,,Bucățica de pâinică" (anafura)

 

Mamaia mea mergea la câmp și muncea de dimineață până seara. Mă lua cu ea să miros florile de pe camp si să-mi arate gandacii de Colorado, (,, dragii de ei ”) care ne mâncau cartofii. La amiază ne aciuiam sub umbra unui copac (,,dragul de el” ) și mâncam mămăligă cu chisăliță. Imi plăcea cand moțăia să-i miros pielea . ”Lasă-mă acum, că sunt asudată ”…îmi spunea. Dar mie tocmai asta îmi plăcea … când era transpirată pielea bunicii mirosea a pământ reavăn, a ploi calde, a fir de iarba verde …mirosea a pădure și-a lemn tăiat cu toporul pentru iarna cea lungă, a flori de camp si-a fân proaspăt cosit, intr-un cuvant mirosea a tot satul cu rânduielile lui ! Mai era totuși un miros, cel mai puternic dintre toate, pe care nu știam cu ce sa-l aseamăn că încă nu-mi trecuse bunica prin fața ochilor nici un lucru care să miroase la fel. Abia mai târziu, când m-a dus prima oară la biserică m-am dumirit. Bunica mi-a dat o bucățică mică de pâinică și mi-a zis: Mănânc-o! Eu am dat s-o miros așa cum făceam cu toate bucățelele pe care le duceam la gură. ” N-o mai mirosi mi-a zis bunica. E pâinica lui Dumnezeu, draga de ea, mănânc-o fără grijă ”.Am luat-o în gură și-n timp ce –o mestecam am șiut a ce mai mirosea trupul bunicii cand muncea la câmp…a anafură .

Seara cand mă dobora somnul de parca luptasem pe front, cum spunea bunica, o auzeam cum se ruga incetisor pentru toti copiii si nepoții ei, nu uita pe niciunul, toți erau aduși în fața lui Dumnezeu cu rănile lor iar rugaciunea caldă a bunicii îi oblojea pe fiiecare cum știa ea mai bine. Surâdeam in somn cand imi auzeam numele si cand bunica se ruga sa-mi dea Dumneeu mai multă poftă de mancare ca sunt numai piele si os…Apoi, cand încheia rugaciunea, bunica își făcea semnul crucii si îmi făcea și mie așa adormită cum eram….abia de atunci adormeam busteam căci simțind mâna bunicii la frunte si la burtica stiam că bunica a impăcat cerul cu pămantul, răsaritul cu apusul și că nici o stihie n-ar îndrazni să se mai apropie de mine…eram nepoata bunicii rugătoare !

La scurt timp, tata mi-a dat vestea că bunica a murit …și am rămas ganditoare…cum se va mai descurca lumea fără bunica mea? Cum va reusi lumea sa mai functioneze fără randuiala ei precisă? Că doar tot mersul lumii era dictat de bătăile ei sigure de inimă…ele dădeau ritmul lumii și al satului în care trăia…Ce ciudat, mi-am zis sărutând pentru ultima dată fruntea îmbrobodită cu batic a bunicii, ce ciudat! Chiar și adormită bunica tot mai mirosea a flori de câmp, a pământ reavăn și a anafură… O sa-mi fie dor de tine, mamaie! am strigat printre lacrimi , aruncând un bulgăre de țărână peste sicriul ei…Unde o să mai găsesc eu miros ca al tău???...Unde, Doamne???...Unde? Ecoul acestei intrebări mi-a răsunat mult timp in urechi… până cand s-a estompat prin încâlcitele și neînțelesele cărări ale adolescenței.

Anii au trecut, eu am pășit cu pași mari în viață uitând de întrebările fără răspuns dar niciodată de bunica. Si într-o zi , când eram suficient de zdrobită ca să mă mai impotrivesc, m-am apropiat spășită și învinsă de ușa bisericii. Am stat cu greu până la sfârșitul slujbei, apoi, la fel ca toți credincioșii din biserică, m-am apropiat de mana preotului care împărțea anafură. Am luat bucățică de pâinică și înainte de-a o duce la gură mi-am amintit clar de ziua în care am luat-o pentru prima dată în biserica din satul bunicii ” N-o mai mirosi, e pâinica lui Dumnezeu…mănânc-o fără grijă”. Am dus-o la gură dar înainte de asta, am mirosit-o adânc , adânc, de mai multe ori…și ciudat, pâinica mirosea a bunica…adică a flori de câmp, a pământ reavăn și a fân proaspăt cosit!!

De atunci, merg in fiecare duminică la liturghie și sărut zâmbitoare mâna preotului ce-mi dă bucățica de pâinică ce are puterea să unească cerul cu pamantu, răsăritul cu apusul iar pe cei vii cu eternul din inima lor.