.jpeg)
Sfântul loan Maximovici: Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția ortodoxă. 1) Cinstirea Maicii Domnului în timpul vieții sale pământești
Încă din timpurile apostolice şi până în zilele noastre,
toţi cei care L-au iubit cu adevărat pe Hristos au cinstit-o şi pe cea care L-a
născut, L-a crescut şi L-a îngrijit în timpul copilăriei Sale. Dacă
Dumnezeu-Tatăl a ales-o, Dumezeu-Duhul Sfânt a adumbrit-o, iar Dumnezeu-Fiul
S-a sălăşluit întru ea supunându-i-Se în timpul copilăriei, îngrijindu-Se de ea
atunci „când era spânzurat pe Cruce”, nu ar trebui atunci ca toţi cei care îşi
mărturisesc credinţa în Sfânta Treime să o cinstească şi pe Maica Domnului?
Chiar din zilele vieţii sale pământeşti, prietenii lui Hristos, Sfinţii
Apostoli, au arătat o mare grijă şi dragoste faţă de Preasfânta Născătoare de
Dumnezeu. Între toţi, cel mai mult Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan care,
împlinind porunca Dumnezeiescul ei Fiu, a luat-o la sine şi a îngrijit-o ca pe
propria sa mamă, din clipa în care Mântuitorul i-a spus de pe Cruce „Iată mama
ta” (Ioan 19: 27).
Dar, în timpul petrecerii sale pământeşti, Preasfânta
Născătoare de Dumnezeu a căutat să se ferească de slava care i se cuvenea ca
Maică a Domnului. A iubit mai mult liniştea, gătindu-se pentru plecarea către
lăcaşurile cele veşnice. Până în cea din urmă zi a vieţii sale, s-a îngrijit să
se arate vrednică de împărăţia Fiului său, iar înainte de a adormi, s-a rugat
fierbinte ca să fie izbăvită de duhurile cele rele, care aşteaptă sufletele
oamenilor după moarte şi se sârguiesc să le tragă în iad. Iar Domnul a ascultat
rugăciunea Maicii Sale, venind în clipa morţii înconjurat de mulţime de cete
îngereşti, pentru a-i primi sufletul.
Dar Maica Domnului L-a rugat, de asemenea, pe iubitul ei
Fiu ca, înainte de a adormi, să îşi poată lua rămas bun de la Sfinţii Apostoli.
De aceea, Domnul a făcut printr-o minune mai presus de fire, să fie aduşi în
aceeaşi clipă de la marginile pământului, pe unde propovăduiau Evanghelia, în
Ierusalim, toţi, afară de Toma, pentru a fi de faţă la slăvită adormire a
Maicii Sale.
Sfinţii Apostoli i-au purtat preacuratul trup spre mormânt
cu alai slăvit şi cântând psalmi, iar a treia zi, după ce li s-a alăturat şi
Sfântul Toma, au deschis mormântul, ca şi acesta să o poată vedea pentru ultima
oară pe Preacurata şi să-şi ia rămas bun măcar de la trupul ei adormit. Dar, nu
mică le-a fost mirarea atunci când, găsind mormântul gol şi întorcându-se
uimiţi la casele lor, în timpul mesei li s-a arătat însăşi Maica Domnului,
strălucind de lumină dumnezeiască şi spunându-le că Fiul ei a ridicat-o cu
trupul la ceruri, stând acum lângă slăvitul Său Tron, făgăduindu-le în acelaşi
timp că pururea va fi cu ei.
Acestea i-au umplut de multă bucurie pe Sfinţii Apostoli,
aceştia începând să o cinstească pe Preacurata Fecioară nu numai ca pe Maica
preaiubitului lor Învăţător şi Domn, ci şi ca pe o ajutătoare a lor, ca pe o
apărătoare a creştinilor şi rugătoare înaintea Dreptului Judecător pentru
întregul neam omenesc. Iar oriunde Evanghelia lui Hristos a fost propovăduită,
a fost de asemenea slăvită şi Preacurata Lui Maică.
Sfântul loan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă
Sfântul loan Maximovici: Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția ortodoxă. 2) Cei dintâi potrivnici ai cinstirii Maicii Domnului
Cu cât credinţa în Hristos se întindea şi numele
Mântuitorului era slăvit în tot pământul, iar împreună cu EI şi Cea care primise
să-I fie Maică, cu atât mânia potrivnicilor lui Hristos creştea împotriva ei.
Măria a fost mama lui Iisus. Ea a arătat o nemaiauzită curăţie şi, mai mult,
fiind acum în cereştile lăcaşuri, este un sprijin pentru toţi creştinii. Prin
urmare, toţi cei care-L urau pe Iisus Hristos şi care nu credeau în El, cei
care nu-I înţelegeau învăţăturile sau, mai bine spus, nu voiau să le înţeleagă
aşa cum le-a înţeles Biserica, cei care doreau să pună în locul dumnezeieştilor
învăţături ale lui Hristos propriile judecăţi omeneşti, toţi aceştia şi-au
aţintit ura pentru Hristos, pentru Evanghelie şi pentru Biserică asupra
Preacuratei Fecioare. Au urmărit să-i ştirbească cinstea, pentru ca, în acest
fel, să poată distruge şi credinţa în Fiul său. Au dorit să-i ştirbească
cinstirea printre oameni, pentru a putea să schimbe din temelii întreaga
învăţătură creştină. În pântecele Fecioarei, s-a întâlnit omul cu Dumnezeu. Ea
a fost cea aleasă a-I sluji Fiului lui Dumnezeu, ca scară pentru a Se pogorî El
din Ceruri. A defăima cinstirea sa înseamnă a smulge creştinismul din rădăcini,
a-1 distruge din înseşi temeliile sale.
Chiar după slăvită sa Adormire, necredincioşii au izbucnit
cu ură şi cu răutate împotriva ei. În timp ce Sfinţii Apostoli îi duceau pe un
pat preacuratul trup, pentru a-1 îngropa în Ghetsimani, în locul pe care ea
însăşi l-a ales, Sfântul Ioan Evanghelistul mergea înainte-i, purtând ramura
adusă Preacuratei din Rai de Arhanghelul GavriiI cu trei zile înainte,
înştiinţâd-o astfel că s-a apropiat ceasul mutării sale la lăcaşurile cele
cereşti.
„La ieşirea lui Israel din Egipt, a casei lui Iacov
dintr-un popor barbar”, cânta Sfântul Apostol Petru din Psalmul 113, iar întreg
alaiul Sfinţilor Apostoli, dimpreună cu ucenicii lor (ca de pildă Sfântul
Dionisie Areopagitul), care, de asemenea, au fost aduşi în chip minunat la
Ierusalim pe norii cerului, îi răspundeau „Aliluia”. Deci, în timp ce se
întâmplau cele înfăţişate, cu alaiul întreg psalmodiind această sfântă cântare,
numită de iudei „Aliluia”, adică „Slăviţi pe Domnul”, un preot iudeu, Atonie
s-a aruncat asupra patului, vrând să-1 răstoarne şi să arunce la pământ trupul
neprihănit al Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Dar nebunia lui a fost de îndată pedepsită: Arhanghelul
Mihail ce stătea în chip nevăzut de faţă, cu sabia sa i-a tăiat nelegiuitului
mâinile, acestea rămânând spânzurate de catafalc. Uluit şi zvârcolindu-se de
durere, Atonie şi-a dat seama că greşise şi, cerând iertare lui Iisus, pe Care
până atunci îl urâse, defăimându-I numele, a fost deîndată vindecat. S-a
botezat creştin numaidecât şi, mărturisindu-L pe Hristos înaintea iudeilor
dintre care ieşise, a primit moarte de mucenic. În acest chip, acea sârguinţă
de a ştirbi slava Maicii Domnului s-a întors într-o cinstire şi mai mare.
Însă vrăjmaşii credinţei în Hristos nu s-au oprit aici.
Frica i-a oprit arunci să-şi arate dispreţul pe care-1 nutreau faţă de
cinstirea adusă Preacuratei, dar răutatea lor nu contenea să lucreze întru ei.
Văzând că pretutindenea numele Mântuitorului era cinstit, au început îndată a
răspândi o mulţime de vorbe pângăritoare despre creştini. Nu au cruţat nici
numele Maicii Domnului, scornind o poveste cum că Iisus din Nazaret ar fi fost
dintr-o familie fără căpătâi, josnică şi stricată, mama sa fiind încurcată cu
un oarecare soldat roman.
Dar aici minciuna era prea făţişă pentru ca această
plăsmuire să fie băgată în seamă. Întreaga familie a lui Iosif, logodnicul
Măriei şi însăşi Măria erau bine cunoscuţi de locuitorii Nazaretului şi ai
ţinuturilor din împrejurimi. „De unde are El înţelepciunea aceasta şi puterile?
Au nu este Acesta fiul teslarului? Au nu se numeşte mama lui Măria şi fraţii
Lui: Iacov şi Iosif şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui nu sunt toate la noi?”
(Matei 13: 54-56; Marcu 6: 3; Luca. 4: 22) ziceau cei din ţinutul Nazaretului,
când Hristos Şi-a arătat înaintea lor în sinagogă înţelepciunea Sa
nepământească. Căci în oraşele mici, lucrarea fiecăruia este cunoscută până în
cele mai mici amănunte, ţinându-se sub o aspră veghere curăţia vieţii în
familie.
I-ar fi arătat oamenii lui Iisus o atât de mare cinste,
chemându-L să predice în sinagogă, dacă s-ar fi născut dintr-o legătură
nelegiuită? Iar Maria nu ar fi pătimit ceea ce spune Legea care osândeşte pe
asemenea oameni să fie ucişi cu pietre? Mai mult, fariseii ar fi avut o mulţime
de motive să-I reproşeze Lui Hristos purtarea Maicii Sale, dar lucrurile s-au
petrecut dimpotrivă. Maria s-a bucurat de o cinste preamare, în Cana, la nuntă,
unde a fost oaspetele de onoare şi, chiar când Iisus a fost batjocorit şi
bătut, nimeni nu şi-a îngăduit să o prihănească şi să o batjocorească pe
Preacurata Sa Maică.
Sfântul Ioan Maximovici: Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția ortodoxă. 3) Încercările iudeilor și ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului
Hulitorii iudei au
priceput curând că era cu neputinţă să o necinstească pe Maica Domnului, iar
după ceea ce ei înşişi cunoşteau despre ea, era cu mult mai uşor a-i dovedi
viaţa vrednică de laudă.
Aşadar, au lăsat la o
parte defăimarea, de care oricum se ocupau acum păgânii (Origen, împotriva lui
Celsus, I) şi încercau să dovedească măcar faptul că Maria nu fusese fecioară
atunci când L-a născut pe Hristos. Grăiau chiar că profeţiile care vorbeau
despre naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară nici nu au fost vreodată, prin
urmare era cu totul în deşert faptul că, în credinţa creştinilor, Iisus era
slăvit, deoarece o proorocie s-ar fi împlinit în Persoana Sa. S-au aflat chiar
tălmăcitori iudei (Aquila, Symmachus, Theodotion) care au alcătuit traduceri
noi, în elină după cărţile Vechiului Testament, traduceri în care binecunoscuta
proorocie a lui Isaia (Isaia 7: 14) zicea: „Iată, tânăra va lua în pântece”.
Aceşti tălmăcitori spuneau că înţelesul cuvântului ebraic Aalma este „tânără”
şi nicidecum „fecioară”, aşa cum „greşit” s-a pus în Septuaginta (a celor
şaptezeci), unde acest verset spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece”. Prin
aceste noi traduceri, doreau să arate că, în urma unei traduceri greşite a
cuvântului Aalma, gândirea creştină atribuia Mariei ceva ce era cu neputinţă –
naşterea fără sămânţă, când, de fapt, naşterea lui Hristos nu a fost defel
diferită de a celorlalţi oameni.
Oricum, strădania
diavolească a noilor traducători a fost dată pe faţă, deoarece, comparându-se o
mulţime de versete din Sfânta Scriptură, s-a văzut lămurit că înţelesul
cuvântului Aalma este cu siguranţă acela de „fecioară”. Şi, într-adevăr, nu
numai iudeii, ci chiar şi păgânii, luându-se după propriile tradiţii şi după
numeroase profeţii, aşteptau ca Răscumpărătorul lumii să se nască dintr-o
Fecioară. Iar Evangheliile arată limpede că Mântuitorul Iisus a fost născut de
către o Fecioară. „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” a
întrebat Maria – care făgăduise să-şi păstreze fecioria – pe Arhanghelul
Gavriil, cel care-i vestise naşterea lui Hristos. „Şi, răspunzând, îngerul i-a
zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se
va chema” (Luca 1: 34-35) Mai târziu, îngerul i s-a arătat şi dreptului Iosif,
care voia să o lase pe Maria în ascuns, văzând că aceasta a zămislit fără să fi
cunoscut nunta. Iar acestuia, Arhanghelul Gavriil i-a zis: „Nu te teme a lua pe
Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit Într-însa este de la Duhul Sfânt”,
amintindu-i proorocia lui Isaia, cum că Fecioara va lua în pântece (Matei 1:
18-25). Toiagul lui Aaron, care a înmugurit, muntele umbrit din care s-a
desprins piatra văzută de Nabucodonosor în primul vis tâlcuit de Proorocul
Daniil, poarta închisă pe care a văzut-o Proorocul Iezechiil şi multe alte
proorocii din Vechiul Testament au preînchipuit naşterea din Fecioară. Aşa cum
la început Adam a fost creat de Cuvântul lui Dumnezeu din pământ nelucrat şi
neatins înainte, tot aşa, şi acum Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a luat trup dintr-un
pântece feciorelnic, Fiul lui Dumnezeu devenind Adam cel Nou, ca astfel să
îndrepte căderea în păcat a lui Adam cel dintâi (Sfântul Irineu al Lionului,
Cartea a lll-a).
Naşterea cea fără de
sămânţă a Mântuitorului a fost şi este tăgăduită doar de către cei ce
tăgăduiesc Evanghelia, de vreme ce Biserica lui Hristos îl mărturiseşte pe
Acesta ca fiind „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria”.
Dar Naşterea Sa din cea
pururea Fecioară a fost şi este piatră de poticnire pentru cei ce se numesc pe
sine creştini şi care nu sunt smeriţi cu duhul şi nu se nevoiesc pentru a avea
o viaţă curată. Curăţia vieţii Maicii Domnului a fost o dojana pentru cei
necuraţi la cuget.
Deci, pentru a se arăta
că sunt creştini, nu au îndrăznit să tăgăduiască faptul că Mântuitorul S-a
născut din Fecioară, dar au început să răspândească învăţătura cum că Maica
Domnului ar fi rămas Fecioară doar până „a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut,
Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1: 25). „După ce L-a născut pe Iisus”,
spune înşelătorul învăţător Helvidius în secolul al IV-lea, şi ca el mulţi
alţii înainte şi după aceea, „Maria a intrat în viaţa conjugală alături de
Iosif, de la care a avut copii, numiţi
de Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos”. Însă cuvântul „până” nu arată că
Maria a rămas fecioară doar până la un moment dat, ci acest cuvânt, „până,
împreună cu alte cuvinte care îi sunt sinonime adeseori semnifică vecia.
În Sfânta Scriptură,
este scris despre Hristos: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea
păcii, cât va fi luna” (Psalm 71: 7), aceasta neînsemnând că atunci când nu va
mai fi luna pe cer, la sfârşitul lumii dreptatea lui Dumnezeu va înceta a mai
fi, ci, mai degrabă, atunci va triumfa.
Şi ce vrea să spună Apostolul prin cuvintele: „Căci El trebuie să împărătească
până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (1 Corinteni 15:
25)? Împărăţi-va oare Domnul numai până ce duşmanii Săi vor fi sub picioarele
Sale? Iar David, în a patra cântare a treptelor spune: „Iată, precum sunt ochii
robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile
stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se
va milostivi spre noi” (Psalm 122: 2). Aşadar, Proorocul va avea ochii aţintiţi
la Dumnezeu numai până va fi miluit, iar odată dobândită mila lui Dumnezeu îşi
va întoarce ochii de la El înspre pământ? Mântuitorul în Evanghelie le spune
Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28: 20). Aşadar, după sfârşitul acestui veac, Domnul nu va mai fi cu
ucenicii Săi, iar când aceştia vor sta în douăsprezece tronuri judecând cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel, nu vor mai fi în părtăşie cu El?
(Fericitul Ieronim, Despre pururea-fecioria Maicii Domnului).
Este de asemenea greşit
să credem că fraţii şi surorile lui Iisus au fost copiii Preasfintei Maicii
Sale. „Fraţii” şi „surorile” au câteva înţelesuri complet diferite.
Arătând o legătură de
rudenie sau o apropiere sufletească între anumite persoane, aceste cuvinte sunt
folosite uneori într-un sens mai larg, alteori într-un sens mai restrâns. În
ambele cazuri, sunt numiţi fraţi sau surori cei care au acelaşi tată şi aceeaşi
mamă, ori numai acelaşi tată sau aceeaşi mamă; sau chiar dacă nu au avut
aceeaşi taţi sau aceleaşi mame, dacă părinţii lor, devenind văduvi s-au
căsătorit (copiii devenind astfel fraţi vitregi); sau dacă părinţii lor sunt
rude foarte apropiate. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se poate citi că cei ce
sunt numiţi fraţi şi surori ai lui Iisus au fost sau erau consideraţi fraţi sau
surori după Mama Sa. Dimpotrivă, se ştia că Iacov şi ceilalţi dimpreună cu el
erau fiii lui Iosif, logodnicul Măriei care era văduv, având copii de la cea
dintâi nevastă (Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion, 78). De asemenea, sora
Maicii Domnului, Maria soţia lui Cleopa, cea care a stat cu ea sub Cruce (Ioan
19: 25) a avut şi ea copii care, în virtutea unei atât de strânse legături de
rudenie, pe drept cuvânt puteau fi numiţi fraţii și surorile Domnului. Iar
aceea că aşa-zişii „fraţi” şi „surori” ale Domnului nu erau de fapt fraţi şi
surori după mamă, este arătat şi dintru aceea că Hristos a încredinţat-o pe
Maica Sa mai înainte de a-şi da duhul pe Cruce celui mai iubit dintre ucenicii
Săi, anume lui Ioan. De ce ar fi făcut-o, dacă Maica Sa ar fi avut şi alţi
copii în afară de El? Aceia ar fi putut avea grijă de ea. Dar fiii lui Iosif,
aşa-zisul tată al Iui Iisus, nu s-au socotit datori să poarte grija mamei
vitrege, sau cel puţin nu i-au arătat Maicii Domnului o asemenea dragoste cum
au copiii pentru părinţii lor şi aşa cum i-a arătat Sfântul Ioan. Aşadar,
citirea cu multă luare-aminte a Sfintei Scripturi vădeşte netemeinicia celor ce
tăgăduiesc pururea-fecioria Maicii Domnului, ruşinându-i pe ei şi învăţăturile
lor.
Sfântul Ioan Maximovici: Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția ortodoxă. 3) Încercările iudeilor și ale ereticilor de a necinsti pururea-fecioria Maicii Domnului
Hulitorii iudei au
priceput curând că era cu neputinţă să o necinstească pe Maica Domnului, iar
după ceea ce ei înşişi cunoşteau despre ea, era cu mult mai uşor a-i dovedi
viaţa vrednică de laudă.
Aşadar, au lăsat la o
parte defăimarea, de care oricum se ocupau acum păgânii (Origen, împotriva lui
Celsus, I) şi încercau să dovedească măcar faptul că Maria nu fusese fecioară
atunci când L-a născut pe Hristos. Grăiau chiar că profeţiile care vorbeau
despre naşterea lui Mesia dintr-o Fecioară nici nu au fost vreodată, prin
urmare era cu totul în deşert faptul că, în credinţa creştinilor, Iisus era
slăvit, deoarece o proorocie s-ar fi împlinit în Persoana Sa. S-au aflat chiar
tălmăcitori iudei (Aquila, Symmachus, Theodotion) care au alcătuit traduceri
noi, în elină după cărţile Vechiului Testament, traduceri în care binecunoscuta
proorocie a lui Isaia (Isaia 7: 14) zicea: „Iată, tânăra va lua în pântece”.
Aceşti tălmăcitori spuneau că înţelesul cuvântului ebraic Aalma este „tânără”
şi nicidecum „fecioară”, aşa cum „greşit” s-a pus în Septuaginta (a celor
şaptezeci), unde acest verset spune: „Iată, Fecioara va lua în pântece”. Prin
aceste noi traduceri, doreau să arate că, în urma unei traduceri greşite a
cuvântului Aalma, gândirea creştină atribuia Mariei ceva ce era cu neputinţă –
naşterea fără sămânţă, când, de fapt, naşterea lui Hristos nu a fost defel
diferită de a celorlalţi oameni.
Oricum, strădania
diavolească a noilor traducători a fost dată pe faţă, deoarece, comparându-se o
mulţime de versete din Sfânta Scriptură, s-a văzut lămurit că înţelesul
cuvântului Aalma este cu siguranţă acela de „fecioară”. Şi, într-adevăr, nu
numai iudeii, ci chiar şi păgânii, luându-se după propriile tradiţii şi după
numeroase profeţii, aşteptau ca Răscumpărătorul lumii să se nască dintr-o
Fecioară. Iar Evangheliile arată limpede că Mântuitorul Iisus a fost născut de
către o Fecioară. „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” a
întrebat Maria – care făgăduise să-şi păstreze fecioria – pe Arhanghelul
Gavriil, cel care-i vestise naşterea lui Hristos. „Şi, răspunzând, îngerul i-a
zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu Se
va chema” (Luca 1: 34-35) Mai târziu, îngerul i s-a arătat şi dreptului Iosif,
care voia să o lase pe Maria în ascuns, văzând că aceasta a zămislit fără să fi
cunoscut nunta. Iar acestuia, Arhanghelul Gavriil i-a zis: „Nu te teme a lua pe
Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit Într-însa este de la Duhul Sfânt”,
amintindu-i proorocia lui Isaia, cum că Fecioara va lua în pântece (Matei 1:
18-25). Toiagul lui Aaron, care a înmugurit, muntele umbrit din care s-a
desprins piatra văzută de Nabucodonosor în primul vis tâlcuit de Proorocul
Daniil, poarta închisă pe care a văzut-o Proorocul Iezechiil şi multe alte
proorocii din Vechiul Testament au preînchipuit naşterea din Fecioară. Aşa cum
la început Adam a fost creat de Cuvântul lui Dumnezeu din pământ nelucrat şi
neatins înainte, tot aşa, şi acum Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a luat trup dintr-un
pântece feciorelnic, Fiul lui Dumnezeu devenind Adam cel Nou, ca astfel să
îndrepte căderea în păcat a lui Adam cel dintâi (Sfântul Irineu al Lionului,
Cartea a lll-a).
Naşterea cea fără de
sămânţă a Mântuitorului a fost şi este tăgăduită doar de către cei ce
tăgăduiesc Evanghelia, de vreme ce Biserica lui Hristos îl mărturiseşte pe
Acesta ca fiind „întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Măria”.
Dar Naşterea Sa din cea
pururea Fecioară a fost şi este piatră de poticnire pentru cei ce se numesc pe
sine creştini şi care nu sunt smeriţi cu duhul şi nu se nevoiesc pentru a avea
o viaţă curată. Curăţia vieţii Maicii Domnului a fost o dojana pentru cei
necuraţi la cuget.
Deci, pentru a se arăta
că sunt creştini, nu au îndrăznit să tăgăduiască faptul că Mântuitorul S-a
născut din Fecioară, dar au început să răspândească învăţătura cum că Maica
Domnului ar fi rămas Fecioară doar până „a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut,
Căruia I-a pus numele Iisus” (Matei 1: 25). „După ce L-a născut pe Iisus”,
spune înşelătorul învăţător Helvidius în secolul al IV-lea, şi ca el mulţi
alţii înainte şi după aceea, „Maria a intrat în viaţa conjugală alături de
Iosif, de la care a avut copii, numiţi
de Evanghelie fraţii şi surorile lui Hristos”. Însă cuvântul „până” nu arată că
Maria a rămas fecioară doar până la un moment dat, ci acest cuvânt, „până,
împreună cu alte cuvinte care îi sunt sinonime adeseori semnifică vecia.
În Sfânta Scriptură,
este scris despre Hristos: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea şi mulţimea
păcii, cât va fi luna” (Psalm 71: 7), aceasta neînsemnând că atunci când nu va
mai fi luna pe cer, la sfârşitul lumii dreptatea lui Dumnezeu va înceta a mai
fi, ci, mai degrabă, atunci va triumfa.
Şi ce vrea să spună Apostolul prin cuvintele: „Căci El trebuie să împărătească
până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale” (1 Corinteni 15:
25)? Împărăţi-va oare Domnul numai până ce duşmanii Săi vor fi sub picioarele
Sale? Iar David, în a patra cântare a treptelor spune: „Iată, precum sunt ochii
robilor la mâinile stăpânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile
stăpânei sale, aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce Se
va milostivi spre noi” (Psalm 122: 2). Aşadar, Proorocul va avea ochii aţintiţi
la Dumnezeu numai până va fi miluit, iar odată dobândită mila lui Dumnezeu îşi
va întoarce ochii de la El înspre pământ? Mântuitorul în Evanghelie le spune
Apostolilor: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”
(Matei 28: 20). Aşadar, după sfârşitul acestui veac, Domnul nu va mai fi cu
ucenicii Săi, iar când aceştia vor sta în douăsprezece tronuri judecând cele
douăsprezece seminţii ale lui Israel, nu vor mai fi în părtăşie cu El?
(Fericitul Ieronim, Despre pururea-fecioria Maicii Domnului).
Este de asemenea greşit
să credem că fraţii şi surorile lui Iisus au fost copiii Preasfintei Maicii
Sale. „Fraţii” şi „surorile” au câteva înţelesuri complet diferite.
Arătând o legătură de
rudenie sau o apropiere sufletească între anumite persoane, aceste cuvinte sunt
folosite uneori într-un sens mai larg, alteori într-un sens mai restrâns. În
ambele cazuri, sunt numiţi fraţi sau surori cei care au acelaşi tată şi aceeaşi
mamă, ori numai acelaşi tată sau aceeaşi mamă; sau chiar dacă nu au avut
aceeaşi taţi sau aceleaşi mame, dacă părinţii lor, devenind văduvi s-au
căsătorit (copiii devenind astfel fraţi vitregi); sau dacă părinţii lor sunt
rude foarte apropiate. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu se poate citi că cei ce
sunt numiţi fraţi şi surori ai lui Iisus au fost sau erau consideraţi fraţi sau
surori după Mama Sa. Dimpotrivă, se ştia că Iacov şi ceilalţi dimpreună cu el
erau fiii lui Iosif, logodnicul Măriei care era văduv, având copii de la cea
dintâi nevastă (Sfântul Epifanie al Ciprului, Panarion, 78). De asemenea, sora
Maicii Domnului, Maria soţia lui Cleopa, cea care a stat cu ea sub Cruce (Ioan
19: 25) a avut şi ea copii care, în virtutea unei atât de strânse legături de
rudenie, pe drept cuvânt puteau fi numiţi fraţii și surorile Domnului. Iar
aceea că aşa-zişii „fraţi” şi „surori” ale Domnului nu erau de fapt fraţi şi
surori după mamă, este arătat şi dintru aceea că Hristos a încredinţat-o pe
Maica Sa mai înainte de a-şi da duhul pe Cruce celui mai iubit dintre ucenicii
Săi, anume lui Ioan. De ce ar fi făcut-o, dacă Maica Sa ar fi avut şi alţi
copii în afară de El? Aceia ar fi putut avea grijă de ea. Dar fiii lui Iosif,
aşa-zisul tată al Iui Iisus, nu s-au socotit datori să poarte grija mamei
vitrege, sau cel puţin nu i-au arătat Maicii Domnului o asemenea dragoste cum
au copiii pentru părinţii lor şi aşa cum i-a arătat Sfântul Ioan. Aşadar,
citirea cu multă luare-aminte a Sfintei Scripturi vădeşte netemeinicia celor ce
tăgăduiesc pururea-fecioria Maicii Domnului, ruşinându-i pe ei şi învăţăturile
lor.
Sfântul Ioan Maximovici: Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă. 6) Râvna fără cunoștință
Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă
a „Imaculatei Concepţii” a adevăratei
cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria
Când aceia care au încercat să prihănească viaţa
neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară, în acelaşi chip cu
aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea
ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care
i-au defăimat icoanele, atunci
când slava Maicii lui Dumnezeu lumina
întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea
Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.
Această învăţătură, numită a Imaculatei Concepţii a
Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. În
ea, se spune că „Preabinecuvântata Fecioară Maria, din chiar primul moment al
conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un
privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Cristos, Salvatorul
neamului omenesc, a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului
originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu
alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc, de la chiar
zămislirea sa, prin harul lui Dumnezeu, ajungând, astfel, într-o stare în care
îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de
secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus, a adus în
discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost
zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee
a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult între clerul şi
mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul
Bisericii Soborniceşti, pierzând, prin aceasta, darul Duhului Sfânt.
Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii
bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de
păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi
stâlpii bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bemard de Clairvaux tăgăduiau
această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Duns Scot o apăra. De la
învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii
lor. Călugării dominicani, urmându-1 pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau
împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Duns Scot, franciscanii
se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a
continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre
tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi
puternice ale bisericii.
Nu se găsea, de asemenea, nici un sprijin în
limpezirea acestei poticniri
nici prin vedeniile
pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume
Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în
biserica Romei, povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului
care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită „imaculat”, lipsită de
păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta
Caterina de Siena spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la
păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei
descoperiri venită de la Însuşi Hristos[1].
Aşadar, pentru mult timp, credincioşii bisericii Romane nu
au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor
miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se
găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al
XV-lea) au rămas în afara acestei dezbinări şi numai acest papă, în 1475, a
îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip
lămurit, pentru ca, la câţiva ani după aceasta, să se opună osândirii unora
care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă
hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a
Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte, s-a opus osândirii celor ce credeau în
Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte, nu i-a osândit nici pe cei care nu
credeau în acest fel.
Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi
noi părtaşi între cei ce erau în biserica Latină, iar pricina era că le părea
acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i
acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o
preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte, căderea
teologilor occidentali în speculaţii abstracte, care duceau doar la un adevăr
părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă, sprijinul oferit acestei învăţături
de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că
ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de
Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea, deveniseră încredinţare desăvârşită
a bisericii Latine în secolul al XX-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca
fiind învăţătura bisericii, ceea ce a şi fost tăcut de către Papa Pius al
IX-lea, în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat
că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a bisericii Romane.
În acest fel, biserica Romei a mai adăugat o abatere de la
învăţătura dreaptă, pe care şi ea, la rându-i, o mărturisise înainte de a se
rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost
păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă.
Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care,
în simplitatea lor, au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă
Maicii lui Dumnezeu, făcându-i, prin această mărturisire, un nepreţuit dar. A
satisfăcut, de asemenea, şi slava deşartă a teologilor occidentali care au
scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea
acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi, de vreme
ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a bisericii, chiar dacă a
ascultat de părerile episcopilor bisericii Catolice, papa şi-a însuşit în mod
deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura bisericii Romane
şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a
Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii
Romei au fost declarați infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum
acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea, tot ca şi
o dogmă a bisericii Catolice, în 1870.
În acest chip, era schimbată învăţătura bisericii Apusene,
după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi
şi noi învățături, gândind că, prin acestea, va fi mult mai slăvit Adevărul,
dar, în realitate, nefăcând altceva decât să-L nimicească. În timp ce Biserica
Ortodoxă, cu smerenie, mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi
de la Sfinţii Apostoli, biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi
acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani
10: 2), alteori, datorită căderilor în superstiţii ori în „împotrivirile
ştiinţei mincinoase” (1 Timotei 6: 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea
că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi
numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar, pentru cei ce s-au
îndepărtat de ea, se vor împlini cuvintele: „Precum mlădiţa nu poate să aducă
roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în
Mine” (Ioan 15: 4).
Este adevărat că, în definiţia noii dogme, se spune că nu
s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii
ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre
Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate
textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea
Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea
şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află
vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai
mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu
desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind
născuţi din Adam, poartă un trup supus legii păcatului.
Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat
vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat, ar fi curăţit-o pe
Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că
Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni, a avut de purtat lupta
împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost
mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.
Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost
mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost
ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale
Iui Hristos (Bula Papala despre Dogma Imaculatei Concepţii).
Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai
înainte darul pe care Hristos 1-a făcut celorlalţi oameni prin Patimile şi
Moartea Sa pe lemnul Sfintei Cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a
trecut Maica Domnului atunci când a stat sub Crucea iubitului său Fiu şi,
îndeobşte, despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi
teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că
Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic,
„Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi
Co-Răscumpărătoare”[2].
„În actul răscumpărării ea, într-un anume fel, L-a ajutat pe Cristos”
(Catehismul Dr-ului Weimar). „Maica Domnului – scrie Dr. Lenz în a sa
Mariologie – a purtat povara martiriului cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă,
având inima frântă”. Din acest motiv, ea este „o completare a Sfintei Treimi”
şi, „aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între
majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura
Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. „Sub
trei aspecte – ca Fiică, Mamă si Aleasă a lui Dumnezeu – Fecioara Maria este
înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra
Fiului, la o anumită apropiere de Spiritul Sfânt” (Imaculata Concepţie, Maiou
Episcopul de Bourges).
Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei
latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc, Pururea Fecioara Maria
este pusă pe aceeaşi treaptă cu însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea
de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât.
Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a bisericii
Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat
direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de
către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre
Pururea Fecioara Maria.
În acest fel, biserica Romană, în strădaniile sale de a-i
aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire, merge pe calea zeificării ei.
Iar dacă acum, voci cu autoritate în biserică o numesc pe Fecioara „completare”
a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui
Dumnezeu.
Pe această cale, merg şi anumiţi gânditori din timpurile
noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem
teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre ,Asemeni celorlalţi,
şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului, vor să vadă în
ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel la mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi
om. În anumite privinţe, sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în
altele, dacă vă vine să credeţi, i-au lăsat cu mult în urmă. Căci, în timp ce
neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului,
aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o
mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui
Hristos, a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai
dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.
Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce
propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a
sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit „o viaţă diadică, omenească si
dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în
fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. „Ea este o
manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, „o făptură creată, dar în
acelaşi timp fără a mai fi creată”[3].
Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în
Apus unde, în acelaşi timp, o sumedenie de secte cu caracter protestant,
împreună cu marile curente protestante – luteranismul şi calvinismul – care, în
general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în
ajutor, se bucură de o mare popularitate.
Dar putem să le răspundem acestora cu cuvintele Sfântului
Epifanie al Ciprului: „În amândouă aceste erezii, sălăşluieşte aceeaşi
vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii lui Dumnezeu şi
atunci când, dimpotrivă, o slăvesc mai mult decât îi este cuvenit în chip
propriu” (Panarion „împotriva Colyridienilor”). Acest Sfânt Părinte îi ceartă
pe aceia care aproape că îi aduc Pururea
Fecioarei închinare ca lui Dumnezeu: „Să fie cinstită Maica Domnului, dar singur
lui Dumnezeu să I se aducă închinare” (Idem). „Deşi Maria a fost vas ales al
Iui Dumnezeu, totuşi ea a fost femeie prin fire, cu nimic deosebită de
ceilalţi. Şi chiar dacă în viaţa Maicii Domnului şi în Sfânta Tradiţie ni se
istoriseşte că i-a fost spus tatălui său Ioachim, în pustie: „Femeia ta a
zămislit”, totuşi această zămislire nu a putut fi fără unire conjugală şi fără
sămânţă bărbătească” (Ibidem). „Nu trebuie a adora ceea ce le este propriu
Sfinţilor din ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi
nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o femeie;
iar potrivit făgăduinţei, asemeni lui Isaac a fost gătită spre a intra în
iconomia dumnezeiască. Dar, pe de altă parte, să nu încerce să o defaime
nebuneşte cineva pe Pururea Fecioara”
(Sfântul Epifanie, Împotriva antidicomarioniţilor).
Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în
cântările şi rugăciunile rânduite, nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a
fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiţie. „Adevărului
îi este străin tot ceea ce este exagerat, aşa cum îi este străin tot ceea ce
este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită şi locul
potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii bisericii
Ortodoxe despre Maica Domnului).
Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei şi tăria cu care a
purtat toate suferinţele din timpul vieţii sale pământeşti, Părinţii Bisericii
au lepădat, pe de altă parte, ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare
între Dumnezeu şi om, în sensul unei asocieri la Răscumpărarea firii omeneşti.
Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri
împreună cu Fiul ei şi pentru a suferi împreună cu El Patimile pentru mântuirea
tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, episcopul
Mediolanului adaugă: „Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un
ajutor, după cum Însuşi a spus cu mult înainte prin gura Proorocului: „Priveam
în jur, nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci braţul
Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63:5)” (Sfântul Ambrozie,
Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria,
capitolul 7).
Acelaşi Sfânt Părinte învaţă despre păcatul strămoşesc de
care numai singur Mântuitorul este lipsit, astfel: „între toţi cei născuţi din
femeie nu este nici unul desăvârşit întru sfinţenie, în afară de Domnul nostru
Iisus Hristos Care, într-un chip nou şi cu totul străin, prin naştere curată,
nu a fost prihănit de întinăciune pământească” (Sfântul Ambrozie, Comentarii la
Luca). „Singur Fiul Iui Dumnezeu este fără de păcat. Toţi cei născuţi în chip
firesc din bărbat şi femeie sunt, din această pricină, a unirii cărnii, făcuţi
vinovaţi păcatului. Prin urmare, El, Care nu are păcat, nu a fost zămislit în
acest chip” (Sfântul Ambrozie, Despre căsătorie şi despre desfrânare). „Un
singur Om, Mijlocitorul între Dumnezeu şi ceilalţi oameni, este slobod de
înlănţuirea naşterii păcătoase, căci S-a născut din Fecioară, iar în naşterea
Sa nu a fost întinat de păcat” (Sfântul Ambrozie, Împotriva lui Iulianus).
Un alt vestit învăţător al Bisericii, cinstit în Apus în
mod cu totul deosebit, Fericitul Augustin scrie: „iar despre ceilalţi oameni,
mai puţin Cel Care este piatra din capul unghiului, nu văd nici un alt chip de
a deveni temple a lui Dumnezeu şi locaşuri ale Celui Preaînalt în afara
naşterii în duh, care trebuie să fie precedată de naşterea în trup. Aşadar,
oricât de mult ne-am gândi la pruncii care sunt încă în pântecele mamei, chiar
dacă Evanghelistul spune despre Sfântul Ioan Botezătorul că a săltat de bucurie
în pântecele mamei sale (ceea ce s-a petrecut prin lucrarea Duhului Sfânt) sau
dacă însuşi Domnul îi spune lui Ieremia: „înainte de a ieşi din pântece, te-am
sfinţit” (Ieremia 1: 5) , nu contează cât de mult aceste vorbe ar putea sau nu
să ne ducă cu gândul la faptul că în această stare copiii pot ajunge la o anume
sfinţenie, totuşi, în nici un caz, nu încape îndoială că starea de sfinţenie
prin care cu toţii la un loc şi fiecare dintre noi devenim temple ale lui
Dumnezeu o ating doar aceia dintre noi care s-au născut din nou; iar pentru a
fi născut din nou înseamnă că te-ai mai născut o dată. Numai aceia care au fost
deja născuţi se pot uni cu Hristos şi cu Trupul Său cel sfânt care face
Biserica Sa templu viu al slavei lui
Dumnezeu” (Fericitul Augustin,
Scrisoarea 187).
Cuvintele de mai sus, care sunt ale unora dintre
învăţătorii cei din vechime ai Bisericii, dovedesc faptul că şi în Apus
învăţătura care acum este răspândită, înainte, era lepădată. Chiar după căderea
bisericii Apusene, Bernard care este recunoscut ca fiind o voce importantă,
scria: „Mă înspăimânt acum, văzând că unii dintre voi au ales să schimbe
lucruri de căpătâi, aducând sărbători noi, necunoscute înainte de către
Biserică, sărbători care nu sunt primite de gândire şi de predania cea din
vechime. Suntem noi cu adevărat mai înţelepţi şi mai smeriţi decât părinţii
noştri? Veţi zice: Trebuie să o slavim pe Maica Domnului cât mai mult cu
putinţă. Aceasta este adevărat, dar cinstirea Împărătesei Cerurilor cere
dreaptă socoteală. Această Fecioară-împărăteasă nu are trebuinţă de cinstire
neadevărată, având prin sine cununile adevărate ale slavei şi însemnele
demnităţii. Cinstiţi-i neprihănirea trupului şi sfinţenia vieţii sale!
Minunaţi-vă de mulţimea darurilor Fecioarei, închinaţi-vă Fiului ei, înălţaţi-o
pe cea care a zămislit fără a cunoaşte atingere şi a născut fără a şti durerea!
Şi ce ar mai trebui adăugat la aceste cinstiri? Lumea spune că trebuie cinstită
zămislirea sa care a fost mai înainte de slăvită sa naştere, căci dacă nu ar fi
existat mai înainte zămislirea, nici naşterea nu ar fi fost slăvită. Dar dacă
cineva, din aceleaşi motive ar spune că trebuie să aducem aceeaşi cinstire şi
părinţilor Fecioarei? S-ar putea cere în acelaşi chip şi pentru bunicii şi
străbunicii ei, până la infinit. Mai mult, cum poate să nu fie păcat acolo unde
a fost atingere trupească? Mai mult decât toate acestea, să nu afirme cineva că
Pururea Fecioara a fost zămislită de la Duhul Sfânt, iar nu de către om. Susţin
cu hotărâre că Duhul Sfânt S-a coborât peste ea, iar nu că a venit cu ea”.
„Spun că Fecioara nu putea atinge sfinţenia înainte de a fi zămislită, cu atât
mai mult, cu cât nu fiinţa. Dacă, cu atât mai mult nu putea fi sfinţită în
clipa zămislirii, din pricina păcatului care este nedespărţit de zămislirea
firească, atunci rămâne doar că a fost sfinţită după ce a fost zămislită în
pântecele maicii sale. Această sfinţire, dacă nimiceşte păcatul sfinţeşte
naşterea, iar nu zămislirea sa. Nimănui nu-i este dat să fie zămislit întru
sfinţenie; numai Domnul Iisus Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt, fiind
astfel Singurul cu totul curat încă de la zămislirea Sa. În afară de El, este
adevărat pentru toţi cei din spiţa omenească ceea ce unul dintre urmaşii lui
Adam spune despre el însuşi, atât din smerenie cât şi din pricina adevărului:
„Că iată întru ferădelegi m-am zămislit” (Psalmul 50: 6). Cum poate cineva să
spună că zămislirea sa a fost întru totul curată, odată ce nu este o lucrare a
Duhului Sfânt, fără a mai spune că s-a născut din poftă trupească? Desigur că
Pururea Fecioara nu primeşte cinstirea care este vădit că slăveşte păcatul. Ea
nu poate în nici un chip să primească o noutate scornită împotriva învăţăturii
Bisericii, o noutate care este rădăcina neluării aminte, sora necredinţei şi
fiica uşurătăţii minţii” (Bernard, Scrisoarea 174). Cele spuse mai sus vădesc
noutatea şi absurditatea dogmei bisericii Apusene.
Învăţătura lipsei desăvârşite a păcatului la Maica
Domnului nu se potriveşte nici cu Sfintele Scripturi unde, de mai multe ori, se
aminteşte de lipsa păcatului numai la Cel despre Care se spune că „unul este
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (1 Timotei 2: 5);
„şi păcat în El nu este” (7 Ioan 3: 5); „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici
s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2: 22); „ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4: 15); „Căci pe El, Care n-a
cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat” (2 Corinteni 5: 21). Pe când, cu
privire la restul oamenilor, se spune „Cine ar putea să scoată ceva curat din
ceea ce este necurat?” (Iov 14: 4). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă
de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi…
Căci dacă, pe când eram încă vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea
Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui”
(Romani 5: 8-10).
Această învăţătură contrazice de asemenea Sfânta Tradiţie
conţinută în numeroase scrieri ale Sfinţilor Părinţi unde se vorbeşte despre
slăvită sfinţenie a Maicii lui Dumnezeu doar de la naşterea sa, ca şi de
curăţirea sa de către Duhul Sfânt la zămislirea Mântuitorului, iar nu la
zămislirea sa de către Sfânta Ana. „Căci nimeni nu este fară de păcat înaintea
Ta, chiar dacă ar trăi numai o zi pe faţa pământului, ci numai Tu Doamne Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai venit în lume fără de păcat şi prin Care
noi cei credincioşi am dobândit milă şi iertare de păcate” (Sfântul Vasile cel
Mare, A treia rugăciune de la Vecernia Cinzecimii). „Dar când Hristos a venit
în lume neavând tată și dintr-o Maică-Fecioară, curată, ce n-a cunoscut nunta,
temătoare de Dumnezeu, neprihănită şi care nu a ştiut de bărbat şi, întrucât I
se potrivea să Se nască, El a curăţat prin aceasta firea femeiască, stingând
amărăciunea Evei şi biruind legile firii” (Sfântul Grigorie Teologul, Lauda
fecioriei). Oricum, chiar şi atunci, aşa cum Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan
Gură de Aur spun, Maica Domnului nu a fost aşezată într-o stare în care nu mai
putea să păcătuiască, ci a purtat mai departe grija mântuirii sale, biruind
toate ispitele ieşite în cale (Sfântul Ioan Hrisostom, Comentarii la Sfânta
Evanghelie după Ioan, Omilia LXXXV; Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 160).
Învăţătura potrivit căreia Maica Domnului a fost curăţită
de orice păcat înainte de naşterea sa, astfel încât din ea să poată fi zămislit
curat Hristos este lipsită de noimă. Căci, dacă Hristos s-ar fi putut naşte
numai dacă Fecioara s-ar fi născut curată, ar fi fost de trebuinţă ca şi
părinţii ei, la rândul lor să fi fost lipsiţi cu desăvârşire de păcatul
strămoşesc, deci să fi fost născuţi din alţi părinţi lipsiţi de păcat şi, tot
aşa mergând mai departe în acest fel, se poate trage concluzia că Hristos nu
S-ar fi putut întrupa decât dacă toţi strămoşii Săi după trup, până la Adam
inclusiv, ar fi fost mai dinainte curăţiţi de păcatul strămoşesc. Dar atunci nu
ar mai fi fost de trebuinţă ca Hristos Însuşi să vină în trup, de vreme ce
întruparea s-a săvârşit pentru a nimici păcatul.
De asemenea, această învăţătură, ca şi aceea că Maica
Domnului a fost păzită de harul lui Dumnezeu spre a nu cădea în păcat îl arată
pe Dumnezeu nemilostiv şi nedrept. Căci dacă, Dumnezeu ar fi putut să o
păzească pe Maria de păcate şi să o cureţe de urmele păcatelor înainte de se fi
născut, atunci de ce nu i-a curăţat şi pe ceilalţi oameni înainte de naştere,
ci i-a lăsat mai departe în păcat? Aşadar, reiese de aici că Dumnezeu
mântuieşte oamenii în ciuda voinţei lor, hotărând pentru unii, mai înainte de a
se fi născut, mântuirea lor.
Învăţătura cea nouă, ce pare să aibă pretenţia că o
slăveşte pe Maica Domnului, în realitate îi defăimă toate virtuţile. La urma
urmei, dacă Maria, chiar în pântecele maicii sale, când nu putea să dorească
nimic nici bun, nici rău a fost păzită de harul lui Dumnezeu de orice
prihănire, iar după naşterea sa, tot prin acest har a fost păzită de a mai
păcătui, atunci ce merit ar mai avea ea? Dacă ar fi fost aşezată într-o stare
în care să nu mai poată păcătui şi nu a mai păcătuit, atunci pentru ce a
slăvit-o Dumnezeu într-atât? Dacă ea, fară a purta nici o luptă şi fară a avea
nici cea mai mică plecare înspre păcat a rămas curată, atunci de ce a fost ea
încununată mai mult decât oricine altcineva? Nici o biruinţă nu se poate arăta
fără un vrăjmaş înfrânt.
Curăţia şi sfinţenia Pururea Fecioarei constă în aceea că
ea, fiind „fiinţă omenească cu patimi, asemeni nouă” într-atât L-a iubit pe
Dumnezeu şi atât I s-a dăruit, încât prin curăţia sa a fost înălţată deasupra
întregii firi omeneşti. De aceea, fiind mai înainte cunoscută şi dinainte
aleasă, ei i-a fost dat să fie curăţită prin Duhul Sfânt, Care a umbrit-o şi a
zămislit în pântecele ei pe Mântuitorul lumii. Învăţătura Imaculatei Concepţii,
adică a curăţirii sale prin harul lui Dumnezeu neagă biruinţa ei asupra
ispitelor, preschimbând-o dintr-o biruitoare căreia i se cuvine să primească
cununa slavei într-o unealtă oarbă a voii dumnezeieşti.
Aşadar, acest „dar” oferit Maicii Domnului de către Papa
Pius al IX-lea şi toţi care au gândit că o pot slăvi pe Maica Domnului prin
aceea că scornesc noi „adevăruri” nu este nicidecum o mai mare slăvire şi o mai
mare cinstire a Fecioarei, ci mai degrabă o micşorare a slavei Maicii lui
Dumnezeu. Întrutot Sfânta
Fecioară a fost într-atât slăvită de Însuşi Dumnezeu, într-atât de înălţată în
timpul petrecerii ei aici pe pământ, încât nici o găselniţă omenească nu poate
adăuga, măcar cât de puţin slavei şi cinstirii ei. De aceea, cei care umblă
cu inovaţii nu fac altceva decât să-i
ascundă chipul dinaintea ochilor lor. „Luaţi aminte să nu vă fure minţile
cineva cu filosofia şi cu deşartă înşelăciune din predania omenească, după
înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos”, scria Sfântul Apostol
Pavel, insuflat de Duhul Sfânt (Coloseni 2: 8).
O asemenea „deşartă înşelăciune” este şi învăţătura despre
Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, învăţătură care la
prima vedere îi înalţă, dar care de fapt îi micşorează cinstirea. Ca orişice
minciună este o sămânţă a „tatălui minciunii” (Ioan 8: 44), diavolul care a
izbutit în acest chip să amăgească pe mulţi care nu înţeleg că prin aceasta o
hulesc pe Maica Domnului. Împreună cu această învăţătură, trebuiesc lepădate
toate celelalte care izvorăsc din ea sau îi sunt asemănătoare. Strădania de a o
înălţa pe Maica Domnului pe aceeaşi treaptă cu Hristos, astfel încât
Răscumpărătorul şi „Co-Răscumpărătoarea” să fi suferit la fel potrivit învăţăturii
papistaşe, sau că „firea umană a Maicii Domnului în rai, alături de
Dumnezeu-Omul Iisus împreună ne descoperă icoana completă a omului”[4]
– este, de asemenea, o înşelăciune deşartă şi o amăgire a filosofiei. În
Hristos Iisus „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3:
28); şi Hristos a răscumpărat întregul neam omenesc; de aceea, la Slăvită
învierea Sa, se spune că „Adam dănţuieşte şi Eva se bucură” (Condacul Învierii
pe glasul întâi şi al treilea), iar prin Înălţarea Sa, Domnul a ridicat
întreaga fire omenească.
De asemenea, acea învăţătură care spune că Maica Domnului
este „o completare a Sfintei Treimi” sau un „al patrulea Ipostas”, că „Fiul şi
Maica sunt revelări ale Tatălui prin cel de-al Doilea şi cel de-al Treilea
Ipostas”, că Fecioara Maria este „o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a
mai fi creată” – toate acestea sunt rodul înţelepciunii deşarte, mincinoase,
care nu se mulţumeşte cu ceea ce Biserica a păstrat încă din vremurile
Apostolilor, ci se luptă să o slăvească pe Preasfânta Fecioară mai mult chiar
decât a slăvit-o Dumnezeu.
În acest chip, se împlinesc cuvintele Sfântului Epifanie
al Ciprului: „Unii fără de căpătâi în părerile lor despre Preasfânta şi
Pururea-Fecioara s-au străduit şi se sârguiesc să o pună pe aceasta în locul
lui Dumnezeu” (Sfântul Epifanie, Împotriva
antidicomarioniţilor). Dar, ceea ce îi este adus Fecioarei în desăvârşită
şi învârtoşată nesimţire, în loc să îi fie spre laudă i se face spre hulire;
iar Preacurata leapădă minciunile, fiind Maica Adevărului (Ioan 14: 6).
Sfântul Ioan Maximovici: Cinstirea Maicii Domnului în tradiția ortodoxă
Biserica Ortodoxă învață despre Maica Domnului doar ceea
ce Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură au spus despre ea și în fiecare zi o
slăvește în lăcașele sale, cerându-i ajutorul și ocrotirea. Cunoscând că ei îi
sunt bineplăcute numai acele laude care sunt pe potriva slavei sale, Sfinții
Părinți și melozii le-au cerut adesea, ei și Fiului ei, să le arate în ce chip
să o cânte. „Întărește-mi mintea, Hristoase Dumnezeule, ca să cânt cu îndrăzneală
lauda Preacuratei Maicii Tale” (Icosul Adormirii). „Biserica învață că Hristos
a fost cu adevărat născutdin Pururea Fecioara Maria” (Sfântul Epifanie, Adevărul despre credință). „De nevoie
este ca și noi să mărturisim pe Preasfânta și Pururea Feciara Maria că este cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu. Căci cei ce se leapădă cum că Preasfânta
Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu cu adevărat nu mai sunt credincioși, ci
ucenici ai fariseilor și saducheilor” (Sfântul Efrem Sirul, Către Ioan Monahul).
Din Sfânta Tradiție, este știut că Maria a fost fiica
venită la bătrâneție a lui Ioachim și a Anei și că Ioachim cobora din spița
împărătească a lui David, iar Ana se trăgea din seminție preoțească. Având
această rădăcină aleasă, erau totuși săraci. Dar nu aceasta îi întrista cel mai
mult pe acești drepți, ci, mai degrabă, aceea că nu aveau copii și nu trăgeau
nădejde ca urmașii lor să-L vadă pe Mesia. Și iată cum, odată defăimați fiind
de iudei pentru că erau sterpi, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu cu suflet
smerit – Ioachim, într-un munte unde a fugit după ce arhiereul nu a vrut să
primească jertfa la templu, iar Ana în grădina lor plângându-și neputința
sterpiciunii – și atunci le-a fost trimis un înger, înștiințându-i că în curând
vor da naștere unei fiice. Pini de bucurie, au făgăduit s-o închine pe aceasta
lui Dumnezeu.
După nouă luni, li s-a născut o fiică pe care au chemat-o
Maria și care, din fragedă pruncie, a fost împodobită cu cele mai alese virtuți
ale sufletului. Când a ajuns la trei ani, părinții ei, împlinind făgăduința, au
adus-o pe micuța Maria la templul din Ierusalim; aici, a urcat singură mulțimea
treptelor și, printr-o descoperire a lui Dumnezeu, a fost primită de marele
arhiereu, care a dus-o în Sfânta Sfintelor, e purtând în sine harul lui
Dumnezeu care rămânea asupra ei în templul lipsit până atunci de acest har.[1]
A fost rânduită în ceata fecioarelor care slujeau la templu, dar petrecea atât
de mult timp rugându-se în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că viețuia
acolo.[2]
Fiind împodobită cu toate virtuțile, a făcut ăilda unei nemaiîntânite curății a
vieții. Smerită și ascultătoare față de toți, nu a supărat pe nimeni, nu a
rostit niănui vreo vorbă urâtă, s-a arătat tuturora prietenoasă și nu s-a
plecat nici unui gâng necurat (După Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Despre viața Maicii Domnului și despre
pururea-fecioaria Sfintei Maria).
„În ciuda virtuților și a neprihănirii vieții pe care o
ducea Maica Domnului, păcatul și moartea veșnică își făceau arătată lucrarea și
nici nu se putea să fie altfel: aceasta este învățătura adevărată și credincioasă
a Bisericii Dreptslăvitoare despre legătura Maicii lui Dumnezeu cu păcatul
strămoșesc și cu moartea” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învățăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului).
„Străină oricărei căderi în păcat, ea nu a fost străină ispitei păcatului”.
„Singur Dumnezeu este fără de păcat, pe când omul va avea ceva de îndreptat și
de desăvârșit, pentru a putea împlini porunca lui Dumnezeu: «Fiți sfinți, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt» (Levitic,
19: 2)” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariul
la Psalmul 118). Cu cât este cineva mai curat și mai desăvârșit, cu atât
își dă seama mai mult de neputințele sale, socotindu-se pe sine cel mai nevrednic.
Fecioara Maria, dăruindu-se pe sine întreagă lui Dumnezeu,
chiar dacă a alungat dinru sine orice înclinație păcătoasă, totuși a simțit, cu
mult mai mult ca noi toți ceilalți, slăbiciunea firii omenești și, cu
înfrigurare, dorea venirea unui Mântuitor. Întru smerenia sa, se socotea
nevrednică a fi chiar și numai slujitoarea aceleia care avea să-L nască pe
Domnul. Așadar, nimic nu-i putea abate mintea de la rugăciune și, luând aminte
la sine însăși, Maria s-a făgăduit lui Dumnezeu de a nu se însoți cu bărbat și
de a-și păzi fecioria, pentru ca întreaga sa viață să-I slujească numai Lui și,
atunci când vârsta nu i-a mai îngăduit a mai rămâne în templu, fiind logodită
cu bătrânul Iosif, ea s-a mutat în casa acestuia, în Nazaret. Aici, i s-a
arătat Arhanghelul Gavriil, care i-a adus vestea cea bună: cum că ea va fi care
va naște pe Fiul Celui Preaînalt.
„Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu
tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de
cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și
îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată,
vei lua în pântece și vei naște Fiu, și vei chema numele Lui, Iisus. Acesta va
fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema, și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui
tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci,
și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi
aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul
fânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru
aceeam, și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1: 28 – 35).
Maria a primit vestea trimisă prin înger cu smerenie și
ascultare. „Atunci Cuvântul, într-un chip numai de El știut, S-a pogorât și,
după voința Lui, a intrat în Fecioara și S-a sălășluit în ea” (Sfântul Efrem
Sirul, Laudă Maicii lui Dumnezeu).
„Așa cum lumina luminează ceea ce este ascuns, în același chip, Hristos curăță
ce este nevăzut în firea lucrurilor. Așa a curățat-o pe Fecioara, iar apoi S-a
născut, așa încât să fie arătat că, acolo unde este Hristos, se arată și
curăția în toată puterea sa. El a curățat-o pe Fecioară, fiind mai înainte
gătită de către Duhul Sfânt, iar apoi pântecele, fiind curățit, L-a zămislit. A
curățat-o pe Fecioara, deși aceasta era neprihănită, de aceea, născându-Se, El
a păzit-o Fecioară. Nu voiesc a spune că Maria a atins nemurirea, ci că nu s-a
mai plecat spre porniri păcătoase” (Sfântul Efrem Sirul, Omilie împotriva ereticilor, 41).
„Lumina S-a sălășluit înlăuntrul ei, curățindu-i mintea,
gândurile și îndeletnicirile, sfințindu-i fecioria” (Sfântul Efrem Sirul, Maria și Eva).
„Pe ceea ce era curată, neprihănită potrivit înțelegerii
omenești, El a curățit-o prin har” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învățăturii Bisericii Ortodoxe
despre Maica Domnului).
Fecioara n-a dezvăluit nimănui cele spuse de înger, însă
îngerul i-a arătat în vis lui Iosif cele despre ea și despre nemaiauzita
zămislire de la Duhul Sfânt (Matei 1:
18 – 25), iar după nsșterea lui Hristos, împreună cu nenumărate cete îngerești,
i-a vestit pe păstori. Aceștia, venind să I se închine Noului Născut, vesteau
cele spuse lor despre Prunc. După ce înainte a îndurat tăcută bănuielile,
Fecioara a ascultat tăcută și acum, punând în inima sa toate aceste cuvinte ce
se grăiau despre slava Fiului său (Luca
2: 8-19). Patruzeci de zile după aceasta, a auzit și rugăciunea de laudă a
dreptului Simeon precum și proorocia despre sabia care va trece prin sufletul
ei. Mai apoi, ea a văzut cum Iisus Se întărea cu Duhul și Se umplea de
înțelepciune, L-a auzit învățând în templu pe când era El de doisprezece ani și
toate acestea ea le păstra în inima ei (Luca
2: 21-51). Chiar și așa, plină de har, ea nu a înțeles pe deplin în ce chip era
lucrarea și preaslăvirea Fiului ei pe pământ. Îi era încă propriu ceea ce
evreii credeau despre Mesia, iar simțămintele ei firești, care o făceau să se
îngrijoreze pentru El și să-L oprească de la lucruri și primejdii ce puteau să
se ivească, erau mult prea mari. Pentru aceasta, la început, fără să-și dea
seama, se arăta peste măsură de ocrotitoare față de Fiul ei, ceea ce L-a făcut
să arate cu cât mai presus sunt legăturile în duh asupra celor după trup (Matei 12: 46-49). „Căci Se grijea de
cinstea Maicii Sale, dar mult mai mult Se grijea Domnul de mântuirea sufletului
ei și de binele oamenilor pentru care S-a și înveșmântat cu trup” (Sfântul Ioan
Gură de Aur, Comentarii la Evanghelia
după Ioan, Omilia 21). Fecioara a înțeles acestea și a ascultat cuvântul
lui Dumnezeu și l-a păzit (Luca 11:
27-28). Ca nimeni altcineva, a avut gândul lui Hristos (Filipeni 2: 5) și, purtând nemângâiată durerea sa de mamă atunci
când și-a văzut Fiul batjocorit și pătimind, umplându-se de bucurie în ziua
Învierii, în ziua Cincizecimii a fost îmbrăcată cu putere de sus (Luca 24: 49). Duhul Sfânt, Care S-a
pogorât peste ea, a învățat-o toate (Ioan
14: 26) și a călăuzit-o la tot adevărul (Ioan 16: 13). Încinsă fiind cu această putere, s-a pornit cu multă
râvnă a împlini lucrările ce le auzise de la Fiul și Mântuitorul ei, ca, în
acest chip, să se înalțe și să ajungă să fie cu El. Sfârșitul vieții
Preasfintei Maici a lui Dumnezeu a fost începătura proslăvirii ei. „Împodobită
fiind cu slavă dumnezeiască” (Irmosul Canonului
Adormirii Maicii lui Dumnezeu), stă și va sta, în ziua Judecății și în
veacul ce va să vie, de-a dreapta tronului Fiului ei. Va împărăți dimpreună cu
El, având îndrăzneală către Dânsul ca Maică a Sa după trup și ca una ce este
unită în duh cu El, ca una care a împlinit voia lui Dumnezeu și i-a călăuzit pe
ceilalți (Matei 5: 19). Milostivă și
plină de dragoste, ea își arată dragostea ei pentru Fiul ei și Dumnezeu prin
iubirea față de oameni, mijlocind pentru aceștia în fața Celui milostiv și
izbăvindu-i, prin cererea ei, pe cei aflați în nevoi pe pământ.
Trecând prin toate greutățile vieții pământești,
mijlocitoarea creștinilor vede fiecare lacrimă, aude fiecare oftat și rugăciune
adusă ei.
În chip osebit, aproape de ea sunt cei ce poartă lupta cu patimile
și au râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu, dar este
grabnic-ajutătoare și în grijile lumești: „Tuturor scârbiților, bucurie și
asupriților, folositoare, și flămânzilor, dătătoare de hrană, străinilor,
mângâiere, celor învăluiți, adăpostire, bolnavilor, cercetare, celor
neputincioși, acoperământ și sprijinire, toiag bătrâneților, tu ești,
Preacurată, Maica Dumnezeului Celui de sus (Stihirile din Paraclisul Maicii Domnului).
„Nădejdea, mijlocitoarea și scăparea creștinilor”,
„Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni și folosințe, neadormită (Condacul
Adormirii), „izbăvește lumea, prin rugăciunile tale cele neîncetate” (Theotokionul glasului al III-lea).
„Fericiți suntem și noi, folositoare pe tine avându-te, că ziua și noaptea te
rogi pentru noi” (Miezonoptica de toate
zilele).
Nu poate mintea sau cuvântul să zugrăvească slava celei ce
s-a născut din firea omenească cea păcătoasă, dar a ajuns „mai cinstită decât
Heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii”.
„Al tainelor lui Dumnezeu celor negrăite și dumnezeiești,
văzând în Fecioară harul arătat și plinit cu adevărat, mă bucur. Și chipul cel
străin și nespus a-l înțelege, nu mă pricep. Cum cea aleasă singură s-a arătat
curată mai presus de toată făptura cea văzută și cea gândită. Pentru aceasta,
vrând a o lăuda pe dânsa, mă spăimântez foarte cu gândul și cu cuvântul. Înă
îdrăznind, propovăduiesc și măresc: Aceasta este cortul cel ceresc” (Icosul Intrării în Biserică a Maicii Domnului).
„Nu izbutește nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci
se întunecă și mintea cea mai presus de lume să cânte ție, de Dumnezeu
Născătoare. Însă, fiind bună, primește credința; că știi râvna noastră cea
dumnezeiască, cu tu creștinilor ești ocrotitoare, pe tine te mărim” (Irmosul Cântării a IX-a de la Utrenia Bobotezei).
