Rugăciunea foarte scurtă şi grabnic-ajutătoare pe care o spunea Sfântul Serafim de Sarov la Maica Domnului! Spune-o şi tu mereu şi mai ales astăzi, de ziua Sfântului, şi Măicuţa nu te va lăsa!
Atotmilostivă, Împărăteasa mea, Preasfantă Doamnă, Fecioară Preacurată, Născătoare de Dumnezeu, Marie, Maica lui Dumnezeu, singura şi neîndoielnica mea nădejde. Nu te scârbi de mine. Nu mă depărta, nu mă părăsi. Apără-mă, mijloceşte, auzi-mă, vezi-mă… Stăpână ajută-mă, iartă-mă, iartă-mă… Preacurată.
***
Viaţa Sfântului Cuvios Serafim de Sarov
Acest mare mărturisitor al luminii Sfântului Duh s-a înălţat ca un
astru deasupra pământului rusesc, la 19 iulie 1759, în epoca în care
spiritul aşa-numit „al Luminilor” invada Europa şi Rusia, pregătind
deja, din depărtare, timpurile întunecate ale ateismului şi persecuţiei
religioase.
Fiu al unor negustori cucernici din oraşul Kursk, el a crescut în
smerenie şi dragoste faţă de Biserică şi a avut parte la vârsta
copilăriei de arătarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat în chip
miraculos.
La 17 ani părăsi lumea, cu binecuvântarea mamei sale, şi intră în
Mănăstirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare şi virtuţi
monahale. Îndeplinea cu bucurie şi zel toate sarcinile, chiar cele mai
obositoare, pentru folosul fraţilor, postea pentru a înfrânge pornirile
trupului şi îşi păstra, ziua şi noaptea, mintea aţintită la Dumnezeu, cu
ajutorul rugăciunii lui Iisus.
După câtva timp, el s-a îmbolnăvit foarte grav şi, în ciuda durerilor,
refuza ajutorul medicilor, cerând numai acel unic leac, care este
potrivit celor ce au părăsit totul pentru Dumnezeu: Sfânta Împărtăşanie.
Când, crezându-se că va muri, i-a fost adusă merindea cea sfântă pentru
calea din urmă, Preasfânta Maică îi apăru, în mijlocul unei puternice
lumini, însoţită de Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan Teologul.
Arătându-i-l pe tânărul novice, ea le spuse: „Acesta este din neamul
nostru!”. Puţin după aceasta, se însănătoşi cu totul şi construi o
bolniţă pe locul acelei apariţii minunate.
La capătul a opt ani de ascultare ca frate în mănăstire, a fost tuns
monah, primind numele Serafim („înfocat”, „arzător”), nume care îi spori
şi mai mult zelul în a urma pe aceşti slujitori ai Domnului, netrupeşti
şi arzând de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea
întreagă în rugăciune, înainte de a săvîrşi dumnezeiasca Liturghie; şi
sporind fără încetare în sfintele nevoinţe, Domnul îi dărui ca răsplată
nenumărate clipe de extaz şi mângâieri duhovniceşti. Fiind îndrumat cu
grijă de cei mai înaintaţi în vârstă şi înţelepciune, el nu a căzut în
păcatul slavei deşarte de care este pândit cel care se bucură de
darurile lui Dumnezeu; dimpotrivă ele l-au făcut să se smerească şi mai
mult, învinovăţindu-se pe sine în tot timpul şi căutând şi mai mult
singurătatea.
La puţină vreme după hirotonirea sa şi după moartea duhovnicului său,
el a primit încuviinţarea de a se retrage în singurătate, în adâncul
pădurii, la 6-7 km de mănăstire. Aici el îşi făcu o colibă de lemn,
înconjurată de o mică grădină, pe o colină, pe care el a numit-o
„Sfântul Munte”, gândindu-se la Athos. El petrecea acolo toată
săptămâna, întorcându-se la mănăstire numai duminicile şi în zilele de
sărbătoare, stăruind în rugăciune, citirea Sfintelor Scripturi şi
chinuindu-şi trupul pentru a plăcea Domnului.
Orice ar fi făcut, îşi păstra mintea înălţată la lucrările lui Dumnezeu;
era cu totul lipsit de orice pângărire, nu se îngrijea deloc de trup şi
suporta cu răbdare asprimea iernii şi năvălirile insectelor vara,
fericit că poate fi astfel părtaş la suferinţele Domnului, dorind să-şi
curăţească sufletul. Căra mereu în spate o Evanghelie grea, numind-o
„povara lui Hristos”, şi se ducea în anumite locuri din pădure, pe care
le numise, după Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind
acolo pericopele evanghelice corespunzătoare. El retrăia, astfel, în
mod intens, în fiecare zi, viaţa şi Patimile Domnului nostru Iisus
Hristos.
Meditaţia continuă pe textele Sfintei Scripturi nu-i dăruia numai
cunoaşterea adevărului, dar şi curăţenia sufletului şi străpungerea
inimii, în aşa fel încât în afara slujbelor dumnezeieşti făcute la ore
fixe şi în afară de miile de îngenuncheri de fiecare zi, el era în stare
să se roage fără încetare, având mintea unită cu inima.
La început se hrănea cu pâinea primită de la mănăstire, apoi numai cu
roadele grădinii sale; dar putea foarte bine să se lipsească de tainul
său pentru a-l împărţi animalelor care veneau la coliba sa, mai ales
unui urs uriaş, dar ascultător ca o pisică.
Văzând viaţa sa atât de plăcută lui Dumnezeu şi atât de apropiată de cea
a netrupeştilor puteri, duşmanul de totdeauna al neamului omenesc,
diavolul, ars de invidie, porni împotriva pustnicului obişnuitele lui
atacuri: gânduri de slavă deşartă, zgomote infernale, apariţii
înspăimântătoare ş.a.; dar viteazul ostaş alunga toate acestea prin
rugăciune şi semnul Crucii. Cum războiul gândurilor se înteţea tot mai
mult, sfântul hotărî să lupte ca stâlpnicii de odinioară: el petrecu o
mie de zile şi o mie de nopţi pe o stâncă în picioare, sau îngenuncheat,
repetind fără încetare rugăciunea vameşului: Dumnezeule, fii milostiv
mie, păcătosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru
totdeauna de lupta gândurilor.
Dar diavolul nu s-a dat bătut şi a trimis trei tâlhari, care, furioşi că
n-au găsit la sărmanul monah banii la care sperau, l-au bătut cu
ciomegele şi cu dosul unui topor, lăsându-l pe jumătate mort, cu totul
însângerat şi cu oasele rupte. Cu toate că avea o constituţie robustă,
blândul Serafim nu a încercat nici o clipă să se apere şi s-a lăsat cu
totul în voia lor, cu gândul că astfel se făcea părtaş suferinţelor
Domnului. În starea de plâns în care se afla, a reuşit totuşi să se
târască până la mănăstire, unde, după cinci luni de suferinţă, a fost
vindecat în chip minunat printr-o nouă apariţie a Maicii Domnului,
asemănătoare celei din timpul uceniciei sale în mănăstire. A rămas
totuşi gârbov până la sfârşitul zilelor sale şi nu se putea mişca decât
cu mare greutate, sprijinindu-se într-un toiag.
Această infirmitate l-a făcut să urce o nouă treaptă pe scara vieţii lui
îndreptate spre cer şi să înceapă, din 1807-1810, lupta tăcerii, în
deplină singurătate. Odată însănătoşit, se reîntoarse în „pustia” sa şi,
nemaiputând veni la mănăstire cu regularitate, cum făcea înainte, el
încetă cu totul să mai vorbească cu oamenii. De fiecare dată când
întâlnea pe cineva în pădure, i se închina până la pământ, fără a scoate
un cuvânt, rămânând aşa până când omul se îndepărta. El a reuşit astfel
să-şi păstreze mintea înălţată la Dumnezeu fără întrerupere şi fără
abatere.
Între timp, egumenul mănăstirii muri şi unii călugări au început să
se arate duşmănoşi faţă de sfântul pustnic, acuzându-l că s-a despărţit
de comuniunea cu Biserica. Până la urmă i-au poruncit chiar să se
întoarcă în mănăstire. Sfântul s-a supus fără nici o împotrivire şi s-a
stabilit într-o chilie strâmta, unde a început o nouă etapă a vieţii
sale ascetice: recluziunea (închiderea cu totul în chilie).
În antreul chiliei a pus un sicriu, în care se ruga, iar în chilie, unde
nu intra nimeni niciodată, nu avea decât un sac cu pietre drept
aşternut, un trunchi de copac drept scaun şi o icoană închipuind-o pe
„Fecioara mângâietoare”, numită de el „Bucuria bucuriilor”, în faţa
căreia ardea în permanenţă o candelă. El trăia astfel într-o tăcere
completă, sporind în trai aspru, citind şi interpretând în fiecare
săptămână întreg Noul Testament, rugându-se fără încetare, cu inima
priveghind şi având drept martori ai deselor extaze şi răpiri în Duh ale
minţii sale numai pe îngeri şi sfinţii din cer.
La sfârşitul a cinci ani de retragere totală, deschise uşa chiliei,
lăsând să intre pe cei ce voiau să-l vadă, dar fără a rupe totuşi
legământul tăcerii, chiar când era vorba de vizitatori importanţi. Apoi,
în 1826, Maica Domnului îi vesti că a sosit vremea să părăsească
tăcerea şi el începu să le împărtăşească semenilor din roadele
experienţei sale ascetice: mai întâi călugărilor, pe care-i îndemna la
stricta respectare a regulilor monahale şi la zel desăvârşit în lucrarea
lor pentru mântuire; apoi sosiră şi mirenii în număr din ce în ce mai
mare.
După ce s-a făcut părtaş de bunăvoie Patimilor mântuitoare ale Domnului
nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, trăind în asceză absolută,
trecând pe rând prin starea de vieţuitor în obşte, sihastru, stâlpnic şi
zăvorit, acest bătrân mic de statură, înveşmântat în alb, încovoiat pe
toiagul său, s-a întors între semenii săi, plin de har şi lumina
Sfântului Duh, pentru a îndeplini slujirea duhovnicească superioară, a
stăreţiei spirituale, şi a devenit pentru tot poporul rus un adevărat
„apostol”, martor şi propovăduitor al Învierii.
Uşa chiliei sale era deschisă oricui până târziu în noapte. Îşi salută
vizitatorii cu veselie, zicându-le: „Bucuria mea, Hristos a înviat!”;
dovedea o bucurie cu totul specială faţă de păcătoşii care veneau la el
pocăindu-se, ca Fiul risipitor care se întoarce la Tatăl (Luca 11).
Blândeţea sa neobişnuită înmuia inimile cele mai aspre, umilinţa să îi
smerea pe cei mândri, făcându-i să verse lacrimi de copil. Pentru cei
mari, ca şi pentru oamenii din popor, chilia „sărmanului Serafim” era
asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simplă
binecuvântare deveneau adevărate întâlniri cu Dumnezeu, capabile să
schimbe cu totul sensul vieţii lor.
Datorită darului înainte-vederii, el citea în inimile păcătoşilor,
dezvăluind cele ce ei nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la
scrisori fără a le deschide şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea,
încurajarea şi mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui
Dumnezeu, el le spunea, fără multă cercetare, primul cuvânt pe care i-l
descoperea Dumnezeu, şi acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru
ei. Mila lui, izvorâtă din dragostea lui Dumnezeu care era în el, se
revărsa asupra tuturor. A vindecat în chip minunat pe mulţi, ungându-i
cu uleiul din cadela şa sau dându-le să bea din izvorul numit mai apoi
„puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea
apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezele. I se aduceau
atâtea cereri de rugăciune, pentru morţi şi vii, încât îi era cu
neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare o
lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de
flăcări, închipuind sufletele credincioşilor.
Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profeţiei şi el a prezis
cele viitoare, atât pentru anumiţi oameni, cât şi pentru ţara sa, ca
războiul Crimeii, foametea şi groaznica încercare care a răvăşit
Biserica şi poporul rus un secol mai târziu; dar el îşi ascundea, din
smerenie, profeţiile îndărătul unor cuvinte tainice, astfel încât ele nu
erau înţelese decât după împlinirea evenimentelor.
Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat în chip minunat de
omul lui Dumnezeu şi care devenise cel mai râvnitor ucenic al său, îl
întrebă într-o zi: „Care este scopul vieţuirii creştine?”. Părintele
Serafim îi răspunse: „Dobândirea Sfântului Duh, pe care-L primim dacă
îndeplinim faptele de sfinţenie cerute de Biserică şi mai ales prin
rugăciune”.
Şi fiindcă interlocutorul său îi cerea să-i spună mai precis ce este
harul Duhului Sfânt, stareţul îl strânse brusc în braţele sale, îl privi
drept în ochi, faţa lui devenind dintr-o dată mai strălucitoare decât
soarele la amiază, şi îi zise cu putere: „Priveşte-mă, prietene al lui
Dumnezeu, nu-ţi fie teamă! I-am cerut Domnului, din adâncul ini-mii, să
te facă demn de a vedea cu ochii tăi trupeşti pogorârea Sfântului Duh;
şi iată ai devenit, ca şi mine, cu totul luminos. Şi te-ai umplut şi tu
de harul Sfântului Duh, căci altfel n-ai putea să mă vezi în această
lumină. Ce simţi?” Motovilov a răspuns: „Linişte, o pace de nespus.
Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabilă”. „Şi ce încă?” „O
căldură şi o mireasmă, pe care nu le-am mai simţit vreodată”. „Această
mireasmă este bună mirosire a Sfântului Duh, răspunse sfântul, şi
această căldură nu este din afară, căci suntem în plină iarnă şi pădurea
în jurul nostru e acoperită de zăpadă; ea este în noi, după cuvântul
Domnului: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21).
Această minunată întrevedere dură mai mult timp şi, la sfârşitul ei,
sfântul îi ceru ucenicului său să o pună în scris şi s-o transmită
lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost găsit decât mult mai târziu,
în 1903, în preajma canonizării lui Serafim. El a cunoscut de atunci o
răspândire impresionantă. Este un ultim cuvânt, un testament plin de
lumină şi nădejde, pe care profetul de la Sarov l-a lăsat Rusiei şi
întregii Biserici, cunoscând încercările ce vor fi în timpurile din
urmă.
În învăţăturile sale, sfătuia adesea: „Bucuria mea, câştiga duhul păcii
şi atunci mii de inimi se vor mântui în preajma ta”. Această pace
interioară pe care el o dobândise cu preţul atâtor trude, se răspândea
în preajma lui ca bucurie şi lumină; iată că Sfântul Serafim nu a lăsat
urmaşilor o învăţătură ci, mai curînd, un model de vieţuire.
Pe când era numai diacon, fondatoarea mănăstirii din Diveievo, situată
la câţiva km de Sarov, i-a încredinţat părintelui Serafim conducerea
duhovnicească a obştii sale abia înfiinţate. De-a lungul întregii sale
vieţi el s-a purtat ca un părinte cu fiicele sale duhovniceşti. Cu toate
dificultăţile economice, obştea a sporit repede. Sfântul Serafim a
organizat-o după regulile stricte ale vieţii de obşte, dându-le drept
îndrumar cuvintele: „În tot timpul să aveţi mâinile ocupate cu lucrul şi
buzele cu rugăciunea”.
La porunca Maicii Domnului, el a mai înfiinţat o a doua mănăstire, zisă a
„Morii”, în care vieţuiau fiicele sale duhovniceşti cele mai sporite,
cărora le-a dat o regulă de vieţuire având în centru „rugăciunea lui
Iisus”. Din nefericire, după moartea stareţului, diavolul atâta un
călugăr pizmaş şi intrigant, care se strădui din toate puterile să
ruineze renumele şi lucrarea Sfântului Serafim; el închise „Moara”,
călugăriţele fiind supuse multor strâmtorări şi necazuri.
Odată, cu puţin timp înainte de săvârşirea călătoriei pământeşti,
Serafim ceru să vină o călugăriţă de la Diveievo şi acoperînd-o cu rasa
sa, îi spune: „Maica Domnului va veni acum la noi”. Curînd se auzi un
sunet asemănător unui vânt violent în pădure, apoi cântări bisericeşti;
uşa se deschise singură şi chilia fu brusc inundată de lumină şi de o
mireasmă delicată. Sfântul căzu în genunchi şi Maica Domnului apăru,
urmată de doi îngeri, însoţită de Sfântul Ioan Teologul şi de
douăsprezece sfinte fecioare mucenice. Călugăriţa a căzut la pământ,
înspăimântată de moarte, dar Sfântul Serafim a stat drept, vorbind duios
cu Împărăteasa cerurilor, ca şi cu un prieten. Ea îi făgădui să aibă
mereu în grijă sa pe surorile de la Diveievo şi, dispărând, Preasfânta
Fecioară îi zise: „Iubite Serafime, în curînd vei fi cu noi”. Rămaşi
singuri, stareţul îi mărturisi călugăriţei că este a douăsprezecea
vedenie de care Domnul i-a făcut parte.
Ajuns la vârsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma rănilor, dar
neslăbind cu nimic în lucrarea sa, Sfântul Serafim vorbea din ce în ce
mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie şi cu faţa strălu-cind de
lumină. La întâi ianuarie 1833, după ce s-a împărtăşit, el s-a închinat
la toate icoanele din biserică, aprinzând în faţa fiecăreia o lumânare
şi i-a binecuvântat pe toţi fraţii, zicându-le: „Lucraţi pentru
mântuirea voastră; vegheaţi! Cununile vă sunt pregătite”. Apoi, după ce
merse să-şi vadă mormântul dinainte pregătit, se închise în chilie şi,
îngenunchind şi cântând imnele Învierii, îşi dădu duhul în mâinile lui
Dumnezeu chiar în aceeaşi noapte.
Tot poporul din împrejurimi se strânse la înmormântarea să. Şi chiar şi
după moarte omul lui Dumnezeu a continuat să viziteze şi să-şi
îmbărbăteze fiii duhovniceşti prin numeroase apariţii şi vindecări
minunate, astfel că evlavia poporului dreptcredincios nu a încetat să
sporească, cu toate împotrivirile vrăjmaşilor.
Lupta să a fost încununată prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie
1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşilor ierarhi şi a unei
mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei.
Aceasta a fost ultima manifestare a unităţii de suflet a poporului rus,
înainte de marea încercare ce avea să fie. Moaştele sale, purtate atunci
în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au
confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au
ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi păstrate de un
credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.