Cateva explicatii legate de obiectele folosite la slujba

 

Ce rost au lumanarile, tamaia, apa sfintita si celelalte lucruri pe care le folosim la mai toate slujbele si in multe momente ale vietii noastre crestinesti particulare.

De ce aprindem lumanari la slujbe sau cand facem rugaciuni?

Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ea ne insoteste totdeauna cand ne intalnim in vreun fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand moare, cand se roaga acasa la el sau in biserica, cand merge la Sfantul Altar cu prescura si cu pomelnicul, la mormant si in oricare alt moment se adreseaza lui Dumnezeu sau este in fata Lui, omul credincios aprinde lumanari.
Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea, transformarea in lumina prin ardere de sine, ceea ce reprezinta calea implinirii noastre si a desavarsirii. Ca si semnul Sfintei Cruci, lumanarea este un semn distinct al crestinului, ea sintetizand esenta credintei noastre, aceea ca nu exista alta cale de implinire, de mantuire, decat cea a jertfei. Jertfa se afla la temelia vietii, nimic nu se poate realiza decat prin jertfa de sine. Ca si lumanarea, omul se poate si el transforma in lumina, se poate indumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumanarea este jertfa curata pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea insotim rugaciunile noastre pentru cei vii ca si pentru cei morti de aprinderea lumanarilor in biserica, la mormintele celor dragi sau in casele noastre.
Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Pentru ca Dumnezeu este lumina, mergem la Dumnezeu cu lumina. Lumanarea este, in acelasi timp si o marturisire a faptului ca cel care aprinde lumanarea este iubitor de lumina, a ales calea luminii nu pe cea intunericului, a ales si iubeste faptele ce se savarsesc la lumina nu pe cele care se fac pe ascuns, in intuneric, se inchina lui Dumnezeu care este lumina si se leapada de stapanitorul intunericului si de lucrurile ce se fac la intuneric. Este foarte important de semnalat ca omul aprinde lumanarea cand se indreapta spre Dumnezeu sau cand face lucruri legate de Dumnezeu, cand face lucruri bune. El nu aprinde lumanarea atunci cand savarseste lucruri de care se rusineaza, lucruri indoielnice, lucruri lumesti.

Cum trebuie sa fie lumanarile?

Lumanarile trebuie sa fie din ceara curata de albine. Nu intamplator. Albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea constituie astfel materia cea mai curata, cea mai pura. In felul acesta aducem  lui Dumnezeu ofranda curata, neatinsa de umbra vreunei patimi. Timpurile grele prin care am trecut ne-au determinat sa facem lumanari nu numai din ceara curata, ci si din alte materiale, precum parafina. Acum putem reveni la lumarile din ceara curata de albine, pentru ca darul nostru adus lui Dumnezeu sa fie nu neaparat scump – oricum costul unei lumanari este mult prea mic, oricare ar fi el, pentru a constitui masura darului nostru – el trebuie sa fie insa de cea mai buna calitate. Asa cum pe prietenii nostri nu-i vom cuceri cu multimea darurilor de calitate indoielnica, ci dimpotriva, cu calitatea darului, tot asa, curatenia inimii nostre si gandul nostru bun, dragostea noastra pentru Dumnezeu, dar si fata de cei pentru care ne rugam lui Dumnezeu, nu pot fi manifestate decat prin lucruri in care punem tot cea ce avem noi mai bun, mai curat, mai frumos. Numai vazand  cat de frumos arde o lumanare din ceara curata, cat de linistit si curat, vom intelege diferenta si vom aprecia calitatea acesteia. Daca este bine facuta, o lumanare de ceara arde complet, fara sa scoata fum si fara sa curga nici un pic de ceara. In felul acesta ea tine mult mai mult decat oricare alt fel de lumanare. Este de preferat sa aprindem sau sa folosim lumanari mai putine, dar de cea mai buna calitate – o singura lumanare, daca este cazul – decat multe lumanari care nu sunt curate. Ca sa nu mai spunem ca pentru fabricarea unor lumanari care circula mai ales in comert se folosesc fel de fel de substante de calitate si provenienta indoielnica. Ravna cu care noi vom cauta sa procuram lumanari sau oricare alt obiect folosit pentru Dumnezeu ne da masura credintei noastre si dragostei noastre pentru Dumnezeu.

De ce tamaiem?

Tamaia insoteste, de asemenea, orice act de cult, orice slujba sau rugaciune savarsite la biserica, la casa credinciosului sau in oricare alt loc. Tamaierea, inaltarea si raspandirea unor miresme binemirositoare prin arderea de tamaie, reprezinta marturisirea credintei si a supunerii noastre fata de Dumnezeu, prin fumul binemirositor care se inalta spre cer ca semn al jerfei noastre, al gandului nostru si al inimii noastre deschise catre Dumnezeu cu multumire si incredere. In acelasi timp, tamaia binemirositoare este semn al prezentei lui Dumnezeu, a Duhului lui Dumnezeu, a carui prezenta se face simtita ca aducatoare de pace, de liniste, de bucurie. Aceasta dubla semnificatie a tamaierii, ca semn al jertfei omului care se inalta spre Dumnezeu si ca semn al prezentei harului lui Dumnezeu care coboara din cer, este foarte frumos ilustrata de rugaciunea prin care preotul binecuvanteaza tamaia inainte de a tamaia: „Tamaie iti aducem Tie, Hristoase Dumnezeul nostru, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o in jertfelnicul Tau cel mai presus de ceuri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh.”

Tamaia alunga fortele raului.

Ca semn al prezentei Sfantului Duh dar si ca marturisire printr-un semn vazut, material, a credintei noastre in Dumnezeu si a faptului ca ne supunem si ne inchinam Lui, respingand orice alt stapan si orice alta putere, mirosul si fumul de tamaie are puterea de alungare a oricaror forte ale raului, de oriunde ar veni acestea, din partea oamenilor sau din partea vrajmasului diavol, dar mai ales, are menirea de a indeparta prezenta si lucrarea diavolului si a duhurilor rele. De acee in popor se spune „fuge ca dracul de tamaie”.

Cum se aprinde tamaia?

Pentru aprinderea tamaiei se foloseste un carbune special, prezentat sub forma de praf sau pastile, care se aprinde usor si tine mult.  Acesta se poate procura de la manastiri sau biserici, iar in ultimul timp chiar de la magazine de obiecte bisericesti. La tara se folosesc de obicei, carbuni aprinsi. Orice alta solutie, cu multe bete de chibrit sau cu vata imbibata in spirt nu este recomandata si nu este deloc eficienta. Asa cum ne ingrijim de atatea lucruri pentru nevoile noastre, mult mai putin insemnate decat tamaierea casei, putem sa ne ingrijim putin si de cele necesare rugaciunii si sfintirii casei noastre.

Ne vorbeste Biblia despre folosirea lumanarii si a tamaiei?

Folosirea lumanarilor si a tamaiei are temei in Sfanta Scriptura, in viata si traditia Bisericii dintotdeauna. Sa ne amintim numai pilda  celor zece fecioare care asteptau pe Mirele Hristos cu candele aprinse (Matei 25, 1-8), pe crestinii din Troa, adunati in jurul Sfantului Pavel intr-o camera de sus „unde erau multe lumini” (Fapte 20,8); „si cele sapte sfesnice de aur care inconjurau pe Fiul Omului in Liturghia cereasca  (Apocalipsa 1, 12-20). Tamaia este foarte obisnuita in cultul vechi-testamentar. Avem chiar reguli stricte privind folosirea tamaii la locul sfant (Levitic 16,12…). In Vechiul Testament se vorbeste despre „jertfe de tamaie pentru numele lui Dumnezeu” (Maleahi 1,11). Tamaia este asociata cu rugaciunea. „Sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta”, citim in psalmi (Psalm 140, 2). In Apocalipsa avem o imagine din Liturghia cereasca parca luata din Liturghia noastra de duminica: „Si a venit un inger si a stat la altar, avand cadelnita de aur, si i s-a dat lui tamaie multa, ca s-o aduca impreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Si fumul tamaiei s-a suit, din mana ingerului, inaintea lui Dumnezeu, impreuna cu rugaciunile sfintilor” (8, 3-4).

De ce stropim cu apa sfintita?

Stropirea cu apa sfintita este foarte des si in multe ocazii folosita de catre preot. De fapt, apa, ca element fundamental al creatiei, fiindca se foloseste la spalarea si curatirea fizica a trupului uman sau a celorlalte corpuri materiale, este asociata si lucrarii de curatire spirituala, de spalare a urmelor lasate de pacatele si faradelegile oamenilor. Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc. Cand face sfintirea apei, preotul se roaga pentru ca „apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh”, „pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire”, „pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica” si pentru ca prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu „binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor”.
Nu Dumnezeu are nevoie de apa sau de alte elemente materiale pentru a-Si trimite binecuvantarea si sfintenia Sa, ci omul are nevoie de ea pentru a primi lucrarea lui Dumnezeu. Pentru ca este trup si suflet, pentru ca are o constitutie psihosomatica cum spuneam, omul are nevoie de aceasta ingemanare a spiritualului cu materialul, are nevoie de semne materiale care sa indice prezenta si lucrarea harului dumnezeiesc. Din acelasi motiv omul isi exprima multumirea sa, cererea sa, dragostea prin semne materiale.Unei persoane pe care o iubim nu ne multumim numai sa-i spunem acest lucru, ci facem dovada iubirii noastre prin daruri, prin semne care poarta incarcatura si masura iubirii noastre. De aceea Dumnezeu a randuit ca omul sa se impartaseasca de harul si puterea dumnezeiasca, de Dumnezeu Insusi prin intermediul unor elemente componente ale lumii noastre materiale. Astfel, ne impartasim de Trupul si Sangele lui Hristos prin painea si vinul euharistic, primim lucrarea harului Sfantului Duh prin gustarea sau stropirea cu apa sfintita sau prin undelemn sfintit s.a.m.d.

„Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

 

De ce sărutăm mâna preotului?

În Occident, multe persoane sunt surprinse și chiar șocate de faptul că, creștinii ortodocși, sărută cu evlavie mâna preoților.

Trebuie să înțelegem corect motivul profund al acestui gest

Care este însemnătatea ?

Trebuie să știm că atunci când creștinul sărută mâna preotului, atunci el sărută Taina(puterea) Preoției, pe care o poartă preotul în sine.

Mâna preotului, păcătoasă sau nu, prin ea trece Harul lui Dumnezeu!

Nu sunteți obligați să sărutați mâna preotului. Acest gest trebuie să vină din inimă.

Sunt unii oameni care i-ar săruta și picioarele duhovnicului sau preotului lor, pentru că prin el au primit mare vindecare.

De ce sărutăm mâna preotului?

Fiindcă prin acea mână, lucrează Dumnezeu în viețile noastre.

Sf.Ambrozie al Milanului spune: “Preotul este ambasadorul iubirii lui Hristos”.

_____________

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră. Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis:

„Dă-mi mâna s-o sărut!

Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

Prin aceasta socot că totul s-a spus şi s-a lămurit. Bătrânul cneaz a grăit în biserică şi a spus cuvinte ca de la Însuşi Duhul lui Dumnezeu. Cugetaţi singuri: dacă preotul vostru are 25 de ani, în schimb cinul lui are 1900. Şi când îi sărutaţi mâna sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu. Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum. Sărutaţi pe Sfântul Ignatie, şi pe Sfântul Nicolae, şi pe Sfântul Vasilie, şi pe Sfinţii Sava, şi Arsenie, şi Ioanichie, şi pe mulţi-mulţi alţii, care pe pământ au fost podoabă a pământului, iar acum sunt în cer podoabă a cerului, şi care sunt numiţi: „Îngeri pământeşti şi oameni cereşti“. Aşadar, sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul apostolului Pavel, sărutare sfântă (I Cor. 16,20).

Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 56-57

Şi când îi sărutaţi mâna, sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu. Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum.

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră. Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă. După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine”.

Prin aceasta socot că totul s-a spus şi s-a lămurit. Bătrânul cneaz a grăit în biserică şi a spus cuvinte ca de la însuşi Duhul lui Dumnezeu. Cugetaţi singur: dacă preotul vostru are 25 de ani, în schimb cinul lui are 1900. Şi când îi sărutaţi mâna, sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu. Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum. Sărutaţi pe Sfântul Ignatie, şi pe Sfântul Nicolae, şi pe Sfântul Vasilie, şi pe Sfinţii Sava, şi Arsenie, şi Ioanichie, şi pe mulţi-mulţi alţii, care pe pământ au fost podoabă a pământului, iar acum sunt în cer podoabă a cerului, şi care sunt numiţi: „îngeri pământeşti şi oameni cereşti”. Aşadar, sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul apostolului Pavel, sărutare sfântă (I Corinteni 16, 20).

(Episcop Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. 2, Editura Sophia, Bucureşti, 2003,  pp. 56-57)

A murit bătrânul vostru preot şi în locul lui a venit un teolog foarte tânăr. Bătrânului preot îi sărutaţi cu plăcere mâna, dar vi se pare că e un lucru nelalocul lui să-i sărutaţi mâna unui preot cu mult mai tânăr decât dumneavoastră.

 

Oare n-aţi auzit istoria cu cneazul Miloş şi tânărul preot? Ea sună astfel: un preot tinerel slujea liturghia în Kraguievaţ, fiind de faţă cneazul Miloş. Bătrânul cneaz era neobişnuit de evlavios. Slujba nu începea în biserică până nu venea el. În biserică stătea la locul său ca împietrit şi se ruga lui Dumnezeu cu inimă înfrântă.

 

După ce tânărul preot a terminat slujba, a întins către cneaz crucea şi anafura. Cneazul a sărutat crucea, apoi a apucat şi mâna preotului ca s-o sărute. Tânărul şi-a tras-o, ca şi cum s-ar fi ruşinat că bătrânul domn al ţării îi sărută mâna. Cneazul Miloş l-a privit şi a zis: „Dă-mi mâna s-o sărut! Nu sărut mâna ta, ci sărut cinul tău, care e mai bătrân şi decât tine şi decât mine“.

 

Prin aceasta socot că totul s-a spus şi s-a lămurit. Bătrânul cneaz a grăit în biserică şi a spus cuvinte ca de la Însuşi Duhul lui Dumnezeu. Cugetaţi singuri: dacă preotul vostru are 25 de ani, în schimb cinul lui are 1900. Şi când îi sărutaţi mâna sărutaţi cinul care de la apostolii lui Hristos a trecut asupra multor mii de slujitori ai altarului lui Dumnezeu.

 

Iar sărutând cinul preotului sărutaţi şi pe toţi marii sfinţi şi vrednicii duhovnici care au purtat acest cin de la apostoli până acum. Sărutaţi pe Sfântul Ignatie, şi pe Sfântul Nicolae, şi pe Sfântul Vasilie, şi pe Sfinţii Sava, şi Arsenie, şi Ioanichie, şi pe mulţi-mulţi alţii, care pe pământ au fost podoabă a pământului, iar acum sunt în cer podoabă a cerului, şi care sunt numiţi: „Îngeri pământeşti şi oameni cereşti“. Aşadar, sărutarea mâinii preotului nu este sărutare obişnuită, ci este, după cuvântul apostolului Pavel, sărutare sfântă (I Cor. 16,20).

 

Extras din Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi vol. 2, Editura Sophia, București, 2008, pp. 56-57 via Moldova Ortodoxă

Respectarea zilelor de sărbătoare

 Mai demult creştinii respectau mult sărbătorile, le ţineau cu frică de Dumnezeu, nefiind socotite de ei doar o simplă rânduială tipiconală. Respectarea lor era pricinuitoare de binecuvântare, iar încălcarea lor aducea necazuri şi dezastre. Într‑un cântec al refugiaţilor din Asia Mică se spune că au pierdut frumosul lor sat, pentru că nu respectau Duminicile şi sărbătorile:

Asta trebuia s‑o păţim
Pentru că nu respectam Duminicile şi sărbătorile.
Fără slujbe au rămas mormintele părinţilor.
Ah, Dumnezeul nostru, fie‑Ţi milă de noi!

Sărbătoarea începea de la Vecernia de sâmbătă seara sau din ajunul unei sărbători. De îndată ce bătea clopotul, femeile îşi făceau cruce şi încetau împletitul sau ţesutul. Nici măcar rândul nu‑l terminau. De asemenea, ţăranii care arau, de îndată ce auzeau clopotul pentru Vecernie, dezlegau boii de la jug şi se întorceau în sat. Era socotită o ruşine şi o sminteală munca în zi de sărbătoare, iar cel care făcea aceasta era dispreţuit de toţi. Oamenii preferau să sufere o pagubă materială în recolta lor, decât să încalce ziua de sărbătoare şi astfel să păcătuiască înaintea lui Dumnezeu nesocotind porunca Lui. Respectarea zilei de sărbătoare era una din principalele lor îndatoriri alături de post, rugăciune, milostenie, mersul la biserică, dar mai ales Spovedania şi Împărtăşirea.

Mănăstirile de la Meteora aveau un metoc. Într‑o Duminică dimineaţă lucrătorii au mers şi au semănat grâu. Când egumenul a aflat aceasta, s‑a indignat şi a spus că acest grâu este afurisit, deoarece l‑au semănat Duminica, şi mai ales în timpul Sfintei Liturghii. Când a venit vremea secerişului, egumenul s‑a dus şi a dat foc la grâu. A ars toată bucata de pământ care fusese semănată Duminica, pe când restul de grâu nu a păţit nimic, căci focul s‑a stins singur.

Gheorghia din Neohori Mesolonghi, soţia lui Epaminonda Moraitis, povesteşte:
„O aveam pe Sfânta Ecaterina ca ocrotitoare a casei noastre şi în ziua praznicului ei nu lucram. Odată însă am rămas fără pâine şi ne‑am hotărât să frământăm în zorii zilei de prăznuire a Sfintei Ecaterina. Şi într‑adevăr, am frământat şi am lăsat să se umfle aluatul, iar între timp am pregătit cuptorul. Când m‑am uitat dacă s‑a umflat aluatul, ca să‑l bag la cuptor, ce să văd! Din aluat ieşeau nişte viermi mari. Atunci am înţeles că Sfânta a făcut aceasta ca să nu lucrăm, ci să respectăm ziua ei de prăznuire”.

În afară de respectarea cu stricteţe a sărbătorilor, vrednic de mirare este marele respect pe care îl aveau bunicile şi mamele noastre pentru zilele de miercuri şi de vineri. Aceasta, deoarece în ziua de miercuri a fost vândut Domnul, iar vineri a fost răstignit. Această evlavie o vedem şi în viaţa multor Sfinţi. De pildă Sfântul Avxentie făcea priveghere în fiecare vineri, ca să cinstească Patima Domnului. Fireşte, în aceste zile lucrau, fiindcă rânduielile bisericeşti nu interziceau aceasta. Mergeau la câmp, dar evitau cu multă grijă să spele, să cârpească ceva, să se îmbăieze şi să frământe. Dacă nu aveau pâine, împrumutau de la vecini.

Varvara Ahileos povesteşte că în satul Avra Kalambakas, pe vremea mamei sale, prin 1900, o femeie a frământat într‑o zi de vineri, dar atunci când a scos pâinea din cuptor, era înăuntru atât de roşie, de parcă ar fi avut sânge. De aceea până astăzi cinstesc aceste zile, iar această cinste se urcă la Patima lui Hristos.

Cinstirea sărbătorilor

O stareţă capadociană din Taslik, care a trăit în Thiriopetra Arideias, pe nume Atena Gheorghiu Galanopulos, povesteşte următoarele, aşa cum le‑a auzit de la bunica ei:
„Gospodinele din sat, atunci când se săvârşea Sfânta Liturghie, aduceau prescurile la biserică în vremea când preotul se închina pentru Sfânta Liturghie, iar apoi se întorceau acasă ca să‑şi pregătească copiii şi să meargă toţi la Sfânta Liturghie.
Într‑un an, în ajunul Bobotezei, când se săvârşeşte Liturghia Marelui Vasilie, bunica mea s‑a trezit, dar a rămas în pat şi întârzia să plece la biserică. Deodată s‑a deschis uşa camerei şi a intrat Sfântul Vasilie, înalt, purtând veşminte albe, şi i‑a spus:
− O astfel de zi ţi‑ai găsit să te odihneşti? şi i‑a dat o palmă. Urmele degetelor i‑au rămas pe obraz până la sfârşitul vieţii.
De atunci bunica mea cinstea această zi în mod deosebit şi le sfătuia şi pe altele să nu întârzie să meargă la biserică”.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori

 

"Bunicile noastre care ne făceau gogoși și turte în untdelemn și nimeni nu le întreba dacă au pus zahăr, sirop de agave sau stevia.

Bunicile care ne domoleau foamea cu lapte cu fidea, orez cu lapte și un strop de dulceață de cireșe amare, ouă jumări, borș de fasole cu ceapă roșie frecată cu sare, cartofi pai prăjiți în tuci, mămăligă cu brânză și smântână, lapte chișleag, brânză de la sare și-o roșie coaptă la soare.

Care ne așteptau dimineața, în vacanțele de iarnă, cu ceai de izmă și pâine cu magiun de prune, în timp ce ele mâncau mămăligă prăjită pe plită, frecată cu un cățel de usturoi, că era post.

Bunicile noastre care nu se plângeau niciodată că nu mai știu ce să gătească. Așa că găteau mereu diversificat și echilibrat, atât de echilibrat că ar fi invidiate azi de orice coach în ale mâncatului bine și bun.

Și când chiar nu mai știau ce să gătească, deși, repet, asta nu prea se întâmpla, mergeau în grădină și-și umpleau pestelca (sorțul, cum ar veni) cu fasole, morcovi, păstârnac, pătrunjel, ceapă, un ardei, vreo două roșii, pătrunjel, leuștean. Făceau o ciorbă adevărată, doar din legume, acrită cu aguridă sau cu borș proaspăt, și nimeni nu întreba dacă mâncarea are destulă proteină, căci era bună și noi eram recunoscători că suntem sănătoși și o putem mânca.

Bunicile astea minunate care, de Paști și de Crăciun, frământau colaci și pâini și mai ales cozonaci cum nu face nici mama lui Jamie Oliver. Aveau ele rețetele lor și, habar nu am cum, deși nu aveau cântare de bucătărie inteligente, cum avem noi, nici roboți deștepți, cozonacii lor erau mereu niște Dumnezei bine crescuți, cu aluat dulce și umplutură de ținut minte o viață. Înghit în sec.

Bunicile astea ale noastre munceau ziua întreagă și nu-și luau niciodată liber de la nimic, căci nu aveau încotro. Nici ani sabatici nu au avut, nici nu știu ele ce sunt acești ani sabatici. Doar duminica le era sfântă și liberă. Atunci se așezau pe prispă și își trăgeau sufletul, atunci le veneau rude în vizită, atunci scoteau o carafă de vin rece, din beci, și puneau pe masă o plăcintă cu brânză (fără stafide, căci se găseau rar și greu, nu erau pe toate drumurile, ca acum). Nimeni nu strâmba din nas la zahărul pudrat deasupra plăcintei, și toată lumea zicea „Sărut mâna, foarte bune!”. „Să trăiți ani mulți”, așa ne răspundeau.

Bunicile astea, multe dintre ele, nu și-au părăsit satul decât, poate, când au mers în vizită la copii, la oraș, dacă aveau, sau în vizită la medic, tot la oraș, dacă nu se putea rezolva la dispensar (și de obicei nu se putea).

Femeile astea care ne-au luat cu ele pe dealuri, când mergeau la prășit și ne-au bătut la cap mereu să punem mâna pe carte, să învățăm, să avem o școală, să fim oameni la casele noastre, să nu ajungem la sapă.

Care ne pupau (și, dacă avem noroc, pe unii dintre noi încă ne pupă) pe ambii obraji, apăsat, uneori zgomotos, dar cu drag și cu dor. Și ne strângeau (și ne mai strâng încă, pe unii) în brațe și uneori aveam impresia că nu vor să ne mai dea drumul. „Vă iubește mamaia”, ne spuneau, iar noi, ca proștii, habar nu aveam să răspundem cu un „Te iubesc, mamaie!”.

Bunicile astea enervante, uneori, mai ales când ne puneau să adunăm gândacii roșii de pe frunzele de cartofi din grădină. Și ne mai enervau și când ziceau să nu mâncăm toate merele/ prunele/ perele/ caisele/ avramele/ piersicile înainte de coacere. Bine, noi oricum nu le ascultam mereu, drept pentru care mâncam toate gorgoazele. Uneori, de cele mai multe ori, nu le mai spălam, că oricum le ștergeam de tricou. Și ne mai enervau când ne chemau la masă fix când eram în plin elan cu elasticul, rațele și vânătorii, nouă pietre, țară, țară, vrem ostași, flori, fete și băieți, frunza, lapte gros și alte minuni.

Bunicile astea ale noastre, care se purtau frumos cu animalele și le vorbeau, că doar și ele sunt suflete, ne spuneau mereu, și de la care noi am învățat că, fără nicio excepție, și animalele sunt un fel de oameni.

Care nu se supărau niciodată că nu le sunam mai des.

Care tăiau mămăliga cu ață albă. În semnul crucii, că așa apucaseră de la mamele lor.

Femeile astea bune care, dacă făceau un blid de mâncare, nu-l țineau doar pentru ele, ci împărțeau. Unde mănâncă o gură, mai mănâncă una, zicea mamaia, și mereu gurile erau mai mult de două, dar tot mai rămânea.

Bunicile astea care țineau post intermitent înainte de a se fi scris despre acest concept. Țineau post miercurea și vinerea și nu numai fiindcă așa zicea preotul în biserică, ci fiindcă și stomacul mai are nevoie de câte o pauză, când și când, așa credeau. Mâncau mereu doar la masă și nu ronțăiau aproape niciodată nimic între, așa că nu au avut nevoie niciodată de vreo cură de slăbire.

Bunicile noastre care ne spuneau mereu, când ieșeam pe poartă, „aveți grijă acolo, la București, să nu mă faceți de râs. Fiți oameni!”.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă.

Nu că n-aveau tocător din lemn, dar le era mai ușor așa, nu mai pierdeau vremea: tăiau ceapa în podul palmei, deasupra castronului cu salată de roșii, în doi timpi și trei mișcări, căci lumea era deja în jurul mesei mici, din lemn, și aștepta cu furculițele pregătite.

Bunicile astea ale noastre sunt unele dintre cele mai prețuite comori și, dacă ne-am aduce aminte, din când în când, să ne întoarcem la ele și la lecțiile pe care ni le-au dat, fără să ne scoată vreodată la tablă, tare bine ne-ar mai fi.

Bunicile noastre care tăiau ceapa în palmă; de bunicile astea ne va fi mereu dor."

A NU PERMITE ABUZUL

 Unul dintre cele mai grele despărțiri se întâmplă atunci când iubim o persoana, și, în același timp, vedem că nu se poate construi o relație sănătoasă alături de ea.

Este un moment de introspecție profundă, în care inima și mintea dezbat dacă să rămână sau să plece.

Ei bine, a rămâne ar presupune să continuăm să ne așteptăm la schimbări care nu vin, să tolerăm acțiuni care ne rănesc, să acceptăm efortul minim, să ne pierdem în încercarea de a nu-l pierde.

Uneori, speranța crează atașamente emoționale care ne leagă de situații nesustenabile.

Ne ținem de ideea că lucrurile se vor îmbunătăți, dar realitatea este că nu se întâmplă mereu așa.

Curajul constă în a recunoaște când e timpul să renunți și să pui în practică decizia de separare.

Știm că plecarea va durea; dar drumul va fi cel care ne va duce spre vindecare. Durerea despărțirii este inevitabilă, dar este și primul pas spre vindecare.

Plecând departe de ceea ce ne doare, permitem rănilor noastre să se vindece. Este un act de iubire și respect de sine.

În schimb, rămânând singur ego-ul și dorințele subconștiente de reconectare cu persoana de care ne separăm, vor continua să ne deschidă rana din ce în ce mai mult.

Rămânerea sau reîntoarcerea într-o relație toxică sau nesatisfăcătoare prelungește suferința.

Cu fiecare zi petrecută în acea situație, rana se adâncește. E ca și cum am rupe o rană deschisă de mai multe ori.

Uneori alegi să pleci, nu din lipsă de iubire față de acea persoană, ci din cauza propriei dureri sufletești care cere alinare și iubire, fără de care știi că nu te poți mișca pentru a avea grijă de tine.

Și cu dragoste pleci. Decizia de a te despărți nu este un act de lipsă de iubire față de celălalt, ci un act de iubire față de sine.

Vreau să spun, "Mă iubesc suficient încât să nu-mi mai permit să sufăr".

Și în acea iubire de sine, găsim puterea să ne luăm rămas bun, să fim liniștiți și să mergem mai departe..

Amintiți-vă că fiecare rămas bun este o oportunitate de a crește, de a învăța și de a transforma.

Uneori, cel mai mare act de iubire este să eliberăm ceea ce nu ne mai hrănește, să facem loc unor noi experiențe.

Cere.

☀️

🎨

Pasul 1 – Cere. Altfel spus, clarifică-ți cât mai precis ceea ce îți dorești. 📝

Amintește-ți că în clipa în care ceri ceva, obiectul solicitării tale se naște deja în lumea spirituală. 👼

Solicitarea este pasul activ al procesului de creație. 💪

Pasul 2 – Crede. 🙏

Conștientizează în profunzimile ființei tale că ceea ce ai cerut îți aparține deja. 🎁

Credința ta deschide calea pentru materializarea dorinței tale, adică pentru coborârea ei din lumea spirituală în cea materială. 🌈

Credința este pasul pasiv al procesului de creație. 🧘‍♀️

Pasul 3 – Primește. 🤲

Dacă ești absolut convins că ai primit deja ceea ce îți dorești, vei primi cu siguranță acest lucru. 🎉

Această etapă este consecința primilor doi pași, cel activ și cel pasiv, care alcătuiesc împreună o creație desăvârșită. 🏆

Procesul de creație poate fi comparat cu o baterie. 🔋

El are un pol pozitiv și activ, respectiv un pol negativ și pasiv. 🧲

Tot ce trebuie să faci este să conectezi cei doi poli pentru a obține electricitatea (puterea). ⚡️

AI GRIJĂ CU CINE ÎȚI SCHIMBI ENERGIA SEXUALĂ

 

Există acel lucru în est numit "Karma Sayas" (legături sexuale)

Când un bărbat se alătură unei femei sau o femei face copulație sexuală cu un bărbat doar pentru o noapte de plăcere, trebuie să știe că energia ei și energia lui se vor uni și vor dura aproximativ 7 ani in câmpul energetic pentru a rupe legătura karmică.

Când o persoană este mai sănătoasă din toate sensurile și se unește cu o persoană promiscuă persoana sănătoasă este foarte afectată fizic, psihic și emoțional. Adică prin schimbul de energii sexuale, acea persoană preia în câmpul ei energetic toate traumele, frustrările, anxietățile, boli mintale, adictii, vicii, coșmaruri, ghinioane, blestemele transgenerationale din neamul lui, sau neamul ei, păcatele din nemul lui sau din neamul ei, bolile cu transmitere sexuală lente și parșive. Etc etc

Pentru 2 minute de plăcere, vei plătii scump timp de 7 ani prin diverse metode precum:

Moleseala/lipsa de energie/letargie

Nervozitate.

Insomnii.

Agitatie.

Pagube materiale.

Lipsa banilor.

Dureri de cap.

Relatii tot mai toxice și de putina durata.

Simți ca parca nimic nu se mai leagă.

Palpitații.

Simți ca nu-ti mai găsești linistea/pacea/ și echilibru..etc

Dacă o persoană care pentru o noapte de plăcere ar ști ce pierde, în loc să iasă râzând din acea partida de amor, ar ieși plângând.

De aceea este extrem de important sa va deschideti inima și mintea către cunoaștere, învățare, educare, și sa aveți aceste cunoștințe înainte sa va aruncați cu capul înainte pentru scurte plăceri de moment care ulterior se plătesc scump..

Unii oameni sunt purtători de blesteme, de farmece, de o multitudine de corzi energetice negative, de emotii precum mânie, ură, gelozie, ranchiuna, răutate ascunsa, ganduri de răzbunare, ganduri de perversiuni sexuale, de spurcaciuni de tot felul....iar tu ca femeie sau că bărbat nu știi toate aceste dedesubturi ascunse..

.Tu ca femeie, ca bărbart nu știi cu cine s-a mai culcar înainte, cu cati/câte a fost, nu știi cu ce nivele de constiinta s-a unit trupul lui sau trupul ei.

Nu știi cu ce obsedat/sau obsedata a fost în trecut care s-a dus prin vrăjitori, descântece, ghicitori, ca sa-i facă rău, sau sa-l aducă înapoi viața ei/lui.

Iar el sau ea, cară o karma grea invizibilă care cu ochii minții nu se poate observa.

Înainte sa ajungeți în pat, rezistați minim 6 luni.

Date-ingul vostru sa dureze minim 6 luni, luni în care sa va cunoașteți cât de cât, atât pe ea/el cât și familia din care provine.

Sa vezi ce caracter are, ce apucături are, ce stil de viata are, ce hobby-uri are, ce calități are, ce defecte vizibile are, ce apucături are in public sau fata de familia lui, cât de gelos/geloasa este, cata stima de sine are, cât respect de sine are, ce lucruri aveți în comun, ce comunicare aveți de creștere sau de stagnare...Dacă bărbații și femeile ar putea sa se infraneze minim 6 luni, fără sa sară imediat în pat, s-ar salva de multe nenorociri..iar lumea nu ar mai suferii atât de mult, și nici pruncii nu s-ar mai naște din relatii pasagere și toxice.

Pentru că va dați timp de cunoaștere, veți observa dacă rezonati sau nu, și atunci este mult mai ușor și mult mai ieftin sa pui punct unei catastrofe psiho-emotionala de lunga durată.

Plus ca și tu ca femeie sau că barbat, te vei simții mândru și mulțumit de tine ca nu te-ai unit cu oricine doar de dragul sexului pasager.

Stima ta de sine este alta, când ai mare grija cu cine faci sex/dragoste.

Cu cât te culci cu mai mulți parteneri, și din primele zile/săptămâni...stima de sine scade, respectul de sine scade, energia vitală scade, și în loc să înflorești și sa vibrezi inalt, tu de fapt te afunzi. Pentru că tu știi în interiorul tău, ca nu te-ai lăsat prada dintr-o constiinta înaltă, și de fapt te-ai lăsat prada din cauza traumelor nerezolvate care îți demonstrează că nicio relatie nu este de durata și de calitate.

Sexul care loc în primele ore/zile/săptămâni are la baza atracția sexuală din cauza traumelor si nu va tine mult ca relatie.

Traumele nerezolvate ii fac pe parteneri să cadă atât de ușor, ei confundand atracția sexuală cu iubirea, sau cu ceva ...wow...total greșit.

Când de fapt prin sex se transmit demonii cei mai mari și mai puternici.

Deoarece din punct de vedere energetic, zona intima este legata de chakra muladhara, chakra pământ, chakra prin care vine viata, forță vitală.

Prin aceasta chakra se formează viata în pântecul femeii, prin aceasta chakra oamenii isi unesc inimile și nivelele de constiinta. Și tot ce porți în inima ta și în constiinta ta, ii vei transfera celuilalt.

Prin aceasta chakra duhurile rele și nevăzute din punct de vedere energetic întra în casa omului și în sufletul omului.

Pentru că omul este avid după plăcere, plăcerea sexuală îl face slab pe om, iar duhurile rele de-abia așteaptă astfel de momente..

De aceea înfrânarea este o virtute, o putere. Înfrânarea înseamnă demnitate, și o constiinta înaltă care nu permite accesul tuturor reziduurilor doar de dragul unei partide de plăcere trecătoare.

Fecioria este sfanta la fel și căsătoria. Una este sa faci dragoste după taină căsătorie, și alta este sa faci sex cum te taie capul..

De aceea mulți nu pot sa aibe relații sănătoase și de lunga durata, pentru ca ei nu conștientizează gravitatea riscurile la care se supun, gravitatea alegerilor proaste, și intra din relatii, în relații cu toți foști parteneri acumulați din trecut în câmpul lor cuantic.

Oameni nu știu cum sa se curețe de aceste energii întortocheate, nu au răbdare cu trupul lor, cu sufletul lor, nu practica igiena spirituală.

Paradoxul face ca cu cât te culci cu mai mulți parteneri, cu atât aduni mai mulți demoni în aura ta energetică, și chiar dacă îți dorești să stai liniștit o perioada, numai poți. Ceva din tine, te distruge lent dar sigur, mai ales mental.

Dacă timp de 7 ani stai cuminte, și te informezi,citești, te dezvolți, ești deschis/ă, mergi la cursuri de dezvoltare personală, la terapie,constelatii familiale, investești timp și bani în creșterea ta, rezultatele vor apărea imediat.

Dacă ții post, te infranezi de la tot ce îți dă plăcere de moment, te spovedești, te împărtășești, mergi la dezlegări, maslu, liturghii duminica, daca bei aghiasma, dacă mananci anafura, dacă pui în mâncare puțin ulei sfințit de la Maslu, dacă ajungi prin locuri sfinte și cu o încărcătură deosebita decat cea lumeasca, reușești sa te cureți de toate energiile absorbite. Totul tine de vointa, de ambiție, de disciplina, de perseverenta, de constientizare, de lucru cu sine.

Trebuie să înveți să aștepți partenerul care după legea sorții ni se potrivește. Acel partener potrivit sufletului nostru, va apărea în momentul în care noi ne vom schimba atitudine, alegerile, constiinta, vom lucra cu noi, vom învață stima de sine, respectul de sine, iubirea de sine. Când noi nu o sa mai fim proprii noștri dușmani, când noi vom înceta sa ne tratam corpul ca pe un cos de gunoi, atunci vom atrage oameni buni, sănătoși, cu principii și valori de viata sănătoase, vom atrage bani, abundenta, și energii pozitive.

Dacă tu ca om este corect și cinstit fata de tine ca om și ca spirit, tot universul va contempla în favoarea ta pe toate planurile.

Dar dacă viata ta este un haos total, plină de dizarmonie, ură, ranchiuna, mânie, gelozie, entitati negative, paraziți negativi, demoni, vicii nesănătoase, cuvinte grele și răutăcioase, sex fără granițe, relatii toxice, zero dezvoltare, zero evoluție...viata va fii grea și dura pe toate planurile. Nimic nu va avea spor, pentru ca punem plăcerile pe primul loc, și nu sufletul care este divin..

Când ai mai multa grija de plăcerile lumești, te uratesti și atragi multă nefericire și neîmplinire, când te ocupi mai întâi de suflet și după de micile plăceri, atunci tot universul va fii de partea ta.

Concluzia: nu te mai oferi te tava oricui, și atât de repede. Focuseaza-te pe tine, pune limite, granițe, respecata-te, învață să spui NU bărbaților insistenți, și nepoliticosi. Realizează ca legăturile intime sexuale rămân în aura ta 7 ani, și tot de inca 7 ani ai nevoie sa le cureți..

Pentru că așa funcționează corpul nostru, din 7 în 7 ani se regenerează tot organismul, piele, oase, organe, energie, etc..7 este numărul divin din care face parte creația lui Dumnezeu.

Iar noi fiind creația lui Dumnezeu suntem ghidați si programati de cifra 7..

Dacă te regăsești în unele paragrafe nu te întrista, nu te supara, niciodata nu e prea târziu sa spui stop, si sa-ti spui eu de astăzi aleg alt drum. Niciodata nu este prea târziu sa începi curățenia și ordinea în viața ta, important este sa începi și sa te ții de treaba 7 ani cu diverse activități constructive care te vor duce către un al EU.

Iată trei rugăciuni scurte pentru orice moment al zilei, pe care să le rosteşti aprinzând candela sau o lumânare lângă icoana Fecioarei Preacurate:

 

DACĂ NU AI PUTUT SĂ TE ROGI DIMINEATA ASTA LA MAICA DOMNULUI

Iată trei rugăciuni scurte pentru orice moment al zilei, pe care să le rosteşti aprinzând candela sau o lumânare lângă icoana Fecioarei Preacurate:

”Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-nedin nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne pe noi dintru toate nevoile, ca să strigăm ţie:

”Bucură-te Mireasă, pururureaFecioară!“

Amin!

”Usa milostivirii deschide-o noua binecuvantata Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, ca sa nu pierim cei ce nadajduim in tine, ci sa ne mantuim prin tine din nevoi, ca tu esti mantuirea neamului crestinesc.

Amin!

”Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pre Mântuitorul sufletelor noastre”.

Sfanta Marie, Maica lui Dumnezeu, Roaga-Te pt noi pacatosii,

Acum si-n ceasul mortii noastre,

Amin.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, si acum si pururea si in vecii vecilor,

Amin

Aceste rugăciuni se pot rosti în tot locul și-n tot timpul.

Ce se întâmplă cu sufletul în primele 40 de zile de la moartea omului. Până să ajungă în faţa lui Dumnezeu pentru a fi judecat particular, sufletul are parte de o serie de experienţe.

 „În ziua întâi, când moare omul, sufletul lui stă acolo unde a ieşit din trup, şi dacă trupul este acolo, îl ţine îngerul de la botez lângă trup timp de 24 de ceasuri. Să zicem că trupul e pe o laiţă sau în sicriu, sau pe catafalc, sau pe o masă. Îngerul nostru de la botez, care este ajutătorul nostru până la moarte, ne păzeşte şi stă o zi şi o noapte lângă trup”, descrie părintele Cleopa.

În cea de-a doua zi, sufletul are parte de o retrospectivă a a tuturor locurilor prin care a umblat omul respectiv. „În această zi, îngerul păzitor duce sufletul pe unde a umblat toată viaţa, chiar dacă ar fi înconjurat el globul pământesc de o mie de ori. Sufletul merge ca gândul şi ca fulgerul”, adaugă preotul.

A treia zi după moarte este dedicată vămilor văzduhului, adică sufletul începe să urce către cer trecând prin 24 de vămi. „În ziua aceasta i se dau sufletului încă şase îngeri, care cu cel de la Botez sunt şapte, şi îşi începe călătoria spre cer, că are de trecut vămile văzduhului. La ele suntem cercetaţi de cele mai mari căpetenii ale iadului pentru toate faptele, toate cuvintele şi toate gândurile. Deci, în ziua a treia, după ce a trecut vămile, însoţit de cei şapte îngeri, sufletul ajunge la Prea Sfântul Dumnezeu, la Scaunul Prea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Treimi”, explică Ilie Cleopa.

Urmează şase zile pe care sufletul le petrece în rai, văzând toată frumuseţea acestuia.

În ziua a noua, sufletul vine din noua în faţa lui Dumnezeu şi este trimis în iad pentru 30 de zile. „Şi merge prin iad cu iuţeala fulgerului şi nu mai pridideşte să vadă atâtea munci şi atâtea chinuri cu care se muncesc sute de popoare care n-au cunoscut pe Dumnezeu şi mii şi milioane de creştini care, deşi L-au cunoscut, L-au supărat şi n-au făcut voia Lui. Şi când trece prin iad, i se dau sufletului un fel de îngeri, care sunt un fel de gardă a lui Dumnezeu, numiţi zapcii. Şi îngerul de la botez merge cu el neîncetat”, descrie părintele călătoria în iad.

În cea de-a 40-a zi de la moarte, sufletul este adus de către îngeri din nou în faţa lui Dumnezeu pentru judecata particulară. Aceasta constă în judecarea faptelor personale. „Şi atunci se face judecata particulară a sufletului, adică judecata prin care rânduieşte Dumnezeu unde va sta sufletul până la judecata universală, sau la bine, sau la rău.

Aşa suntem noi oamenii.

 

Uneori ne e dor de oameni, de locuri pe care le-am lăsat în urmă, de întâmplări care ne-au bucurat existența în cel mai frumos fel.
Alteori ne e dor de oameni pe care nu i-am avut niciodată, dar cărora le-am oferit un loc în suflet pentru totdeauna, sperând că la un moment dat să aibă curajul să şi-l ocupe cu aceeaşi dragoste cu care le-a fost dat.
Uneori ne e dor de frumos, de bunătate şi vorbe care să ne încălzească atunci când inima e îndurerată.
Alteori ne e dor de tot ce cândva ni se părea monoton şi lipsit de culoare, de o realitate devenită amintire. Şi ca tot ce e trecut, devenită parte din noi.
Uneori ne e dor de mirosuri, gusturi şi trăiri pe care probabil nu le vom mai regăsi niciodată.
Alteori ne e dor chiar de noi mai tineri, mai veseli, mai inocenți, mai plini de speranță şi dorință.
Aşa suntem noi oamenii. Trăim cu doruri, le visăm, le iubim, iar mai târziu le înlocuim cu altele.
Sau poate nu…

 Dacă mă întrebi dacă am nevoie de tine,
răspunsul este pentru totdeauna.
Dacă mă întrebi dacă te voi părăsi,
răspunsul nu este niciodată.
Dacă mă întrebi ce prețuiesc,
raspunsul esti tu.
Dacă mă întrebi dacă te iubesc,
raspunsul este eu.

În clipa în care am auzit prima mea poveste de dragoste
Am început să te caut, fără să știu
ce orb era asta.
Îndrăgostiții nu se întâlnesc în sfârșit undeva.
Sunt unul în celălalt tot timpul.Dacă mă întrebi dacă am nevoie de tine,
răspunsul este pentru totdeauna.
Dacă mă întrebi dacă te voi părăsi,
răspunsul nu este niciodată.
Dacă mă întrebi ce prețuiesc,
raspunsul esti tu.
Dacă mă întrebi dacă te iubesc,
raspunsul este eu.

În clipa în care am auzit prima mea poveste de dragoste
Am început să te caut, fără să știu
ce orb era asta.
Îndrăgostiții nu se întâlnesc în sfârșit undeva.
Sunt unul în celălalt tot timpul

Voi fi mereu ceea ce sunt; un amestec de „putere și curaj” de frici și melancolie, de dorință de a nu renunța, de îndrăzneală și speranță. Eu voi fi mereu; „acea fetiță care a crescut”, cu un basm în inimă. Fata aceea care a devenit femeie, care nu va înceta niciodată să iubească viața și iubirea! Întotdeauna, atâta timp cât are putere să respire....

Urmează Calea, Adevărul și Viața.

 

Ești bolnav? Aleargă la Hristos, Doctorul cel Mare.

Ești trist? Roagă-te lui Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Ești obosit? Privește spre Crucea Domnului.

Ești nedumerit? Întreabă-L pe Cel Atoateștiutor.

Ești singur? Caută-l pe Tatăl cel din ceruri.

Ești chinuit? Strigă către cel Drept și Bun.

Ești în pagubă? Apelează la Vistierul bunătăților.

Ești rănit? Crede în Cel ce a înviat din morți.

Ești întunecat? Apropie-te de Lumina lumii.

Ești rătăcit? Urmează Calea, Adevărul și Viața.

Se îndepărtează dar nu pleacă, rămân! Ei rămân chiar dacă nu rămân.

 

Sunt oameni care se pot iubi chiar dacă nu decid niciodată să fie împreună, sau pur și simplu fără să-și spună vreodată pentru că un acord tacit îi leagă: eu sunt, tu ești , dar nu vom fi.

Se întâmplă!

Și aceste legături sunt atât de puternice încât acționează ca o punte sau împingere atunci când unul dintre cei doi este în dificultate.

Și atunci vorbim unul despre celălalt fără rușine, fără modestie, fără prejudecăți pentru că unul este legat de celălalt prin ceva care nu are nume, nici timp, ci doar magie.

Sunt oameni care împreună sunt două picături de sânge care curg în aceeași venă, dar care nu se pot avea: doar dori.

Care declanșează o foame de iubire și o dorință cu adevărat absurdă de a se dărui. Ar fi mai bine să se deconecteze, dar nu pot... își dau seama că nu se pot pierde. Și atunci absența e prezență ,este constantă!
În liniște te auzi , pe tine!

Se îndepărtează dar nu pleacă, rămân! Ei rămân chiar dacă nu rămân.

Ziua inimii nu e doar azi.

"Nu-i da drumul.
Ascult-o.
Ea singură știe tot ce e de știut.
Inima ta.

Nu-i mai spune "nu", "mai târziu", "mai puțin", "nu acum".
Mâine nu e promis nimănui.
N-o zidi. Se va sufoca și ea și tu.
Nici un zid n-o poate proteja de durere.
Doar iubirea are puterea asta.
Să aducă iar viață, lumină, vindecare, căldură.
Deplinătate. Rost. Fericire.

Ziua inimii nu e doar azi.
E în fiecare zi când deschizi ochii și ești încă aici.
Pentru că ea încă bate.
Și crede în tine."

Cine judecă pe un om se poate înșela. Cine iartă nu se înșeală niciodată.