Cuvinte ale Părintelui Arsenie Boca pentru vremuri de suferință trupească și încercare sufletească

 

„Școala suferinței” sau „școala crucii” este o „școala lui Dumnezeu” pe care o urmăm cu toții, însă unii cu drag, alții de nevoie, unii spre îndreptare, alții spre și mai sporită răsplată. Încercările îl „readuc pe om iarăși la calea lui Dumnezeu”. Mai mult chiar, prin necazuri ni-L facem pe Dumnezeu Prieten, căci „în cuptorul suferinței de tot felul se curățește sufletul omenesc pentru Împărăția lui Dumnezeu”.

Omul a fost creat din iubire și spre îndumnezeire. Prin păcat, însă, el s-a abătut de la calea pe care o avea de urmat și s-a îndepărtat de Izvorul vieții sale – Dumnezeu Iubire.  Acesta, însă, ca un Părinte Bun și Iubitor, cu o iubire rănită și răstignită, îl strigă, îl cheamă și îl așteaptă să se întoarcă în dragoste Sa.

Modurile sau căile esențiale ale acestei întoarceri spre Dumnezeu, descrise de Părintele Arsenie Boca, sunt cele la care fac referire Sfinții Părinți, în mod deosebit Sfântul Maxim Mărturisitorul: „a Providenței, atrăgându-l prin mijloace pozitive, prin frumusețea binelui”[1] sau a „judecății, când omul se lenevește sau se slăvește în deșert. Pe cât crește lenea sau scade osteneala de bunăvoie, pe atât crește judecata cu necazurile”[2].

Din marea Sa iubire, Dumnezeu vrea să ne împărtășească și nouă binecuvântările Sale, sub forma darurilor, a reușitelor și a bucuriilor, a momentelor de bucurie și de împlinire. Însă, atunci când nu înțelegem acest lucru și considerăm că toate se datorează exclusiv eforturilor personale, El încearcă să ne reîntoarcă, prin pocăință, la calea cea adevărată a mântuirii. Iar calea necesară este cea a încercărilor, necazurilor și suferințelor.

Părintele Arsenie Boca învață că viața creștină, ca urmare a lui Hristos, spre deplina asemănare cu El, este o „cale a Crucii”. „Nu este altă cale de mântuire, spune el, de ispășire a păcatelor, decât calea crucii”[3]. Însă noi „căutăm pe toate cărările cum să scăpăm de cruce, cum să ne strigăm nevinovăția, cum să ne ascundem păcatele și să strigăm în gura mare ce cruce grea avea de dus în căsătorie, dar ducem crucea târâș, și-am fi buni bucuroși să scăpăm de ea. Noi facem de rușine Crucea lui Hristos, dar și Crucea lui Hristos ne face de rușine pe noi”[4].

Marele duhovnic distinge două categorii de încercări: „necazurile pentru Evanghelie” și „suferințele pentru păcate, pentru greșeli, vinovății, și altele asemenea”[5]. Cele dintâi, ale sfinților, necazurile pentru virtute, sunt o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, spre o și mai bogată răsplătire a răbdării. Cele pentru păcate au ca scop curățirea de fărădelegi și întoarcerea pe calea vieții virtuoase. Părintele Arsenie arată că nu Dumnezeu le trimite pe acestea, „ci oamenii se bagă în bătaia lor, pentru că ies din poruncile lui Dumnezeu și legile firii”[6].

„Școala suferinței” sau „școala crucii” este o „școala lui Dumnezeu” pe care o urmăm cu toții, însă unii cu drag, alții de nevoie, unii spre îndreptare, alții spre și mai sporită răsplată. Încercările îl „readuc pe om iarăși la calea lui Dumnezeu”[7]. Mai mult chiar, prin necazuri ni-L facem pe Dumnezeu Prieten[8], căci „în cuptorul suferinței de tot felul se curățește sufletul omenesc pentru Împărăția lui Dumnezeu”[9].

Cauza acestor încercări o constituie păcatul: sau, cum spunea Părintele Arsenie: „Bate Dumnezeu păcatele, să te lași de ele”[10]. Încercările „vin, pentru că trebuie să vină, fiindcă sunt chemate de noi, cu relele ce le-am făcut. Iar când vine plata, noi ne facem că nu știm de ce vine. Mai bine zi: „Așa-mi trebuie!”[11]. De aici și sfatul său: „rabdă ce ai, că pe dreptate ai!”[12].

Durata și intensitatea încercărilor prin care vom trece este proporțională, pe de o parte, cu gravitatea greșelilor noastre: „greutatea crucii atârnă la noi, de greutatea păcatelor făcute”[13]; iar pe de altă parte, cu pocăința și smerenia de care dăm dovadă.

În plan spiritual, pătimirile sunt semne ale „milei lui Dumnezeu cu noi”[14], „o nuia cu care Dumnezeu îți aduce aminte de păcatele tale pe care tu nu le-ai mărturisit”[15], „unelte ale dreptății”[16].

Pentru venirea lor în viața noastră nu trebuie să ne revoltăm, ci să mulțumim lui Dumnezeu – pentru că ne-a oferit o șansă de mântuire. Aceasta înseamnă, potrivit Părintelui Arsenie, să purtăm această cruce pe umăr, dacă nu cu drag, măcar „din ordin moral”[17].

Calea izbăvirii de suferință, a ușurării bolii, o constituie pocăința, recunoașterea păcatelor noastre, părerea de rău pentru ele și lupta de înlocuire a lor cu fapte de virtute, printr-o viața de asceză, în ascultare de un părinte duhovnicesc. Sau, cum atât de frumos spunea Părintele Arsenie: „Nu uitați, însă, că postul este poarta, iar patrafirul este ușa”[18].

Cu privire la rugăciunea celui aflat în suferință și boală, Părintele recomanda: „Ce nu primești rugându-te, nu-ți folosește sau încă nu poți păstra, deși știi că sunt bune. Cerem lucruri mari, dar n-am făcut pe cele mici. Cerem vârfuri și n-avem consolidată baza. De aceea, e bine să ne cam dăm seama cum stăm și de ce nu primim o sporire vizibilă. Dumnezeu știe de ce ne întârzie...”[19].

Cu deosebită sensibilitate sufletească și cu discernământ spiritual, în bucurie sau în suferință, Părintele recomandă: „Să fiți cu dragoste către această îndrumare: purtați-vă de-așa fel între voi, ca să odihniți pe Dumnezeu între voi. Pentru această grijă ce-o aveți voi de odihnirea Lui, are și El grijă de voi, păzindu-vă de toată asupreala dinăuntru și dinafară și vă va ține nedespărțiți”[20].

În toate „să avem convingerea izvorâtă din pilda vieții Domnului Hristos, că „după Răstignire așteptăm o Înviere!”[21].

 

[1] Părintele Arsenie Boca, Scrieri inedite, tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Dr. GURIE, Episcopul Devei și Hunedoarei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Devei și Hunedoarei, Editura Charisma, Deva, 2019, p. 386