Să sărbătorim iubirea în fiecare zi.

 

Totul e invadat de inimioare plușate, de roșu, de alb și pe alocuri de roz. Un clișeu grețos ce te izbește de cum pui piciorul afară din bloc – acesta e peisajul dezolant ce te izbește în toată luna februarie.

Iubirea e acum exprimată în daruri mai mici sau mai mari, banale sau extravaganta toate vândute la suprapreț. Parcă am uitat… Parcă am uitat că nu despre asta e iubirea.

Iubirea e despre ore nesfârșite petrecute la telefon sau pe mess. Iubirea e despre dor și nerăbdarea aceea de a-l vedea pe cel drag. Iubirea e despre diminețile acelea leneșe care ai vrea să se perpetueze.

Iubirea e zâmbet. Iubirea e înțelegere dincolo de cuvinte. Iubirea e sprijin. Și, uneori, iubirea e și o ciondăneală de îndrăgostiți.

Iubirea e… nemăsurabilă. Nu te poți lega la un voltmetru. Bine, poți face asta, dar îți va arăta un mare nimic. Nici nu poți cântări iubirea, cel puțin nu în cadouri. Cum poți cântări un zâmbet, un sărut?

Iubirea nu are vârstă sau timp. Iubim de când ne naștem și până când ne dizolvăm în țărână. Iubim inocent la început. Apoi, ne mistuim foc ca mai apoi să ne domolim. E ca un cerc,  ba nu, o inimă.

Ziua iubirii e în fiecare zi, prin urmare. Nu e doar azi. Nu e doar mâine. Nu am nevoie de Valentine’s, nici de Dragobete. Ea se sărbătorește zilnic. Uneori fără a realiza. Poate într-o zi ai dus tu gunoiul. Ai spălat vasele în locul ei. Ai gătit ceva special. Ori, pur și simplu, ai fost acolo.

Nu știu de unde și nu văd de ce trebuie să-mi exprim iubirea în declarații pompoase, în inimi plușate (unele puțin deformate, semănând cu o parte anatomică pe care mă abțin să o numesc). Asta nu îmi pare iubire. Are iz de… troc, de ktisch, de… „hai să postez să vadă lumea ce mult ne iubim”. Pentru mine, în iubire e loc doar de doi și de nimic altceva. Restul e doar fum de petardă.