Inima este binecuvântată atunci când iubește, nu când este iubită. Ea se simte împlinită atunci când dăruiește, nu când primește daruri. Indiferent ce aspirație sau ce nevoie ai, sufletul tău va primi exact ce oferă. Asta înseamnă să iubești cu adevărat.

 Dumnezeu este mai mare
Mai mare decât boala ta, oricare ar fi ea.
Mai mare decât cea mai adâncă deznădejde a ta, oricum ar fi ea.
Mai mare decât cea mai mare grijă a ta, oricât ar fi ea.
Mai mare decât dușmanul tău cel mai cumplit, oricine ar fi el.
Mai mare decât cea mai grea problemă a ta, oricare ar fi ea.
Mai mare decât viața.
Mai mare decât moartea.
Dumnezeu este mai mare! Pur și simplu!

„Fericirea în Împărăția lui Dumnezeu va consta în faptul că toți se vor bucura de fiecare, sau fiecare de toți, întrucât în acești toți fiecare dă fiecăruia o bucurie deosebită. Dar și Dumnezeu se bucură, cum se bucură și persoana umană, de iubirea fiecăruia și să-i vadă pe toți cu bucuria înmulțită de iubirea cât mai multora. 
Valoarea fiecărei persoane umane stă în capacitatea ei de iubire, deci în iubirea ei care nu se reduce la iubirea alteia. O persoană nu poate fi înlocuită de alta în iubire.”

(D. Stăniloae, Chipul Evanghelic al lui Iisus Hristos)„Toate cele trei virtuţi - smerenia, iubirea, mila – sunt în fond virtuţi de zidire a comuniunii între oameni şi de unire cu Dumnezeu, sau virtuți unificatoare. 

Smerenia implică respect pentru alții şi le lasă loc lor şi Celui ce vrea să-i țină pe toți în unitatea iubirii cu Sine şi între ei. 

Iubirea e pornire pozitivă de îmbrățişare a Lui şi a celorlalți. 

Iar mila ridică exterior şi interior pe cel căzut la nivelul celui milos.

 Demonii, prin mândria, ura şi neîndurarea lor, nu voiesc să ştie decăt de ei. Ei nu recunosc măreața realitate de taină a lui Dumnezeu şi a celorlalți. Iar prin aceasta sunt închişi în întuneric. Trăiesc în fantasmagoria că ei sunt, în sărăcia de realitate redusă la ei înşişi, singurii existenți.

Iar cei posedaţi de ei ajung să considere toată realitatea ca iremediabil destrămată, absurdă, fantasmagorică. Căci cel ce nu vede taina altora nu o vede nici pe a sa. Totul se goleşte de adâncime, totul devine fără sens, absurd.”



(D. Stăniloae, notă la Filocalia VIII)