O întâmplare vădește cât de adevărată i-a fost dorința de a fi asemenea Domnului Iisus Hristos și a-L urma în nespusa Sa smerenie. A curățat singur toaletele școlii, pentru că omul responsabil cu serviciul de curățenie se îmbolnăvise. Considera curățarea toaletelor ca fiind una din îndatoririle sale obligatorii și o făcea cu grijă exemplară și firesc, fără trufie, ca și cum era o treabă ce-i revenea de la sine și pe care era dator a o face. O asemenea ocupație dezgustătoare nu numai că nu coboară un creștin care știe de ce o face, ci, dimpotrivă, îl înalță în ochii lui Dumnezeu, iar pe raționaliști îi face să se închine în fața măreției sufletului, ce nu doar propovăduiește umilința, al cărei rost este acela de a înălța, ci o și întrupează în forma cea mai înaltă a coborârii de sine, proprie creștinismului.
Toate faptele noastre, pe care le facem ca niște creștini ce lucrează poruncile, ne arată măsura virtuților noastre. Se poate ca o viață întreagă s-o petrecem repetând aceleași fapte bune, care arată la fel și se ridică la aceeași înălțime, încredințați că urmăm drumul drept; și de aceea, se poate să ne simțim mulțumiți de noi și să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că suntem creștini. Ajuns în această stare, un suflet este luminat, dar numai pe jumătate, și pleacă din această lume cunoscând doar în parte ce este lumina, pe măsura puținei lui silințe.
Dar vine un suflet mare și depășește toate sufletele mijlocii. Se luptă din putere în putere, lucrează toate poruncile, pune treptele, înaintează la fapte tot mai mari, se smerește foarte, își iubește vrăjmașii, se roagă pentru ce-i ce-l blesteamă și plânge împreună cu lumea. Un asemenea suflet, eliberat de patimile rele, pătimind cele dumnezeiești, se află în unire cu Dumnezeu, cântând, slăvind și mulțumind pentru toate binefacerile Lui. Scăldat în lumina Sfântului Duh, se bucură de roadele Acestuia, care sunt: dragostea, pacea, bucuria, credința, nădejdea… La acest praznic al fericirii și al frumuseții duhovnicești, sufletul stă pregătit pentru orice jertfă. Are nevoie doar de un imbold din afară, de condițiile potrivite și de mijlocul prin care să-și pună la încercare viața lăuntrică.
Sfântul Nectarie s-a gândit că, dacă îngrijitorul este bolnav și lipsește, va fi înlocuit și își va pierde slujba. Din iubire pentru aproapele, la cei 53 de ani ai săi, neținând seama că este arhiereu, în fiecare dimineață lua mătura și buretele și curăța toaletele, făcând ascultare cu ajutorul lui Dumnezeu. Unora le putea părea înjositoare, dar pentru cei care i se dăruiau cu bunăvoință, era cea mai înălțătoare. Astfel, dumnezeiescul Părinte s-a înălțat în ochii Domnului și ne-a lăsat o pildă de cea mai bună înălțare, smerenia. Cuprins de această simțire, proprie celor înduhovniciți, el nu bănuia că ar fi făcut ceva peste îndatoririle sale ci, dacă l-ar fi întrebat cineva, i-ar fi răspuns: „ceea ce trebuia să fac, am făcut ca un rob netrebnic!”.
Eu, monahul Teoclit Dionisiatul (autorul), am povestit această întâmplare unui frate mirean care m-a vizitat și care era pornit împotriva conducerii Bisericii. Reacția lui a fost: „Să cad în genunchi și să-i sărut picioarele!”. Iar eu gândeam în sinea mea ce putere are adevărata smerenie…
Sursa: Viaţa Sfântului Nectarie de la Eghina, făcătorul de minuni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Introdu adresa de email pentru a te abona la blog și vei primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.