirea vieţii, dar numai pentru bunuri de preţ înalt şi din dorinţe curate, iar nu din dorinţa de a fi lăudat de oameni.
în afară de astfel de împrejurări deosebite, datoria creştinului este de a-şi păstra viaţa trupului şi a îngriji de sănătatea lui. Căci, cu cât trupul este în mai bună stare, cu atât slujeşte mai bine sufletului.
În ce chip se îngrijeşte creştinul de sănătatea trupului?
Creştinul se îngrijeşte de sănătatea trupului prin:
1) Hrana potrivită şi cumpătare, căci omul mănâncă pentru a trăi, şi nu trăieşte pentru a mânca. Iar după pilda Mântuitorului şi învăţătura Sfinţilor Apostoli, creştinul trebuie să ia totdeauna mâncarea cu „binecuvântare”, adică cu rostire de rugăciuni înainte şi după masă (I Tim. 4, 4, 5).
2) Imbrăcăminte trebuitoare pentru înfăţişarea cuviincioasă şi pentru ocrotirea trupului de schimbările vremii.
3) Locuinţă sănătoasă, pentru cuvenita odihna şi adăpostire. Datina creştinească cere ca locuinţa creştinilor să fie împodobită cu icoane şi cu sfânta cruce.
4) Curăţenie în îmbrăcăminte şi locuinţă, precum şi curăţenie a trupului.
5) Munca şi exerciţii trupeşti, care întăresc puterile şi-1 menţin pe om în bună stare sufletească. Pentru că a trai înseamnă a munci. De aceea este datoria fiecărui creştin să-şi aleagă cu multă chibzuinţă şi să se pregătească cu îngrijire pentru o anumită muncă, după însuşirile şi puterile sale.
6) Vindecarea sănătăţii zdruncinate de boli. Desigur, creştinismul priveşte bolile: sau că pedepse meritate pentru păcat şi mijloace pentru pocăinţa, ca de pildă: lepra lui Ghiezi, slăbănogul de 38 de ani; sau ca mijloace pentru întărire în virtute, ca de pildă suferinţele dreptului Iov; sau ca prilejuri pentru arătarea puterii lui Dumnezeu, ca de pildă vindecarea orbului din naştere. De aceea, creştinul îndură bolile cu răbdare şi cu supunere faţă de voia lui Dumnezeu şi se roagă Lui să-i aducă uşurare şi vindecare. „Fiule! în boala ta nu fi nebăgător de seamă, ci te roagă Domnului şi El te va tămădui” (Int. Sir. 38, 9).
Dar aceasta nu înseamnă că creştinul trebuie să aştepte vindecarea numai prin rugăciune şi prin mijloacele religioase; adică să aştepte ca Dumnezeu să facă mereu minuni cu el. Datoria lui este să ceară şi ajutorul medicului şi să folosească medicamentele arătate de el. „Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, ca şi pe el l-a făcut Domnul… Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele” (înţ. Sir. 38, 1, 4).
Dacă şi-a recâştigat sănătatea, creştinul trebuie să aducă laudă şi mulţumire lui Dumnezeu, asemenea leprosului vindecat (Luca 17, 15).
7) Odihna. Datoria muncii cere şi dreptul la odihnă pentru reîmprospătarea puterilor şi susţinerea sănătăţii. Mântuitorul însuşi, ca om, avea trebuinţă de odihnă şi se odihnea (Ioan 4, 6). Cel dintâi mijloc pentru odihnă este somnul. Astfel, muncitorul conştiincios nu va renunţa la el pentru plăceri, dar nici nu va pierde timpul lucrului cu somnul.
Timp de odihnă sunt şi duminicile şi zilele de sărbători, când creştinul îşi întrerupe munca din cursul săptămânii şi, după participarea la Sfânta Liturghie şi ascultarea cuvântului dumnezeiesc, se odihneşte şi-şi reface puterile sale, meditând la cuvântul lui Dumnezeu şi făcând fapte bune faţă de aproapele.
Opreşte Biserica participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii?
Sfinta noastră Biserică nu opreşte participarea la bucuriile şi plăcerile vieţii. Dimpotrivă, le consideră trebuitoare pentru sănătatea şi bună stare a credincioşilor. Ea cere însă ca ele să nu fie păgubitoare nici trupului şi nici sufletului, să nu răpească din timpul de muncă şi să fie cu măsură.
Plăcerile sunt felurite. Unele mai mult pentru recrearea trupească, iar altele mai mult pentru recrearea sufletească. Astfel, cei ce lucrează cu mintea găsesc recreaţie şi plăcere în exerciţiile trupeşti, iar cei ce lucrează cu braţele, în ocupaţiile minţii, pentru a ţine cumpăna dreaptă între puterile trupeşti şi cele sufleteşti.
Folositoare pentru toti sunt exerciţiile trupeşti, plimbările cu admirarea frumuseţilor naturii, muzica aleasă, teatrul şi cinematograful cu cuprins moral şi sănătos şi, fără îndoială, citirea cărţilor roditoare de viaţă morală.
Odihna şi recrearea bună îi aduc credinciosului mulţumire şi puteri noi pentru reînceperea muncii obişnuite. Recrearea rea însă îi aduce descurajare şi dezgust faţă de muncă.
Care sunt păcatele împotriva datoriei de a se îngriji de viaţa şi sănătatea trupului?
Cele mai mari păcate împotriva vieţii şi sănătăţii trupului sunt:
1) Primejduirea şi distrugerea vieţii;
2) Ciuntirea de sine, prin care cineva urmăreşte să devină nepotrivit pentru muncă. Dacă aceasta se face însă cu scopul de a-şi păstra viaţa, de pildă extirparea unui madular bolnav, atunci ea este chiar o datorie;
3) Lenea;
4) îmbuibarea cu mâncare şi băutură;
5) Nestăpânirea patimilor care macină sănătatea trupului;
6) Nebăgarea în seamă a bolilor şi lipsa de măsuri pentru preîntâmpinarea lor sau pentru vindecare.
Pentru împlinirea datoriilor către sine însuşi, are creştinul nevoie de bunuri materiale? Ce învaţă sfânta noastră Biserică despre bunurile materiale?
Dumnezeu, după ce a creat pe cei dintâi oameni, i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul. Apoi a zis Dumnezeu: Iată vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţa în el. Acestea vor fi vouă hrana voastră” (Fac. 1, 28-29).
Aşadar, bunurile materiale sunt darurile lui Dumnezeu către om, pentru sustinerea vieţii şi pentru îndeplinirea feluritelor trebuinţe legate de ea. Stăpânul lor deplin este Dumnezeu, Creatorul întregii zidiri. Omului îi sunt date bunurile materiale numai spre bună administrare, chivernisire şi folosire, având a da seamă de ele, ca de orice faptă a sa.
Are fiecare om dreptul la bunurile materiale?
Bunurile materiale fiind neapărat trebuitoare vieţii, de bună seamă că fiecare om are dreptul la ele. Ele trebuie să fie însă câştigate prin muncă proprie, cinstită, iar nu prin exploatarea muncii altora, căci citim în Sfânta Scriptură: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
Condamnă Biserica bogăţia în sine?
În urma păcatului strămoşesc, oamenii abătându-se de la legea lui Dumnezeu, împărţirea bunurilor pământeşti de către ei nu s-a făcut niciodată cu dreptate. Unii, mai puternici, asuprind pe semenii lor mai slabi, şi-au adunat averi, socotindu-le ca proprietate a lor deplină, iar alţii, mai slabi, au rămas asupriţi şi în suferinţă.
Creştinismul a adus şi aici o îndreptare. Pe de o parte, el nu condamnă bunăstarea materială. Averea poate fi câştigată prin muncă stăruitoare şi prin bună chivernisire şi atunci ea este un drept firesc al fiecăruia, ca rod al muncii cinstite, căci „Vrednic este lucrătorul de plata sa” (Luca 10, 7). Bogăţia în sine nu este ceva rău, după cum nici sărăcia nu este o virtute. Prin muncă proprie, cinstită, nimeni nu poate aduna însă averi prea mari. De altă parte, bogăţia cuprinde în sine o mare primejdie. Ea îl leagă pe om prea mult de bunurile pământeşti trecătoare, îl face mândru, lacom, zgârcit, împietrit la inima faţă de suferinţele semenilor şi faţă de împlinirea poruncilor morale.
În felul acesta, bogăţia poate fi o piedică în calea mântuirii, după cum spune Mântuitorul: „Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24). Mântuitorul nu condamnă aici bogăţia, ci pe deţinătorii ei, pe bogaţii lipsiţi de credinţă şi de milă. Acelaşi lucru se întâmplă şi atunci când El îndeamnă pe tânarul dornic de desăvârşire să-şi vândă averile şi să le dea săracilor (Luca 18, 22). Din aceeaşi pricina şi Sfinţii Părinţi au cuvinte foarte aspre nu atât faţă de bogaţie, cât faţă de bogaţii nemilostivi.
Faţă de părerea că bogăţia ar fi un ideal în viaţă, deci un scop în sine, şi că fiecare poate să o întrebuinţeze numai pentru el, creştinismul vine cu o îndreptare. Creştinismul învaţă că bogăţia trebuie socotită numai un mijloc pentru arătarea dragostei către aproapele în suferinţă şi pentru lucrări de folos obştesc.
Mântuitorul spune: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui „(Matei 5, 7). Iar Sfântul Vasile cel Mare zice: «Cei ce judecă cu înţelepciune ar trebui să nu uite că bogăţiile ne-au fost date pentru a le între buinţa, nu pentru a le face să ne slujească la plăceri»[1]. Folositoare pentru suflet este întrebuinţarea bogăţiei pentru ajutorarea celor în suferinţă. Căci tot Sfântul Vasile cel Mare spune: «Cum poţi tu să ai paturi de argint, mese de argint, scaune de fildeş, când curtea locuinţei tale esteă plină de saraci fără de număr al căror plâns îl auzi? Câte datorii s-ar putea plăti din preţul unui inel de al tău? Un singur dulap de al tău cu haine cuprinde atât cât ar încălzi o întreagă populaţie care tremură de frig».
️ În prezent, totul se schimbă în lume, la toate nivelurile. Câmpul magnetic al Pământului începe să se deplaseze. Se spune că masa atomului de hidrogen s-a modificat. Clima se schimbă. Pământul se schimbă. Totul se schimbă. Aceasta este o presiune incredibilă pentru sufletul nostru, pentru subconștientul nostru. Dacă trecem prin această presiune într-un mod incorect, acumulăm un program de auto-distrugere, care ulterior va exploda cu noi cataclisme, epidemii și alte evenimente.
