În aceasta luna, în ziua a douazeci si treia, pomenirea Sfântului Mucenic Lup.
Sfântul
mucenic Lup (Lupus) a trait la sfârsitul veacului al treilea si
inceputul celui de-al patrulea, si a fost un servitor credincios al
Sfântului marelui mucenic Dimitrie (Dumitru) din Tesalonic (praznuit la 26 octombrie).
Fiind de fatza la moartea stapânului sau, sfântul Lup si-a muiat
hainele in sângele lui si a luat inelul din mâna sfântului. Cu acestea,
sfântul Lup a facut multe vindecari si minuni în Tesalonic, invocând
numele marelui mucenic Dimitrie. A distrus si multi idoli pagânesti, asa
încât a început sa fie urmarit si persecutat de pagâni, dar puterea lui
Hristos l-a pazit nevatamat.
Sfântul Lup s-a predat pe sine însusi în mâinile chinuitorilor sai si, din porunca împaratului Maximian Galerius, i s-a taiat capul cu sabia.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Irineu, episcopul Sirmiului.
Acest sfânt a trait pe vremea împaratiei lui Diocletian, fiind episcop al Sirmiului. Fiind prins în Sirmiu a fost adus la Peonia, si a stat înaintea guvernatorului Prov, marturisind si propovaduind credinta în Hristos, Adevaratul Dumnezeul nostru. Deci a fost închis în temnita, apoi scotându-l a fost batut, si dupa hotarârea de pierzare, taindu-i-se capul a fost aruncat în râul Saon. Si asa si-a savârsit mucenicia.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Sfintitului Mucenic Irineu, episcopul Lugdunului (Lyon).
Sfântul
nostru Parinte Teofor Irineu, ce a primit providential numele pacii
pentru a se face solul Sfântului Duh, s-a nascut in Asia Mica în jurul
anului 140. In prima parte a tineretii sale, urmase la Smirna
învatatura batrânului episcop Sfântul Policarp (cf. 23 februarie),
care continua traditia sfântului apostol Ioan. Astfel el a învatat sa
ramâna credincios traditiei apostolice, transmise de Biserica. "In
Biserica - învata el - Dumnezeu si-a instalat Apostolii, Profetii si
Ierarhii, si toata lucrarea Duhului Sfint. Din acest Duh se exclud deci
toti cei care, refuzând sa alerge catre Biserica, se lipsesc ei însisi
de viata prin falsele lor doctrine si actiunile lor depravate. Caci
acolo unde e Biserica se gaseste si Duhul lui Dumnezeu ; si acolo unde
se gaseste Duhul lui Dumnezeu, acolo se afla Biserica si tot harul. Iar
Duhul este însusi Adevarul" (Impotriva Ereziilor III, 24).
Dupa un sejur la Roma, Irineu deveni Preot al Bisericii de la Lyon în Galia (Franta), în perioada persecutiilor lui Marcus Aurelius (în jurul lui 177). In calitate de prezbiter (acest termen corespundea pe atunci functiei de Preot si a celei de Episcop, de aceea unii presupun ca Irineu era in vremea aceea deja episcop de Vienne, si ca apoi a primit însarcinarea cu Biserica din Lyon) al acestei Biserici el fu însarcinat sa duca Papei Eleutherius (Elefterie) la Roma admirabila scrisoare pe care Sfintii Mucenici din Lyon o adresau Crestinilor din Asia si din Frigia, descriind maritele lor lupte pentru a respinge secta eretica a lui Montan (cf. Praznuirea sfintilor Sanctus, Blandine si tovarasii lor, la 25 iulie - aceasta scrisoare a fost transmisa de Eusebiu din Cezareea, Istoria ecleziastica, V, Isv., care e si principala noastra sursa despre viata Sfântului Irineu; a fost emisa ipoteza ca Sfântul nostru ar fi fost autorul acestui document). Intr-adevar, prin forta Duhului Sfint Mucenicii puteau triumfa în fata slabiciunii trupului si sa dispretuiasca moartea. Mucenicia este într-adevar marturia cea mai înalta a adevarului, semnul victoriei Duhului asupra trupului si gajul nadejdii noastre în Reînviere.
Revenit la Lyon, Irineu a succedat Sfantului Pothin (care tocmai fusese ucis în chinuri) în fruntea Bisericii din Lyon si Vienne (oras în Franta, la 30 km sud de Lyon). Episcop, primind din traditia apostolica "carisma sigura a adevarului" pentru a proclama si interpreta Evanghelia, el isi consacra de-acum viata marturiei acestui adevar, asemeni Mucenicilor. "Trebuie sa iubesti cu un zel extrem ceea ce apartine Bisericii si sa te agati cu putere de traditia adevarului", predica el (Impotriva Ereziilor III, 14, 4). Demonstra o energie fara margini pentru a aduce la credinta populatiile barbare, dar solicitudinea sa se rasfrângea de asemenea asupra întregii Biserici. Astfel, el scria Papei Victor (189-198), în numele Episcopilor de Galia al caror prim reprezentant era, pentru a-l convinge sa nu rupa comuniunea cu Bisericile din Asia, care sarbatoreau Pastele a paisprezecea zi a lunii Nissan. "Pentru ca acest obicei din vechime a fost transmis de înaintasii nostri, care mentineau pacea unii fata de altii, nimic nu cere sa se impuna uniformitatea", sustinea el, caci : "Diferenta în ale postului confirma uniunea în credinta" (citata in Eusebiu, idem, V, 24, 13).
Irineu stralucea în special în lupta împotriva ereziilor, printre care împotriva "gnozei cu nume-mincinos" care, din Asia Mica, se raspândise în toate marile orase ale Imperiului si atragea pe multi oameni prin doctrinele sale esoterice. Principala sa lucrare, care nu a fost pastrata în întregime decât în traducerile în latina si armeana, se intituleaza : Punere in lumina si refuz a gnozei cu-nume-mincinos. Este mai cunoscuta sub titlul : Impotriva Ereziilor (SC 152-153, 210-21, 263-264, 293-294). Lupta împotriva gnosticilor permise Sfântului Episcop sa contureze un tablou magistral al Doctrinei Crestine. El arata mai întii ca aceasta "gnoza", pe care o cautau zadarnic ereticii în fabulatiile mitice si constructiiile complicate ale inteligentei lor pervertite, este darul preaînalt al milei, pe care Duhul Sfânt il acorda Crestinului în trupul viu al Bisericii. Numai în aceasta din urma ne putem potoli setea cu apa limpede care curge de partea strapunsa a lui Hristos, pentru a primi în ea viata vesnica. Toate celelalte doctrine nu sunt decât "cisterne sparte" (cf. Ieremia 2 :13). Iar adevaratii "gnostici" nu sunt cei care resping si dispretuiesc trupul pentru a adora un Dumnezeu necunoscut si pe creatorul sau, ci oamenii "spirituali" care au primit din partea Duhului Sfânt arvuna învierii trupului si cinstei. Rupând cu traditia dualitatii elenistice între trup si suflet, Sfântul Irineu dezvolta doctrina Sfântului Ioan a "Cuvântului întrupat", pentru a interpreta sensul vocatiei fiintei umane. Primul Adam a fost plamadit din lut de catre cele doua Mâini ale lui Dumnezeu : Cuvântul si Duhul, ca imagine a lui Dumnezeu, dupa modelul trupului slavit al lui Hristos ; si o suflare de viata i-a fost data pentru ca, din imagine, sa avanseze spre asemanarea cu Dumnezeu. Inselat de catre diavolul gelos de prerogativele ce îi fusesera date, si cazut in moarte, nu a fost totusi abandonat de Dumnezeu, care avea din toata vesnicia intentia de a-l face partas la slava sa. Revelatiile si profetiile Vechiului Testament, si mai ales Intruparea Cuvântului, moartea Sa, Învierea Sa si slavita Inaltare, constituie etapele necesare acestei "Economii" a Istoriei Mântuirii. Având mereu în vedere acest scop final pentru care El crease pe om, Cuvântul s-a întrupat, "recapitulând" în el însusi pe primul Adam. La fel cum primul om, nascut dintr-un pamânt virgin, prin neascultarea virginei Eva, a cazut în pacat prin intermediul lemnului, tot astfel Hristos a venit in lume din ascultarea Fecioarei Maria si a fost atârnat pe lemnul Crucii. Aceasta doctrina a "recapitularii" (cf. Efeseni 1:10), fundamentala la sf. Irineu, se afla expusa mai ales în lucrarea sa Impotriva Ereziilor III, 22:"Si-a dat sufletul Sau pentru sufletul nostru si trupul Sau pentru trupul nostru, si El a raspândit Duhul Tatalui pentru lucrarea uniunii si comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii, facându-l pe Dumnezeu sa coboare în oameni prin Duh si facându-l pe om sa urce pâna la Dumnezeu prin Invierea Sa" (Idem V, 1, 1).
Cuvântul lui Dumnezeu care crease lumea ordonând-o in mod nevazut în forma de cruce, s-a facut cunoscut, la vremea cuvenita, pe Cruce, pentru a aduna în Trupul sau toate fiintele ratacite si sa le aduca la cunoasterea de Dumnezeu (Idem IV, 18 si Demonstratie a Predicarii apostolice 33). Aparând, nu în maretia sa de nedescris ci ca om, El a aratat în El însusi imaginea lui Dumnezeu repusa la locul sau si din nou îndreptata spre asemanare. Si El ne-a hranit "la sânul trupului Sau", pentru ca, învatati sa mâncam si sa bem Cuvântul lui Dumnezeu, si întariti prin "pâinea nemuririi", sa ne apropiem de viziunea lui Dumnezeu care aduce cinstirea (Idem IV, 38, 3). "Nu se poate trai fara Viata, si nu exista viata decât prin comuniunea cu Dumnezeu, iar aceasta participare întru Dumnezeu consta în a-L vedea pe Dumnezeu si a se bucura de blândetea Sa.... Caci slava lui Dumnezeu este omul viu iar viata omului este viziunea lui Dumnezeu" (Idem IV, 20, 5-7).
Pentru Irineu, discipol al celor care îi cunoscusera pe Apostoli, cunoasterea este deci dragoste si îndumnezeire a omului în Persoana Mântuitorului Hristos. Mult mai mult decât un simplu refuz al "falsei gnose", doctrina sa, admirabila în simplitate si profunzime, contine în germene tot ceea ce Parintii care au urmat vor dezvolta în scrierile lor de inspiratie divina. Desi majoritatea scrierilor sale nu au fost pastrate în greceste, unele din ideile majore ale Sf. Irineu se regasesc la Sfintii Grigorie Teologul, Grigorie de Nisa, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin etc. Poate fi deci considerat pe buna dreptate ca unul din Teologii cei mai importanti ai perioadei ce a precedat Sinodul de la Niceea.
In Occident, sfântul Irineu de Lyon este praznuit pe 28 iunie. Moastele sale au fost dispersate de Protestanti in 1562.Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Calinic, patriarhul Constantinopolului.
Acest sfânt Calinic, Patriarh de Constantinopol (693-705), a fost mai întâi preot al bisericii Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei, din Vlaherne. Iar pentru bunatatile cele dumnezeiesti ce avea, a fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului în anul 693, la moartea patriarhului Pavel (686-693), în zilele crudului împarat Iustinian cel tânar (685-695), nepotul lui Iraclie, care cugetând multe scârbe împotriva lui, i-a poruncit o data sa dea binecuvântare ca sa fie surpata biserica Nascatoarei de Dumnezeu cea care se numea a Mitropoliilor. Dar Sfântul i-a raspuns ca nu este rugaciune de stricaciune, ci mai vârtos de zidire; ca Dumnezeu a facut lumea spre întarire, nu spre stricaciune. Deci grabindu-l cei ce erau trimisi, si suparându-l si silindu-l, zise fericitul: "Slava Tie, Hristoase, Celui ce pururea îngaduiesti", si îndata biserica s-a surpat.
Deci fiind scos împaratul din împaratie, pentru multele lui fapte rele, si taindu-i-se nasul a fost izgonit la Cherson. Si de acolo scapând, a luat ajutor de osti de la bulgari, si mergând la zidurile Constantinopolului, a plecat cu viclesug pe patriarhul si pe tot sfatul de au iesit si l-au primit. Apoi si-a calcat juramântul ce-l facuse pe cinstita Cruce si pe Sfânta Evanghelie si pe cinstitul Trup si Sânge. Si cum a intrat în cetate, îndata a umplut cetatea de omor. Si a fost rapit fericitul Calinic de ostasii lui si izgonit la Roma, aratându-i Iustinian nasul cel taiat, si chinuindu-l. Dupa aceea ducându-l la Roma, a fost pus la o temelie de zid, si l-au zidit pe din afara, ca asa poruncise tiranul. Si peste patruzeci de zile spargând zidul, a fost aflat înca viu cu suflet, si mai traind înca patru zile dupa aceea, catre Domnul s-a mutat, si a fost îngropat în biserica Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, precum poruncisera trimisii papei ce era atunci la Roma.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintilor 38 de Mucenici din Tracia, care de sabie s-au savârsit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Sfantul
Mucenic Lupu a trait pe vremea imparatiei lui Aurelian (270-275), si
era rob la un stapan, dar liber pentru Hristos, in Care credea. Plin de
ravna dumnezeiasca, Sfantul defaima pe zeii cei fara de suflet ai
paganilor. Pentru aceasta, paganii inchinatori la idoli, umplandu-se de
manie, s-au pornit impotriva lui cu sabiile scoase, iar Sfantul, stand
in mijlocul lor, le propovaduia cuvantul lui Dumnezeu, plin de credinta,
de intelepciune si de darul lui Dumnezeu, ca, voind ei sa-l prinda, ii
oprea puterea lui Hristos si nu-i lasa sa se apropie de dansul.
Stand apoi departe, si-au intins arcurile si au inceput a trage in
el cu sagetile, ca Sfantul era in mijlocul lor, ca o tinta pentru
sageti, dar nu-l nimereau, nici nu-l raneau. Deci, Mucenicul lui
Hristos, fiind nebotezat, dorea Sfantul Botez, ca nu voia sa moara in
mainile chinuitorilor lui, ca un pagan. Drept aceea, s-a rugat lui
Dumnezeu, si, indata, s-a varsat din cer, ca o ploaie repede, apa peste
dansul, luand astfel de sus, baia cea dumnezeiasca, incat se mirau
paganii, vazand aceasta.
Deci, Sfantul Lupu s-a dat, dupa aceea, singur si de buna voie, in
mainile paganilor, ca un miel la junghiere, iar aceia, luandu-l, l-au
dus la dregatorul lor. Si incerca dregatorul sa-l amageasca, cu
imbunari,pe credinciosul rob al lui Hristos, fagaduindu-i ca il va
slobozi din robie, daca se va inchina idolilor. Dar, neputand sa-l
amageasca, a poruncit sa fie batut cu bete, fara crutare. Facandu-i lui,
apoi, si alte feluri de chinuri si de batai si neputand sa-l clinteasca
din credinta pe ostasul lui Hristos, l-a osandit la taierea cu sabia.
Deci, plecandu-si capul, si-a pus, astfel, sufletul pentru Hristos,
Domnul nostru. Intru
aceasta zi, viata Cuviosilor Parintilor nostru Eutihie si Florentie
(+540), aratata din cuvintele Sfantului Grigorie Dialogul. In
hotarele Nursiei, vietuiau impreuna, in sihastreasca pustietate, doi
barbati cu chipul monahicesc, unul cu numele Eutihie, iar altul
Florentie. Deci Eutihie, aprinzandu-se cu caldura de ravna dumnezeiasca,
se ingrijea nu numai de a sa mantuire, ci si de a altora si se sarguia
sa aduca multe suflete la Dumnezeu, prin cuvintele si indemnurile sale,
cele de suflet folositoare, iar Florentie, in simplitatea lui, numai la
sine luand aminte, isi traia viata lui in rugaciune. Si nu departe de
locuinta lor, era o manastire, in care murise staretul, iar monahii,
adunandu-se, au venit la Eutihie si l-au rugat pe el, ca sa le fie lor
staret, in manastirea lor. Si, ascultand rugamintea acelora, Eutihie a
mers la ei si a luat carmuirea manastirii, iar, pe Florentie, l-a lasat
sa traiasca la acel loc sihastresc, ca sa nu se pustiasca biserica cea
mica, pe care o aveau acolo. Deci, ramanand singur, Florentie se ruga
Atotputernicului Dumnezeu, sa-i dea ajutor, sa poata trai, fara
suparare, in singuratatea aceea. Si, intr-o zi, dupa savarsirea
obisnuitelor rugaciuni, iesind el din biserica, a vazut, in fata usii,
un urs, cu capul plecat la pamant si nearatand nimic din naravul sau de
fiara, ci, aievea, prin blandetea lui, facea sa se inteleaga ca a venit,
fiind trimis de Dumnezeu, spre ascultare si spre slujba. Deci,
cunoscand aceasta, robul lui Dumnezeu Florentie a multumit Domnului, ca
i-a trimis un impreuna vietuitor ca acesta si, fiindca ramasesera la
chilia lui cinci oi si nu era cine sa le pasca pe ele si sa le pazeasca,
a poruncit ursului, zicandu-i sa mearga sa maie oile acela la pasune si
sa le pasca, iar, la ceasul al saselea, sa se intoarca, impreuna cu
ele. Si a inceput fiara aceea sa faca aceasta totdeauna, avand grija
pastoririi oilor, cea hotarata lui. Si ursul, obisnuit, ca o fiara ce
era, sa manance carne, acum, flamand, pastea oile, biruindu-si naravul
lui de fiara. Si cand omul lui Dumnezeu voia sa posteasca pana la ceasul
al noualea, poruncea ursului, ca la ceasul al noualea sa se intoarca cu
oile. Si asa facea fiara aceea. Iar cand nu voia sa flamanzeasca, pana
la ceasul al noualea, ci, in ceasul al saselea voia sa manance, la acel
ceas se intorcea si ursul. Si la toata porunca omului lui Dumnezeu se
supunea fiara si niciodata nu a gresit. Pentru ca niciodata nu a venit
la ceasul al noualea, cand ii poruncea sa vina la ceasul al saselea, si
nici la ceasul al saselea, cand ii poruncea sa vina la al noualea ceas.
Pentru ca Dumnezeu, pe fiara aceea, pe care a supus-o placutului Sau, a
inteleptit-o ca sa priceapa porunca staretului, si sa faca voia lui. Si,
slujind asa staretului, multa vreme, a inceput, in partile acelea, sa
se duca vestea pretutindenea, despre omul lui Dumnezeu, Florentie. Si
toti se mirau de minunea aceea, cum paste fiara oile, slujind
batranului.
Dar diavolul, vechiul vrajmas, i-a pornit pe unii spre invidie.
Pentru ca el, cand vede pe cei buni luminati cu slava, atunci, ii
prinde, prin invidie, pe cei ce sunt razvratiti cu naravul si cu viata,
si-i trage la pierzare. Deci, cu indemnarea diavolului, patru monahi,
din ucenicii fericitului Eutihie, s-au pornit cu pizma mare asupra lui
Florentie, zicand ca staretul lor nu facea semne, iar Florentie,
ramanand singur in chilia cea sihastreasca, se arata slavit prin atatea
minuni. Deci, ascunzandu-se intr-un loc pe unde mana ursul oile la
pasune, l-au ucis. Neintorcandu-se ursul la staret, la ceasul in care
avea porunca sa se intoarca, staretul era la mare nedumerire, asteptand
pana seara si, nevazand intoarcerea ursului cu oile, a inceput a se
mahni, ca ursul, pe care se obisnuise a-l numi frate, nu s-a intors. A
doua zi s-a dus la camp, ca sa caute fiara, impreuna cu oile, si, gasind
pe urs ucis, s-a intristat foarte mult. Cercetand cu de-amanuntul, a
aflat cine a ucis ursul, si a inceput a plange si a se tangui, nu atat
pentru moartea ursului, cat pentru rautatea sufletului celor patru
frati. Si, cand a aflat ava Eutihie de necazul lui Florentie, l-a chemat
pe el la sine, si-l mangaia. Iar omul lui Dumnezeu, stand inaintea
staretului si fiind cuprins de mare durere, a zis: "Nadajduiesc spre
Atotputernicul Dumnezeu, ca acuma in viata aceasta, inaintea ochilor
tuturor, cei care mi-au ucis ursul, desi nu le facuse nici un rau, sa-si
ia rasplatire de la Domnul, pentru rautatea aceasta." Deci, acestea
zicandu-le placutul lui Dumnezeu, Florentie, indata, dupa glasul lui au
urmat faptele. Pentru ca acei monahi s-au acoperit, de la Dumnezeu, cu
lepra mare si au putrezit toate madularele lor si cu rana aceea au si
murit. Si aceasta facandu-se, omul lui Dumnezeu Florentie s-a
inspaimantat mult, fiindca a blestemat pe acei frati. Deci, n-a incetat a
se tangui toata viata sa, pentru fratii aceia, iar pe sine se numea
ucigasul lor salbatic. Aceasta a facut-o Dumnezeu, ca barbatul acela
simplu si imbunatatit sa nu mai indrazneasca, in orice fel de necaz, sa
arunce sageata cuvantului de blestem asupra cuiva.
Deci, vietuind intru toate zilele vietii sale, ca un mare placut al
lui Dumnezeu, a trecut la viata cea nesfarsita. Asemenea si Cuviosul
Parinte Eutihie, pascand turma cea incredintata lui, ani indestulati, si
pe multi povatuindu-i si indreptandu-i la calea cerestii Imparatii, s-a
dus catre Domnul. Desi in viata sa el nu a facut minuni, insa, dupa
mutare s-a aratat facator de minuni, Domnul preamarind pe robul Sau, ca,
din hainele lui, care ramasesera dupa el, se dadeau tamaduiri la multe
neputinte. Cand nu ploua si se facea uscaciune mare, peste tot pamantul,
atunci poporul din tara aceea, adunandu-se, lua haina Cuviosului
Eutihie si, ducand-o la biserica si inaintea Domnului rugandu-se, umbla
cu ea prin sate, prin tarini si prin gradini, si, indata, se da, de la
Dumnezeu, ploaie indestulata, adapand pamantul. Din acest lucru se vede
ce fel de putere aveau cei placuti lui Dumnezeu, a caror imbracaminte,
aducandu-se inaintea Domnului, potolea mania Ziditorului. Asa se
proslavea Dumnezeu, prin minunile celor placuti ai Sai. Iar, acum,
pentru aceleasi minuni, Dumnezeu este si va fi proslavit de noi, robii
Sai, in vecii vecilor! Amin. Intru aceasta zi, cuvant din Pateric Spunea
un parinte oarecare, catre altul, zicand ca la anul 1072, era un frate,
anume Ioan, pe care-l numeau Ciprian, care, fiind carturar, avea
randuiala de citet. Deci, a murit acest frate si, dupa catava vreme, se
arata aievea si, la aratare, duhovnicescului frate, Sava, pe care si tu
il stii. Si se arata in usa chiliei lui, stand gol, cu totul parlit de
foc, ca un taciune. Si, strigand cu amar, cerea mila si iertaciune. Si,
spunand pricina osardiei lui, zicea: "Ma impotriveam si graiam impotriva
Legii si a Scripturii." Deci, o vedenie infricosatoare ca aceasta
vazand, duhovnicescul nostru parinte, o vreme n-a spus nimanui aceasta,
nicidecum, nici macar mie, care eram cu dansul, temandu-se, precum zicea
mai pe urma, sa nu fie cumva vreo inselaciune draceasca. Dar, dupa ce a
mai trecut multa vreme, pe fata i-a spus lui: "De nu vei arata la toti
pacatul acesta al meu, vei da seama." Si, fiindca imi spusese mie toate
cu de-amanuntul, am cautat, ca duhovnic si am aflat pricina, precum si
el singur imi spusese. Si, cu adevarat, nimeni altul, ca el, nu se
impotrivise celor zise si scrise de legile lui Dumnezeu si de
dumnezeiestile Scripturi, care, desi, se graiesc si se scriu si de noi
nevrednicii, insa nu este cu putinta a scoate sau a adauga ceva, la cele
ce s-au hotarat si s-au asezat de Duhul Sfant. Ca se zice: "Blestemat
sa fie, daca cineva ar adauga ceva la acestea sau ar scoate ceva." Pe
care blestem sa nu-l patimeasca si el, asemenea, in acest fel. Iar noi,
auzind acestea, am facut pentru el tot cea am putut. Dumnezeului nostru,
slava, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.
Mucenicul
lui Hristos Agatonic a trait în zilele împaratului Maximian (284-305),
si era dintr-o familie buna si cunoscuta, cea a Hypasienilor.
Acest
Sfânt Apostol Tadeu, numit si Levi, era din cetatea Edesei, evreu de
neam, foarte iscusit si învatat în dumnezeiestile Scripturi.