Ce înseamnă să te ierți pe tine însuți ?

 A te ierta pe tine însuți înseamnă să accepți greșelile și defectele, să eliberezi sentimentele de vinovăție și rușine și să-ți acorzi compasiune, permițându-ți să mergi mai departe. Implică înțelegerea faptului că ai făcut tot ce ai putut la momentul respectiv și că nu este necesar să fii perfect pentru a te respecta și iubi. 

Aspecte cheie ale iertării de sine:

• Acceptarea greșelilor: Înseamnă să te privești onest, fără a fi dur, recunoscând că ai greșit și că ai rănit pe cineva, inclusiv pe tine însuți.
• Eliberarea de sentimente negative: Iertarea de sine te ajută să renunți la vinovăție, rușine și regret, permițându-ți să te eliberezi de poveri emoționale.
• Dezvoltarea compasiunii: Este un act de compasiune față de tine însuți, similar cu modul în care ai fi blând cu un prieten care a greșit.
• Încurajarea creșterii personale: Te ajută să înveți din experiențe, să devii mai încrezător și să-ți dezvolți potențialul.
• Construirea unei relații pozitive cu tine însuți: Iertarea de sine este esențială pentru a construi o relație sănătoasă și puternică cu tine însuți.
• Nu înseamnă reconciliere: Iertarea de sine este o acțiune personală, care nu depinde de alții și nu înseamnă neapărat că vei repara o relație stricată cu cineva. A te ierta pe tine însuți înseamnă să recunoști că ai greșit, dar fără să te mai pedepsești la nesfârșit pentru asta. Este procesul prin care accepți că ești om, că ai limite, că ai făcut ceva ce nu corespunde valorilor tale — și totuși îți oferi compasiune, șansa de a învăța și de a merge mai departe.
  Mai exact, implică:
  1. Acceptarea faptelor
  Nu negi ce ai făcut, nu minimalizezi, dar nici nu dramatizezi. Spui: “Da, asta s-a întâmplat, asta am făcut, și asta a rănit pe cineva — inclusiv pe mine.”
  2. Înțelegerea contextului.
  Te uiți la tine cu onestitate: ce presiuni, frici, nevoi sau limite te-au dus acolo? Nu ca scuză, ci ca explicație.
  3. Renunțarea la autocritica distructivă.
  Vocea interioară care spune “nu ești suficient”, “nu meriți”, “ești un eșec” este înlocuită treptat cu o voce care spune “ai greșit, dar poți repara și poți crește”.
  4. Repararea, dacă este posibil.
  Iertarea de sine nu înlocuiește responsabilitatea. Dimpotrivă, o face suportabilă. Poți să ceri iertare, să schimbi comportamente, să înveți ceva real.
  5. Eliberarea din vinovăția perpetuă.
  Nu te mai agăți de trecut ca să te pedepsești. Îți permiți să fii o versiune mai bună a ta în viitor.
  6. Cultivarea compasiunii față de tine.
  Exact cum ai vorbi cu un prieten bun care a greșit, așa vorbești cu tine însuți.
  Pe scurt, procesul iertării de sine înseamnă:
  Văd ce am făcut.

  Simt ce simt.

  Înțeleg de ce s-a întâmplat.

  Îmi asum responsabilitatea.

  Repar, dacă pot.

  Îmi ofer compasiune.

  Las povara jos.

  Învăț și merg înainte.
  Exercițiul „Cele trei voci” (10–15 minute)
  Alege o situație pentru care vrei să te ierți. Apoi scrie trei răspunsuri, fiecare dintr-o „voce” diferită.
  1. Vocea Judecătorului!
  Scrie ca și cum ai fi vocea critică din tine.

  Răspunde la întrebările:

  Ce reproșez?

  Ce a fost greșit în ceea ce am făcut?

  Ce mă doare?

  Scopul: să scoți critica afară, nu să o reprimi.
  2. Vocea Omului (eu cel real)
  Scrie sincer și onest:

  Ce am făcut, concret?

  De ce am acționat așa atunci?

  Ce emoții, frici sau limite aveam?

  Scopul: să înțelegi, nu să te scuzi.
  3. Vocea Prietenului Bun.
  Imaginează-ți că un prieten drag a făcut fix același lucru și vine la tine plin de vinovăție.

  Ce i-ai spune?

  Scrie:

  Cum îl înțelegi

  Ce compasiune îi oferi

  Ce l-ai ajuta să învețe

  Cum l-ai încuraja să meargă înainte

  Scopul: să descoperi compasiunea pe care o refuzi față de tine.
  Partea finală: Reunificarea
  Recitește toate cele trei texte.
  Apoi scrie 3–4 rânduri în care îmbini totul: recunoașterea greșelii, înțelegerea contextului și compasiunea.
  Exemplu de formulare:
  „Da, am greșit, și îmi înțeleg acum mai bine motivele și limitele. Mă angajez să repar cât pot și să învăț. Merit să merg mai departe și pot fi o versiune mai bună a mea.”
  Afirmații pentru iertarea de sine!
  Îmi accept trecutul fără să mă mai pedepsesc pentru el.
  Îmi permit să eliberez vinovăția care nu mă mai ajută.
  Înțeleg lecțiile din greșelile mele și cresc din ele.
  Mă eliberez de trecut și mă deschid către schimbare.
  Vorbesc cu mine cu bunătate, nu cu duritate.
  Las povara jos și aleg să merg înainte cu ușurință.
  Sunt demn/ă de iertare și de iubire.Cel ce nu se iartă pe sine şi care nu poate nădăjdui iertare decât de la sine suferă nedefinit. Acesta se încredinţează judecăţii necruţătoare a conştiinţei lui. Este chinul unui suflet care nu poate crede în dumnezeiasca iertare şi acestor cuvinte spuse Sfinţilor Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”. Acesta este chinul celui mândru, care opune propria judecată şi chiar auto-condamnarea dumnezeieştii milostiviri. El este mai drept decât Dumnezeu. Îl înfruntă. El are dreptate împotrivindu-se Lui. Dumnezeu vrea să îl ierte, însă el se condamnă.

  Expresia „trebuie să te ierţi pe tine însuţi”, câteodată replică la blândeţea evanghelică, ar vrea să spună că iei locul lui Dumnezeu, să-ți fii suficient: atunci îţi eşti pentru propria conştiinţă o referinţă suficientă spre a-ţi fi totodată avocat şi judecător. Pretenţia de a te ierta pe tine provine din ideologia autodispunerii de sine. În această perspectivă consideri că nu ai de dat socoteală nimănui, decât ţie însuţi. Că eşti capabil să ştii ce este bine pentru tine. Este un narcisism al conştiinţei morale. Şi, pentru a te scuza, a te apăra pe tine dinaintea forului propriei conştiinţe şi dinaintea oricărei instanţe a lumii acesteia şi a celeilalte, resursele indulgenţei sunt mari! „Sunt conştient de mine, de valoarea mea” este o expresie frumoasă – doar că această conştiinţă nu este decât o oglindă. Este o expresie frumoasă, când mă gândesc sincer că pot să-mi deschid neosândit conştiinţa dinaintea lui Dumnezeu, „Singurul, dinaintea Căruia am păcătuit” (Psalmul 51). Însă este o inepţie să-ţi cauţi scuze până le afli, pentru a te îndreptăţi singur. Este o eroare, căci atunci confunzi scuza cu iertarea.

  Dimpotrivă, cel ce nu se iartă pe sine şi care nu poate nădăjdui iertare decât de la sine suferă nedefinit. Acesta se încredinţează judecăţii necruţătoare a conştiinţei lui. Este chinul unui suflet care nu poate crede în dumnezeiasca iertare şi acestor cuvinte spuse Sfinţilor Apostoli: „Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer”. Acesta este chinul celui mândru, care opune propria judecată şi chiar auto-condamnarea dumnezeieştii milostiviri. El este mai drept decât Dumnezeu. Îl înfruntă. El are dreptate împotrivindu-se Lui. Dumnezeu vrea să îl ierte, însă el se condamnă. Cine îşi opune propria dreptate dumnezeieştii milostiviri va vrea să se pedepsească singur, considerându-L pe Dumnezeu prea bun – iar iertarea Lui prea lesnicioasă. Acesta tinde spre sinucidere, groaznică executare a celor deznădăjduiţi.

  Aici este una din formele „păcatului împotriva Duhului Sfânt”, una din porţile iadului. Satana, arhanghelul mândriei, este cel care întotdeauna vrea să aibă dreptate împotriva lui Dumnezeu – şi Îl acuză de inumană asprime sau de slăbiciune demnă de dispreţ. El nu poate crede în cuvântul milosârd din Evanghelie, aşa cum nu se poate pleca dinaintea dumnezeieştii bunătăţi. Acesta îşi rezervă dreptul şi puterea de a-şi ierta singur datoriile – doar dacă se consideră datornic. În parte, urăşte iubirea ce iartă. Mândria detestă smerenia. Consideră umilitoare dumnezeiasca iertare.

  „Să te ierţi pe tine” vrea, poate, să însemne în chip paradoxal să accepţi să fii ceea ce eşti. Să renunţi la judecata iremediabilă faţă de tine. Nu mă iert deloc pentru cutare faptă, pentru cutare cuvânt; mă consider de neiertat; nu mă iert pentru că am făcut sau spus aceasta. Ce scăpare am, dacă nu iadul? Ce ieşire am, dacă nu să renunţ să mai fiu procurorul şi judecătorul nemilos al sinelui? Să renunţăm la această prerogativă diabolică, la dreptatea fără Dumnezeu, la autoîndumnezeire . Să încetăm să fim mai drepţi şi mai aspri – sau mai indulgenţi ! – decât Cel ce este Judecătorul celor vii şi al celor morţi. Să renunţăm chiar a mai fi avocatul propriei persoane dinaintea conştiinţei noastre, dinaintea celuilalt şi dinaintea lui Dumnezeu. Să nu ne căutăm scuze; să nu ne apărăm; să pledăm pentru vinovăţie; să ne încredinţăm dumnezeieştii milostiviri. Să riscăm ipoteza referitoare la existenţa lui Dumnezeu: şi dacă ar fi adevărat?

  Hai să ne aruncăm în apă! Să ne afundăm, să ne botezăm în fluviul iubirii care iartă datoriile, care iartă fără condiţii. Să îndrăznim a ne ruga astfel: „Dumnezeule, de exişti, Te chem, căci mă aflu pe marginea prăpastiei. Mă urăsc groaznic. Consider că nu merit decât cea mai grea pedeapsă. Nu sunt vrednic de nicio iertare. Tu, Dumnezeule, de exişti, căci mulţime de sfinţi laudă sfânt Numele Tău, de exişti, pedepseşte-mă şi iartă-mă! Iartă-mi păcatele, căci nu mă pot ierta pe mine. Izbăveşte-mă, dezleagă-mă! Spune-mi şi mie, precum în Evanghelia Ta: Mergi! Iertate-ţi sunt păcatele!”.

  Darul pocăinţei Îl are ca părinte pe Tatăl Ceresc, Izvorul a toată dăruirea şi a tot binele; iar ca maică, asprul sentiment al neiertării. „Nu-mi voi ierta niciodată” – această exclamaţie, de nu este furată de dracul deznădejdii, se alipeşte de dumnezeiescul Mângăietor, Nădejdea celor deznădăjduiţi, Cuvântul şi dumnezeiescul Fiu Unul Născut Care făgăduieşte: Oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer!