Legenda buburuzei

 Au iesit ghioceii albi, bânduşele galbene şi toporaşii albaştri. Albinele îşi deretică stupul. Ca mâine or să iasă la treabă. Mieii zburdă pe pajiştile abia dezgolite de nea. În ogradă, găinile scurmă şi cotcodăcesc. Toată lumea are treabă; nimeni nu stă degeaba.
          Mângâiată de soare, buburuza cea mică şi roşie a ieşit şi ea din crăpăturile scoarţei copacului unde a stat pitită pâna atunci. A făcut ochii mari şi s-a uitat în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa cenuşie a copacului, părea o fărâma dintr-o piatră preţioasă roşie. Avea şi scăpărări de rubin când vreo rază o mângâia pe spate.
          Buburuza s-a întristat.
          — Ce mică şi neînsemnată sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu nu. Nimeni nu mă bagă în seamă!
          Zicând acestea şi-a desfăcut larg aripile, lăsându-se purtată de-o boare de vânt. Aşa a ajuns pe prispa unei case, iar de acolo pe mâna unui copil care se juca.
          — Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză. Ce gâza micuţă şi drăgălaşă, i-o fi frig… Dar de acuma, gata! Nu te mai necăji, buburuzo. Am să te încălzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor mâna către soare şi-a mângâiat cu drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor asupra-i.
          — Hai du-te, buburuzo! încalzeşte-te la soare!
          S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi neînsemnată cum e, are şi ea un rost pe lumea asta. E cea dintâi gâză care se arată primavara.
          E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasa.

 Legenda buburuzei
de Eugen Jianu
Au ieșit ghioceii albi, brânduşele galbene şi toporaşii albaştri. Albinele îşi
deretică stupul. Ca mâine or să iasă la treabă. Mieii zburdă pe pajiştile abia
dezgolite de nea. În ogradă, găinile scurmă şi cotcodăcesc. Toată lumea are
treabă; nimeni nu stă degeaba.
Mângâiată de soare, buburuza cea mică şi roşie a ieşit şi ea din crăpăturile
scoarţei copacului unde a stat pitită până atunci. A făcut ochii mari şi s-a uitat
în jur. Aşa cum stătea pe scoarţa cenuşie a copacului, părea o fărâma dintr-o
piatră preţioasă roşie. Avea şi scăpărări de rubin când vreo rază o mângâia pe
spate.
Buburuza s-a întristat.
— Ce mică şi neînsemnată sunt! Toate în jurul meu au un rost, numai eu
nu. Nimeni nu mă bagă în seamă!
Zicând acestea şi-a desfăcut larg aripile, lăsându-se purtată de-o boare de
vânt. Aşa a ajuns pe prispa unei case, iar de acolo pe mâna unui copil care se
juca.
— Bunicule, s-a bucurat copilul, uite o buburuză. Ce gâză micuţă şi
drăgălaşă, i-o fi frig… Dar de acuma, gata! Nu te mai necăji, buburuzo! Am să
te încălzesc eu! Si copilul a ridicat încetişor mâna către soare şi-a mângâiat cu
drag stropul roşu care îi înflorea palma. Apoi a suflat încetişor asupra-i.
— Hai du-te, buburuzo! încălzeşte-te la soare!
S-a bucurat buburuza. A înţeles că, mică şi neînsemnată cum e, are şi ea
un rost pe lumea asta. E cea dintâi gâză care se arată primavara.
E, cum s-ar zice, o vestitoare curajoasă.
Vocabular
a deretica – a ordona, a face curat
pajiște – câmp cu iarbă și flori
a scurma – a răscoli suprafața
pământului cu ciocul
scoarța – coajă, țesutul tare care acoperă tulpina copacilor
pitită – ascunsă
fărâmă - bucățică
boare – vânt plăcut, briză, adiere
prispă – cerdac, pridvor
gâză – insecta

 

 

Ruză buburuză

de Emilia Plugaru

                        Mica buburuză

                        Cu aripi subţiri,

                        Şi-a-njghebat căsuţă

                        Chiar în trandafiri.

 

                        Ruza buburuză

                        Se trezeşte-n zori,

                        Îşi petrece ziua,

                        Colo, printre flori.

 

                        Seara se întoarce

                        La căsuţa sa,

                        În pătucul moale

                        Ca de catifea.

 

                        O petală roză,

                        Îşi aşterne-n faţă

                        Şi-apoi doarme dulce

                        Până dimineaţă.