Părintele Miron Mihăilescu Fragmente din cartea Cum să te rogi neîncetat, Editura Patmos, 2009.

 Noi presimţim un sublim în afara noastră, dar el este chiar în noi. Mântuitorul e chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu e chipul nostru:

Când ne rugăm pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, rostim în Altar: Ne rugăm şi ne cucerim, dă-ne nouă pe Duhul Sfânt şi prefă darurile puse înainte, în scump Sângele şi Trupul Hristosului Tău, pentru a ne fi spre înnoire. De ce înnoire? Fiindcă deformăm mereu chipul lui Dumnezeu din noi şi avem nevoie de Împărtăşanie pentru a cuceri starea pierdută, a asemănării cu Dumnezeu. Ne cucerim, ne străduim să realizăm, împreună cu Hristos cel înviat asemănarea cu Dumnezeu, să realizăm omul adevărat, sinea noastră. Chipul lui Dumnezeu e iubirea. Hristos ne-a adus iubirea Tatălui, făcându-Se El însuşi iubire, iar noi, primind iubirea Lui, ne regăsim sinea şi numai atunci devenim noi înşine. Iubirea presupune nimicirea eului tău egoist şi învierea ta cu Hristos. Dacă deciziile tale mărunte, de fiecare clipă, vor fi de calitate atunci, în mod neîndoielnic, şi deciziile mari vor fi la înălţime. Calitatea există numai avându-L pe Hristos drept sfătuitor suprem şi ordonator al gândurilor. Creştinul trebuie sa se roage amintindu-şi necontenit că Hristos îl urmăreşte cu privirea Lui iubitoare. El S-a rugat pentru cei ce-L urmează şi-L cred că a venit de la Tatăl, spre a le face cunoscută dragostea Lui. De vom conştientiza şi vom conlucra cu El la binele pe care ni-L vrea, vom simţi imperios îndemnul lăuntric să ne rugăm, vom auzi chemarea de-a ne adresa Lui în toată clipa sfătuindu-ne cu EL, controlând absolut toate gesturile, vorbele şi faptele cu duhul dragostei lui Hristos. Ni se spune clar: Rugaţi-vă neîncetat. Cum se poate lucrul acesta? Amintindu-ne necontenit că Hristos ne urmăreşte, că suntem sub privirea Lui iubitoare, iar asta te obligă a fi atent la Cel ce te vrea pentru El. Spunem copilăreşte că Dumnezeu, în gelozia Lui, vrea să fim în mod conştient ai Lui, fiindcă de fapt şi suntem ai Lui. Asta înseamnă asceza: silinţa de a ne învinge, de a ne cuceri, de a ne trezi dimineaţa conştientizând lucrarea Sfintei Treimi şi de a urmări această lucrare toată ziua. Aşa se naşte rugăciunea, din atenţia noastră neîncetată la lucrarea Sfintei Treimi în noi. Aşa începem a ne închina, cu bunul simţ superior prin care recunoaştem dragostea Tatălui, preluată de Fiul şi susţinută de Duhul Sfânt. Când facem semnul Sfintei Cruci nu ne atingem de noi înşine, ci ne atingem de Sfânta Treime, ne atingem de Creatorul a toate, mulţumindu-I pentru viaţa primită şi lăudându-L. Petrecând conştienţi toată ziua împreună cu EL, se înfiripă rugăciunea neîncetată ce izvorăşte din străfundul inimii, din credinţa că EL există în mine, EL – stăpânul vieţii mele; nu localizat undeva, ci tainic. Priveghind asupra lucrării Sfintei Treimi încă de la trezirea din somn, eu ştiu pe baza credinţei în Înviere Cine se află în mine și rugăciunea va deveni necesitate sfântă. Voi ajunge să nu mai pot a nu mă ruga, întreaga atenţie fiindu-mi absorbită de Oaspetele divin care a venit în casa inimii mele recunoscătoare. În lume necazuri veţi avea […] N-am unde să-Mi plec capul […] Dacă Mie mi-au făcut asta, voi să nu vă aşteptaţi la altceva. Mântuitorul nu promite uşurinţă, confort, înţelegere din partea oamenilor; promite, însă, că va fi cu noi şi, în modul acesta, ne va fi uşor să ducem poverile vieţii, fiindcă El va fi Cel ce ni le va purta dacă ne deschidem, total, din iubire, inima, pentru a-L primi şi urma. El asigură protecţia Tatălui pentru toţi cei ce-L urmează.