Pentru cei ce merg la spovedit…

 

Cercetaţi canoanele ce ar trebui să le dea duhovnicul pentru fiecare păcat şi comparaţi-le cu cele pe care le primiţi, ca să vedeţi cât de grele sunt păcatele pe care le facem, cât de mult ne îndepărtează de Dumnezeu şi de Sfânta Împărtăşanie şi cât de îngăduitori sunt duhovnicii, ca dumneavoastră, să nu vă îndepărtaţi, ci să vă îndreptaţi şi să nu mai greşiţi.

Păcatele care opresc de la Sfânta Împărtăşanie şi canonisirea lor după Sfintele Canoane[31]:
-Fermecătorii sau vrăjitorii, 20 de ani să nu se împărtăşească;
-Cei care se duc la fermecători, 6 ani să nu se împărtăşească;
-Cei care dau în cărţi, care dau cu bobii, care ghicesc în cafea, care dau cu ghiocul, care descântă şi cei care se duc la ei; cei care poartă talismane, mărţişoare, buruieni descântate sau altceva de acest fel; cei care pun semne la copii şi la vite să nu se deoache, 6 ani să nu se împărtăşească[32];
-Cine cheamă vrăjitori sau fermecători pentru a face rău altora, ca un ucigaş se socoteşte şi 20 de ani să nu se împărtăşească[33];
-Preacurvarii (Cei căsătoriţi, desfrânând cu persoane străine căsătorite se numesc preacurvari), homosexualii (Homosexuali se numesc aceia care desfrânează anal bărbat cu bărbat sau bărbatul cu soţia lui desfrânând în chipul arătat mai sus), cei care se împreună cu dobitoacele, cei ce se împreună cu femeile lor peste fire (împreunarea peste fire este atunci când bărbatul sau o femeie îşi fac demonica plăcere sărutându-se unde nu trebuie), 15 ani să nu se împărtăşească;
-Curvarii (Curvie se cheamă atunci când doi necăsătoriţi sau văduvi desfrânează), 7 ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu sora lui de un tată şi de o mamă, 20 de ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu nora sau cu mama soacrei, 11 ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu cumnata lui sau cu vara primară, 10 ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu a doua vară, 9 ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu naşa care l-a botezat, 20 de ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu cumătra, adică cu mama naşei care a botezat, cine va curvi cu două surori sau, femeia, cu doi fraţi, 11 ani să nu se împărtăşească;
-Cine va curvi cu mama vitregă şi cine a desvirginat o fecioară mai mică de 12 ani, acela 12 ani să nu se împărtăşească;
-Cel ce a curvit cu femeia sa peste fire (împreunarea peste fire este atunci când bărbatul sau o femeie îşi fac demonica plăcere sărutându-se unde nu trebuie), să nu se împărtăşească 15 ani; la fel şi femeia se canoniseşte dacă a fost cu voia ei; iar dacă a fost silită (adică fără voia ei), 6 ani să nu se împărtăşească;
-Cel ce s-a căsătorit a doua oară, 1 an să nu se împărtăşească;
-Cel ce s-a căsătorit a treia oară, 10 ani să nu se împărtăşească; iar de are copii sub 40 de ani, 5 ani să nu se împărtăşească. Dacă a trecut de 40 de ani şi are copii, să nu i se mai îngăduie a treia căsătorie;
-A patra căsătorie nu este îngăduită; iar dacă cineva a încheiat-o, acea căsătorie să se desfacă şi 8 ani să nu se împărtăşească;
-Dacă se va împreuna cineva înainte de cununia religioasă, 1 an să nu se împărtăşească;
-Dacă cineva va curvi cu mama logodnicei lui sau cu o altă rudă a ei, acea căsătorie se opreşte;
-Cel ce a făcut malahie (Onania), 40 de zile să mănânce hrană uscată şi să facă câte o sută de metanii pe zi şi cu mare căinţă în suflet hotărându-se de a nu mai greşi; se poate împărtăşi cu Sfintele Taine. Dacă nu îndeplineşte canonul arătat mai sus, 1 an să nu se împărtăşească;
-Femeia fiind în timpul periodului, adică în zilele necurăţiei ei, (la menstruaţie) să nu se împreune cu bărbatul şi nici în biserică nu poate să intre, să nu ia anaforă şi aghiazmă, ori să sărute sfintele icoane, mai înainte de opt zile, adică mai înainte de a fi trecut periodul ei. Dacă femeia, după opt zile nu s-a făcut bine, atunci mai prelungeşte timpul până s-a făcut deplin sănătoasă. În duminici şi sărbători, miercuri şi vineri şi în cele patru sfinte posturi de peste an, soţul şi soţia să se păstreze în curăţie (Pentru duminici şi sărbători soţul şi soţia să nu aibă împreunare de vineri orele 24 şi până luni orele 17);
-Cei căsătoriţi dorind să se împărtăşească la praznice, sărbători, duminica, sau în oricare alt timp să aibă 7 zile. Fără împreunare înainte şi trei zile după împărtăşanie;
-Cei tineri, însă, de curând căsătoriţi, pot să se împărtăşească cu trei zile de curăţie mai înainte de a se împărtăşi şi o zi după aceea;
-Cei care fac malahie unul cu altul sau femeie cu femeie, 80 de zile să se canonisească mâncând hrană uscată în toate zilele şi făcând câte o sută de metanii pe zi. De nu va împlini acest canon, 2 ani să nu se împărtăşească şi să facă câte o sută de metanii pe zi;
-Cel ce a ucis de bunăvoie, 20 de ani să nu se împărtăşească;
-Cel ce a ucis fară voia lui (din greşeală), 10 ani să nu se împărtăşească;
-Cel ce a ucis în război sau apărându-se de tâlhari, 3 ani să nu se împărtăşească;
-Cel ce de bunăvoia lui s-a lepădat de Hristos şi revine, la sfârşitul vieţii lui să se împărtăşească;
-Cel ce din cauza chinurilor s-a lepădat de Hristos, 8 ani să nu se împărtăşească;
-Cel ce a furat şi singur a spus fapta sa, după ce va înapoia cele furate, 1 an să nu se împărtăşească; iar dacă a fost descoperit de alţii, 2 ani să nu se împârtăşească şi să înapoieze cele furate sau costul lor, dacă nu le mai are;
-Jefuitorii de morminte, 10 ani să nu se împărtăşească;
-Furtul de cele sfinte, fie din biserică sau din altă parte, 15 ani să nu se împărtăşească;
-Călcătorii de jurământ, ca şi cei care au jurat strâmb, 10 ani să nu se împărtăşească;
-Cei ce joacă în horă, cad sub afurisenie [34];
-De se va căsători un bărbat cu o femeie evreică, sau, o femeie ortodoxă cu un bărbat evreu, sau cu bărbat eretic, sau bărbatul ortodox cu femeie eretică, acea căsătorie să se desfacă; dar dacă iudeul sau ereticul primeşte credinţa ortodoxă, atunci căsătoria să rămână încheiată;
-De va muri pruncul nebotezat din neglijenţa părinţilor, aceştia 3 ani să nu se împărtăşească şi să facă câte o sută de metanii pe zi;
-Femeia care şi-a omorât pruncul fară să vrea, în timpul somnului, 7 ani să nu se împărtăşească;
-Femeile care îşi omoară pruncii în pântece, care avortează sau fac raclaj, 10 ani să nu se împărtăşească, iar dacă se feresc să nu facă copii, 1 an să nu se împărtăşească;
-Femeia care pierde pruncul fară voia ei, 1 an să nu se împărtăşească;
-Cel ce ocărăşte sau batjocoreşte pe cineva, trei zile să se afurisească şi să mănânce numai pâine cu apă, pentru că: … cel ce va zice fratelui său nebun, vinovat este de gheena focului “ [35];
-De va avea cineva vrajbă asupra altuia şi unul dintre ei moare fără ca ei să se fi împăcat, cel rămas în viaţă se opreşte de la Sfânta Împărtăşanie 1 an, şi timp de 40 de zile va merge la mormântul celui mort şi va cere iertare cu lacrimi de durere şi va face câte 50 de metanii pe zi;
-Dacă va ocărâ şi va batjocori cineva pe părinţii săi, cu greu canon să se canonisească, iar dacă îi va bate, pe unul ca acela numai arhiereul, iar la mare nevoie şi preotul, poate a-l dezlega de acel mare păcat şi numai după ce şi-a împlinit canonul ce i-a fost dat şi numai după ce şi părinţii lui iarăşi l-au primit şi l-au iertat;
-Părinţii care îşi nedreptăţesc copiii, pe unii iubindu-i, iar pe alţii defăimându-i, deşi ei sunt cu bună cuviinţă şi nu le împart drept zestrea ce li se cuvine, dacă nu se vor îndrepta să fie lipsiţi de Sfânta Împărtăşanie şi lepădaţi de Biserică, adică să se afurisească;
-Acela care ar ocărâ, ar bârfi, ar necinsti sau ar bate pe vreun preot, chiar dacă ar fi preotul vinovat, unul ca acela va fi dat anatemei şi lepădat de la Biserică ca unul ce s-a îndepărtat de Sfânta Treime şi la un loc cu Iuda va fi partea lui şi 2 ani să nu se împărtăşească, chiar de l-ar ierta preotul, căci zice Scriptura:
„Pe mai marele poporului tău să nu-l vorbeşti de rău”[36];
-Cel învrăjbit cu cineva, mai înainte de a se împăca, nu poate intra în biserică şi nici să trimită prinos şi să facă câte 50 de metanii pe zi până ce se va împăca cu cel pe care l-a supărat, cerându-şi iertare cu toată umilinţa, iar dacă acela este vinovat şi tot el nu vrea să se împace, vina rămâne asupra lui, iar acesta nu mai este sub canon;
-Dacă va mânca cineva de dulce miercurea sau vinerea precum şi în Postul Paştelui, 2 ani să nu se împărtăşească (numai cei ce au pogorământ);
-Dacă va intra cineva ca să se roage cu ereticii: catolicii, protestanţii, adventiştii, pocăiţii, tudoriştii, baptiştii şi alţii de acest fel, sau dacă va mânca la praznicele lor, unul ca acela să se afurisească şi dacă nu se va căi să se taie cu totul de la Biserica lui Hristos, ca unul ce a căzut din har;
-Dacă va lucra cineva în duminici sau în sărbători, să se afurisească, fară numai dacă va face aceasta fară voia lui;
-Acela care nu merge la Sfânta Liturghie trei duminici la rând, să se afurisească, fară numai dacă este greu bolnav;
-Dacă a ştiut cineva despre altul că păcătuieşte şi nu l-a oprit, cu toate că putea să-l oprească, unul ca acela să se canonisească, la fel cu acela care a săvârşit păcatul;
-Dacă cineva se împodobeşte ca să facă sminteală şi se dă cu mirodenii, dacă îşi vopseşte părul, unghiile, faţa, sprâncenele şi buzele, să se afurisească [37];
-Sinucigaşului nu i se face prohodire (înmor- mântare cu preot) şi nici în cimitir nu se îngroapă; aceasta însă numai dacă n-a fost inconştient (nebun)
când s-a sinucis;
-Dacă cineva ar vrea să intre în cler, dar a căzut în vreunul din păcatele: fermecătorie, ghicitorie, vrăjitorie, curvie, preacurvie, malahie, recăsătorie, ucidere, lepădarea de Hristos, acela nu se mai poate face preot [38].

______________
[31].- Molitfelnicul Mare, Chişinău, 1820, pag. 501-527.
[32].- Canonul 61 Trulan.
[33].- Canonul 72 al Sfântului Vasile cel Mare.
[34].- Afurisenie înseamnă despărţire şi lepădare de Biserică.
[35].- Matei 13, 12.
[36].- Faptele Apostolilor 23, 5.
[37].- Canonul 103 Trulan.

Dialog cu Pãrintele Arsenie Papacioc despre canonisirea femeilor care si-au lepãdat pruncii

 

Dialog cu Pãrintele Arsenie Papacioc despre canonisirea femeilor care si-au lepãdat pruncii    Ce canon obisnuiti sã dati femeilor care au fãcut avorturi? E atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de altã parte, sã poti sã comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite pãcate. Consider cã acest pãcat este printre cele mai mari pãcate posibile. Mi-am zis în sinea mea - motivat - cã a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartã în pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fãrã discutie, liber sã creascã fãrã alt stãpân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu, acest fapt se transformã într-un fel de fraudã conjugalã, urmatã de ucidere. Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea sã asigure cresterea fãtului mai bine ca în pântece de mamã?! S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânãstire mare pe care o conduceam - Slatina, în Bucovina -, sã mã duc odatã cãtre stâna mânãstirii. Si pe când mã apropiam, am auzit câinii lãtrând puternic lângã un tufis din pãdure. Cum m-au vãzut pe mine cã vin, bãteau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti cã era acolo? O lupoaicã îsi apãra doi pui cu o îndârjire nemaipomenitã. Acest lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor sã fac legãtura cu sentimentele mamei pentru apãrarea puiului. Cu cât mã apropiam, câinii îndrãzneau si mai tare. În cele din urmã, lupoaica a luat unul din pui în gurã si a fugit, iar pe celãlalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de jertfitoare este o mamã pentru puii ei! Se mai stie cã lupoaicele alãpteazã copii de oameni; o lupoaicã îl alãpteazã, iar mama lui îl ucide! Vã dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mamã, de femeie, care este atât de lãudatã si de necomparat în fata lui Dumnezeu! Deci, avortul este o crimã foarte mare, pentru cã acest prunc mai întâi moare nebotezat. El are suflet din momentul zãmislirii. Chiar în Dreptul Roman se spune: "Copilul, odatã zãmislit, are drept de cetãtean". Cu conditia sã se nascã, spun ei. Dar nouã nu ne arde de inventar acum; dacã nu e-n inventar... Deci, sufletul existã din momentul zãmislirii. O pãrere relativã a unor Sfinti Pãrinti spune cã pruncul avortat "nu ar fi la bine pentru nebotez, nici la rãu pentru nevinovãtie". Nu ne amestecãm; noi îi pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme". Chiar am avut o discutie cu un pãrinte însemnat, un mare profesor, care nu recunostea cã "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a rãmas convins. Canonul Sfintilor Pãrinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta Împãrtãsanie chiar pânã aproape de sfârsitul vietii. Însã conteazã foarte mult problema cãintei în fata duhovnicului a mamei care a fãcut un avort. Nu poti sã-i dai unei mame care are cãintã un canon de cincisprezece ani sau douãzeci de ani - cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, vã spun drept, nu l-am acceptat. Nu mã intereseazã cine, dar, în tot cazul, într-o vizitã pe care am fãcut-o la Sihãstria - si eu sunt sihãstrean, dar am plecat de mic - i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în mânãstire si doream sã-i mai vãd si doream sã mai stiu cum canonisesc. Si mi-au spus asa: "Dacã au un numãr de avorturi, noi nu-i mai dezlegãm".    Pânã la moarte nu-i mai dezleagã, dacã au foarte multe avorturi? Dialog cu Pãrintele Arsenie Papacioc despre canonisirea femeilor care si-au lepãdat pruncii    Ce canon obisnuiti sã dati femeilor care au fãcut avorturi? E atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de altã parte, sã poti sã comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite pãcate. Consider cã acest pãcat este printre cele mai mari pãcate posibile. Mi-am zis în sinea mea - motivat - cã a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartã în pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fãrã discutie, liber sã creascã fãrã alt stãpân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu, acest fapt se transformã într-un fel de fraudã conjugalã, urmatã de ucidere. Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea sã asigure cresterea fãtului mai bine ca în pântece de mamã?! S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânãstire mare pe care o conduceam - Slatina, în Bucovina -, sã mã duc odatã cãtre stâna mânãstirii. Si pe când mã apropiam, am auzit câinii lãtrând puternic lângã un tufis din pãdure. Cum m-au vãzut pe mine cã vin, bãteau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti cã era acolo? O lupoaicã îsi apãra doi pui cu o îndârjire nemaipomenitã. Acest lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor sã fac legãtura cu sentimentele mamei pentru apãrarea puiului. Cu cât mã apropiam, câinii îndrãzneau si mai tare. În cele din urmã, lupoaica a luat unul din pui în gurã si a fugit, iar pe celãlalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de jertfitoare este o mamã pentru puii ei! Se mai stie cã lupoaicele alãpteazã copii de oameni; o lupoaicã îl alãpteazã, iar mama lui îl ucide! Vã dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mamã, de femeie, care este atât de lãudatã si de necomparat în fata lui Dumnezeu! Deci, avortul este o crimã foarte mare, pentru cã acest prunc mai întâi moare nebotezat. El are suflet din momentul zãmislirii. Chiar în Dreptul Roman se spune: "Copilul, odatã zãmislit, are drept de cetãtean". Cu conditia sã se nascã, spun ei. Dar nouã nu ne arde de inventar acum; dacã nu e-n inventar... Deci, sufletul existã din momentul zãmislirii. O pãrere relativã a unor Sfinti Pãrinti spune cã pruncul avortat "nu ar fi la bine pentru nebotez, nici la rãu pentru nevinovãtie". Nu ne amestecãm; noi îi pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme". Chiar am avut o discutie cu un pãrinte însemnat, un mare profesor, care nu recunostea cã "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a rãmas convins. Canonul Sfintilor Pãrinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta Împãrtãsanie chiar pânã aproape de sfârsitul vietii. Însã conteazã foarte mult problema cãintei în fata duhovnicului a mamei care a fãcut un avort. Nu poti sã-i dai unei mame care are cãintã un canon de cincisprezece ani sau douãzeci de ani - cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, vã spun drept, nu l-am acceptat. Nu mã intereseazã cine, dar, în tot cazul, într-o vizitã pe care am fãcut-o la Sihãstria - si eu sunt sihãstrean, dar am plecat de mic - i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în mânãstire si doream sã-i mai vãd si doream sã mai stiu cum canonisesc. Si mi-au spus asa: "Dacã au un numãr de avorturi, noi nu-i mai dezlegãm".    Pânã la moarte nu-i mai dezleagã, dacã au foarte multe avorturi? Au fost putini cei care au dat canon pânã la moarte, dar au dat. Au socotit importanta mare a Sfintei Împãrtãsanii. Sau au dat-o asa, pentru cã se dã, cã e ucidere grozavã. Nu, nu-i asa. "Si ce faceti cu ãstia dacã nu-i dezlegati, îi trimiteti la Arsenie?" - l-am întrebat pe respectivul pãrinte, care-mi era fiu duhovnicesc. Nu m-a bucurat deloc pozitia asta, pentru cã, dragii mei, Domnul Iisus Hristos S-a rãstignit, S-a jertfit pentru toate pãcatele posibile, tinând cont de gravitatea lor, de numãrul lor, tinând cont de acel "de saptezeci de ori câte sapte", care înseamnã permanentã. Cuvântul "sapte" în Scripturã înseamnã "mai mult" si vrea sã spunã Mântuitorul "permanent", dacã existã cãintã. Deci, nu trebuie sã mãrginim, nu trebuie sã punem limite jertfei de pe Golgota, refuzând cãinta. Dacã Sfânta Împãrtãsanie este atât de mare încât n-o meritãm, tot atât de important si chiar mai important este sã n-o neglijãm tocmai pentru cã este mare. În ce priveste oprirea de la Sfânta Împãrtãsanie a femeilor care au fãcut avorturi, eu n-am depãsit trei ani, dacã se cãiesc din toatã inima. Si se cãiesc! Dar, mai mult decât a canonisi, le arãt cu orice chip marea gresealã pe care au fãcut-o. Copiii acestia lepãdati ne vãd, si este încã timp sã plângem si sã cãdem cu fata la pãmânt. Le dau canon - sfãtuitor, bineînteles - în sensul unei nevointe scurte, dar permanente; zi de zi, toatã viata, sã facã ceva, care e chestie de secunde, dar care tine de pocãinta aceasta sincerã. Sã fie constientã toatã viata de ceea ce a fãcut. Nu mã intereseazã un canon rece, pe care îl face tur-tur-tur sau nu-l face, ci un canon la care sã participe. Si am rezumat numai la câteva secunde durata acestui canon pe care îl dau, numai sã fie o stare de prezentã continuã a ceea ce a fãcut.Oprire de la împãrtãsit sub trei ani; n-am depãsit trei ani. Dar nu fac lucrul acesta de capul meu, ci urmãrind canoanele Pidalionului. Acum sunt sapte editii; când predam, odatã, asa ceva, nu era nici o editie; ba era una, destul de ascunsã, fãcutã de un preot îndrãznet. Sfântul Vasile cel Mare, care are foarte multe canoane mari, încât e considerat în lumea duhovniceascã drept cel mai tare în canoane, are un canon, Canonul 74, care spune asa: "Dacã oricare dintre cei ce au fãcut pãcatele mentionate mai înainte se va face sârguitor, mãrturisindu-se, în acest caz, dacã acela cãruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si dezlega, vãzând covârsirea mãrturisirii celui ce a pãcãtuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcã examinarea Scripturilor ne face cunoscut cã cei ce cu mare durere se mãrturisesc degrabã ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu". De unde se întelege cã intensitatea unei pocãinte, a unei trãiri, te apropie foarte mult de starea omului duhovnicesc si de iertare. De aceea am spus eu: Urmãriti elasticitatea canoanelor, nu numaidecât litera, ajungând astfel la canoane de zeci de ani. În canonisire, duhovnicii ar trebui sã-i explice cât de cât cum stau lucrurile celui ce se mãrturiseste. Sã-l punã într-o stare de îngrijorare, nu sã-l înspãimânte la gândul cã nu va mai fi iertat. Sã-l asiguri cã este iertat, cã-l dezlegi, cu conditia ca el sã-L îmblânzeascã pe Dumnezeu prin acte de pocãintã, de prosternare câteva secunde pe zi, în fiecare zi cât va trãi pe pãmânt. Deci, Sfântul Vasile cel Mare spune, chiar el, în Canonul 74, ceea ce v-am spus! Si mai este o însemnare la Canonul 86, tot al Sfântului Vasile cel Mare, cã pe vremea aceea se dãdeau canoane mari pentru cã era si credintã multã. Noi trebuie sã tinem cont si de momentul istoric pe care îl trãim. Nu aceasta ar avea cuvânt determinant, numaidecât, ci starea realã a sufletului omenesc din acest moment istoric. Plus faptul cã sunt o serie întreagã de împrejurãri, de situatii între sot si sotie, o serie întreagã de judecãti si prejudecãti de care trebuie sã tii cont, ca duhovnic, mai ales când este vorba sã opresti ani de zile de la împãrtãsit. Deci, eu nu sunt pentru o oprire prea mare. Pe duhovnici îi întreb dacã au fost prea aspri sau prea blânzi. Dacã au fost cu pogorãmânt, e foarte bine, dar bazându-se pe trãirea celui care se cãieste. Nu trebuie sã rãmâi la un canon rece - "faci atât pentru cã ai fãcut atât". Când vin la mine la spovedit diferiti credinciosi, femei mai ales, si îmi spun cât au fost opriti de la împãrtãsit, îmi dau seama ce au fãcut dupã anii cât au fost opriti. Asta nu înseamnã duhovnicie, ci înseamnã un fel de dura lex sed lex - "legea e asprã, dar e lege" -, care în justitia laicã se potriveste, dar la noi nu, pentru cã aici se face uz de mila lui Dumnezeu cu orice chip. În sfârsit, sunt multe lucruri de spus în legãturã cu pozitia aceasta duhovniceascã si cu grija mântuirii noastre. Primul lucru - si singurul, de fapt - de care trebuie sã tinã seamã duhovnicii când dau canoane femeilor care au fãcut avorturi este cãinta cu orice chip. Sã boteze copii, sã facã milostenie... De altfel, aceasta este obligat orice crestin s-o facã. Aspectul esential al sfatului si al canonului este cãinta propriu-zisã. De ea trebuie sã tinem cont. Am întâlnit femei, dupã 20-30 de ani, care fãcuserã avorturi si nu spuseserã niciodatã lucrul acesta - din diferite motive. Deci, este în functie de intensitatea pocãintei, nu de cantitatea timpului, pentru cã nu timpul decide! Nu timpul decide împãrtãsirea, ci pocãinta ta interioarã este cea care decide. Este gândul la iad, dar nãdejdea la Dumnezeu, stiind cu orice chip - trãind stiinta aceasta! - cã este peste mãsurã de iubitor si cã iadul este marea durere a Lui! În toatã opera Sa, în tot ceea ce face, Dumnezeu nu are gândul sã-l piardã pe om. Si a dat duhovnicului - care este, ca fiintã, la acelasi nivel cu cel care se spovedeste, cã e om si el, - putinta de a-l rândui, de a-l pune pe drumul cel mai mare, adicã pe drumul singur al vesniciei fericite; cu putere nelimitatã: "Tii locul Meu; ai bãgat de seamã, fiule?" - îi zice Dumnezeu. Preotul tine locul lui Dumnezeu; nu se discutã lucrul acesta. Dar dacã stii cine esti si faci uz de puterea aceasta, esti foarte vinovat; dar mai vinovat esti dacã esti inconstient de puterea pe care o detii. Asa cã eu sunt silit, în cazul avorturilor, când stau de vorbã cu duhovnicii, dacã este cazul, sã-i canonisesc pentru cã au fost nepãsãtori si au dat la întâmplare canoane de ani si ani. Nu timpul decide, ci pocãinta ta interioarã. S-ar putea, într-un timp foarte scurt, sã ajungi si la marea milostivire a lui Dumnezeu. Deci, conteazã enorm de mult trãirea aceasta în Dumnezeu, smerenia... "prãpastie de smerenie", cum se spune. Aceasta va decide. Dar oamenii vin si nepregãtiti din punct de vedere al gravitãtii pãcatelor - sau vin din obicei la Crãciun, la Pasti, asa, pentru cã trebuie sã se spovedeascã. Ei, atunci trebuie sã-l pui un pic în simtire, dacã l-ai prins.  Dialog cu Pãrintele Arsenie Papacioc despre canonisirea femeilor care si-au lepãdat pruncii    Ce canon obisnuiti sã dati femeilor care au fãcut avorturi? E atât de important, pe de-o parte, si de delicat, pe de altã parte, sã poti sã comunici public canonul pe care îl dai pentru diferite pãcate. Consider cã acest pãcat este printre cele mai mari pãcate posibile. Mi-am zis în sinea mea - motivat - cã a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat. Mai întâi de toate, acest copil e autonom. Mama care îl poartã în pântece n-are drept asupra vietii lui. El e, fãrã discutie, liber sã creascã fãrã alt stãpân decât Dumnezeu. Si-apoi, în marile planuri ale lui Dumnezeu, acest fapt se transformã într-un fel de fraudã conjugalã, urmatã de ucidere. Dumnezeu, în planurile Lui, unde putea sã asigure cresterea fãtului mai bine ca în pântece de mamã?! S-a constatat, de când e lumea, cât de iubitoare este mama pentru pruncul ei. Am avut ocazia, la o mânãstire mare pe care o conduceam - Slatina, în Bucovina -, sã mã duc odatã cãtre stâna mânãstirii. Si pe când mã apropiam, am auzit câinii lãtrând puternic lângã un tufis din pãdure. Cum m-au vãzut pe mine cã vin, bãteau si mai tare. M-am apropiat; si ce credeti cã era acolo? O lupoaicã îsi apãra doi pui cu o îndârjire nemaipomenitã. Acest lucru mi-a folosit si, sigur, mi-a fost usor sã fac legãtura cu sentimentele mamei pentru apãrarea puiului. Cu cât mã apropiam, câinii îndrãzneau si mai tare. În cele din urmã, lupoaica a luat unul din pui în gurã si a fugit, iar pe celãlalt l-am luat eu si l-am dus la muzeu. Mi-am zis atunci: uite cât de jertfitoare este o mamã pentru puii ei! Se mai stie cã lupoaicele alãpteazã copii de oameni; o lupoaicã îl alãpteazã, iar mama lui îl ucide! Vã dati seama ce cruzime si ce abdicare de la rosturile de mamã, de femeie, care este atât de lãudatã si de necomparat în fata lui Dumnezeu! Deci, avortul este o crimã foarte mare, pentru cã acest prunc mai întâi moare nebotezat. El are suflet din momentul zãmislirii. Chiar în Dreptul Roman se spune: "Copilul, odatã zãmislit, are drept de cetãtean". Cu conditia sã se nascã, spun ei. Dar nouã nu ne arde de inventar acum; dacã nu e-n inventar... Deci, sufletul existã din momentul zãmislirii. O pãrere relativã a unor Sfinti Pãrinti spune cã pruncul avortat "nu ar fi la bine pentru nebotez, nici la rãu pentru nevinovãtie". Nu ne amestecãm; noi îi pomenim la proscomidie, stiti, pe "pruncii înainte de vreme". Chiar am avut o discutie cu un pãrinte însemnat, un mare profesor, care nu recunostea cã "pruncii înainte de vreme" sunt copiii acestia avortati. I-am demonstrat si a rãmas convins. Canonul Sfintilor Pãrinti este foarte mare. Acestia opresc de la Sfânta Împãrtãsanie chiar pânã aproape de sfârsitul vietii. Însã conteazã foarte mult problema cãintei în fata duhovnicului a mamei care a fãcut un avort. Nu poti sã-i dai unei mame care are cãintã un canon de cincisprezece ani sau douãzeci de ani - cum, de altfel, s-a întâmplat din partea unor duhovnici, lucru pe care, vã spun drept, nu l-am acceptat. Nu mã intereseazã cine, dar, în tot cazul, într-o vizitã pe care am fãcut-o la Sihãstria - si eu sunt sihãstrean, dar am plecat de mic - i-am întrebat pe unii duhovnici pe care i-am adus eu în mânãstire si doream sã-i mai vãd si doream sã mai stiu cum canonisesc. Si mi-au spus asa: "Dacã au un numãr de avorturi, noi nu-i mai dezlegãm".    Pânã la moarte nu-i mai dezleagã, dacã au foarte multe avorturi? Au fost putini cei care au dat canon pânã la moarte, dar au dat. Au socotit importanta mare a Sfintei Împãrtãsanii. Sau au dat-o asa, pentru cã se dã, cã e ucidere grozavã. Nu, nu-i asa. "Si ce faceti cu ãstia dacã nu-i dezlegati, îi trimiteti la Arsenie?" - l-am întrebat pe respectivul pãrinte, care-mi era fiu duhovnicesc. Nu m-a bucurat deloc pozitia asta, pentru cã, dragii mei, Domnul Iisus Hristos S-a rãstignit, S-a jertfit pentru toate pãcatele posibile, tinând cont de gravitatea lor, de numãrul lor, tinând cont de acel "de saptezeci de ori câte sapte", care înseamnã permanentã. Cuvântul "sapte" în Scripturã înseamnã "mai mult" si vrea sã spunã Mântuitorul "permanent", dacã existã cãintã. Deci, nu trebuie sã mãrginim, nu trebuie sã punem limite jertfei de pe Golgota, refuzând cãinta. Dacã Sfânta Împãrtãsanie este atât de mare încât n-o meritãm, tot atât de important si chiar mai important este sã n-o neglijãm tocmai pentru cã este mare. În ce priveste oprirea de la Sfânta Împãrtãsanie a femeilor care au fãcut avorturi, eu n-am depãsit trei ani, dacã se cãiesc din toatã inima. Si se cãiesc! Dar, mai mult decât a canonisi, le arãt cu orice chip marea gresealã pe care au fãcut-o. Copiii acestia lepãdati ne vãd, si este încã timp sã plângem si sã cãdem cu fata la pãmânt. Le dau canon - sfãtuitor, bineînteles - în sensul unei nevointe scurte, dar permanente; zi de zi, toatã viata, sã facã ceva, care e chestie de secunde, dar care tine de pocãinta aceasta sincerã. Sã fie constientã toatã viata de ceea ce a fãcut. Nu mã intereseazã un canon rece, pe care îl face tur-tur-tur sau nu-l face, ci un canon la care sã participe. Si am rezumat numai la câteva secunde durata acestui canon pe care îl dau, numai sã fie o stare de prezentã continuã a ceea ce a fãcut. Oprire de la împãrtãsit sub trei ani; n-am depãsit trei ani. Dar nu fac lucrul acesta de capul meu, ci urmãrind canoanele Pidalionului. Acum sunt sapte editii; când predam, odatã, asa ceva, nu era nici o editie; ba era una, destul de ascunsã, fãcutã de un preot îndrãznet. Sfântul Vasile cel Mare, care are foarte multe canoane mari, încât e considerat în lumea duhovniceascã drept cel mai tare în canoane, are un canon, Canonul 74, care spune asa: "Dacã oricare dintre cei ce au fãcut pãcatele mentionate mai înainte se va face sârguitor, mãrturisindu-se, în acest caz, dacã acela cãruia prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a încredintat puterea de a lega si dezlega, vãzând covârsirea mãrturisirii celui ce a pãcãtuit, s-ar face mai blând întru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osândire; fiindcã examinarea Scripturilor ne face cunoscut cã cei ce cu mare durere se mãrturisesc degrabã ajung iubirea de oameni a lui Dumnezeu". De unde se întelege cã intensitatea unei pocãinte, a unei trãiri, te apropie foarte mult de starea omului duhovnicesc si de iertare. De aceea am spus eu: Urmãriti elasticitatea canoanelor, nu numaidecât litera, ajungând astfel la canoane de zeci de ani. În canonisire, duhovnicii ar trebui sã-i explice cât de cât cum stau lucrurile celui ce se mãrturiseste. Sã-l punã într-o stare de îngrijorare, nu sã-l înspãimânte la gândul cã nu va mai fi iertat. Sã-l asiguri cã este iertat, cã-l dezlegi, cu conditia ca el sã-L îmblânzeascã pe Dumnezeu prin acte de pocãintã, de prosternare câteva secunde pe zi, în fiecare zi cât va trãi pe pãmânt. Deci, Sfântul Vasile cel Mare spune, chiar el, în Canonul 74, ceea ce v-am spus! Si mai este o însemnare la Canonul 86, tot al Sfântului Vasile cel Mare, cã pe vremea aceea se dãdeau canoane mari pentru cã era si credintã multã. Noi trebuie sã tinem cont si de momentul istoric pe care îl trãim. Nu aceasta ar avea cuvânt determinant, numaidecât, ci starea realã a sufletului omenesc din acest moment istoric. Plus faptul cã sunt o serie întreagã de împrejurãri, de situatii între sot si sotie, o serie întreagã de judecãti si prejudecãti de care trebuie sã tii cont, ca duhovnic, mai ales când este vorba sã opresti ani de zile de la împãrtãsit. Deci, eu nu sunt pentru o oprire prea mare. Pe duhovnici îi întreb dacã au fost prea aspri sau prea blânzi. Dacã au fost cu pogorãmânt, e foarte bine, dar bazându-se pe trãirea celui care se cãieste. Nu trebuie sã rãmâi la un canon rece - "faci atât pentru cã ai fãcut atât". Când vin la mine la spovedit diferiti credinciosi, femei mai ales, si îmi spun cât au fost opriti de la împãrtãsit, îmi dau seama ce au fãcut dupã anii cât au fost opriti. Asta nu înseamnã duhovnicie, ci înseamnã un fel de dura lex sed lex - "legea e asprã, dar e lege" -, care în justitia laicã se potriveste, dar la noi nu, pentru cã aici se face uz de mila lui Dumnezeu cu orice chip. În sfârsit, sunt multe lucruri de spus în legãturã cu pozitia aceasta duhovniceascã si cu grija mântuirii noastre. Primul lucru - si singurul, de fapt - de care trebuie sã tinã seamã duhovnicii când dau canoane femeilor care au fãcut avorturi este cãinta cu orice chip. Sã boteze copii, sã facã milostenie... De altfel, aceasta este obligat orice crestin s-o facã. Aspectul esential al sfatului si al canonului este cãinta propriu-zisã. De ea trebuie sã tinem cont. Am întâlnit femei, dupã 20-30 de ani, care fãcuserã avorturi si nu spuseserã niciodatã lucrul acesta - din diferite motive. Deci, este în functie de intensitatea pocãintei, nu de cantitatea timpului, pentru cã nu timpul decide! Nu timpul decide împãrtãsirea, ci pocãinta ta interioarã este cea care decide. Este gândul la iad, dar nãdejdea la Dumnezeu, stiind cu orice chip - trãind stiinta aceasta! - cã este peste mãsurã de iubitor si cã iadul este marea durere a Lui! În toatã opera Sa, în tot ceea ce face, Dumnezeu nu are gândul sã-l piardã pe om. Si a dat duhovnicului - care este, ca fiintã, la acelasi nivel cu cel care se spovedeste, cã e om si el, - putinta de a-l rândui, de a-l pune pe drumul cel mai mare, adicã pe drumul singur al vesniciei fericite; cu putere nelimitatã: "Tii locul Meu; ai bãgat de seamã, fiule?" - îi zice Dumnezeu. Preotul tine locul lui Dumnezeu; nu se discutã lucrul acesta. Dar dacã stii cine esti si faci uz de puterea aceasta, esti foarte vinovat; dar mai vinovat esti dacã esti inconstient de puterea pe care o detii. Asa cã eu sunt silit, în cazul avorturilor, când stau de vorbã cu duhovnicii, dacã este cazul, sã-i canonisesc pentru cã au fost nepãsãtori si au dat la întâmplare canoane de ani si ani. Nu timpul decide, ci pocãinta ta interioarã. S-ar putea, într-un timp foarte scurt, sã ajungi si la marea milostivire a lui Dumnezeu. Deci, conteazã enorm de mult trãirea aceasta în Dumnezeu, smerenia... "prãpastie de smerenie", cum se spune. Aceasta va decide. Dar oamenii vin si nepregãtiti din punct de vedere al gravitãtii pãcatelor - sau vin din obicei la Crãciun, la Pasti, asa, pentru cã trebuie sã se spovedeascã. Ei, atunci trebuie sã-l pui un pic în simtire, dacã l-ai prins. Dar eu mai spun si urmãtorul lucru: mãrturisirea în sine este un canon! Nu este usor sã vii si sã dezgolesti pãcate atât de ascunse. Pe de altã parte, întreb si asta: "Ai spus si la altcineva cã ai fãcut?" - cã se împrãstie vorba: "A fãcut, si cutare, cutare..." Am întrebat adeseori femei, fete, despre chiuretaj. Si ce am constatat: când întrebam de niste pãcate neînsemnate, spuneau foarte greu cã le-au fãcut; le era rusine - cã au mintit, cã au furat etc. Dar când întrebam de avort, spuneau imediat: "Da, am fãcut!", ca si cum avortul era un lucru neînsemnat. Aceasta pentru cã în vremea de astãzi este considerat un lucru oarecare. Mã interesa sã-i pun în starea de trezvie, de simtire cã întreruperea de sarcinã este un pãcat foarte mare, grozav de mare.    Ce sfaturi de mângâiere obisnuiti sã dati acestor femei care vin, femei care uneori deznãdãjduiesc pentru pãcatul pe care l-au fãcut? Adevãrul este cã nu le las în situatia de a fi hãrtuite de fel de fel de sfaturi, ci le spun: "Da, este iertare. Eu te dezleg acum pentru totdeauna, numai cã urmeazã sã-L îmblânzesti pe Dumnezeu cu acest simulacru de canon pe care ti-l dau. Dar canon de simtire, nu de nevointã". Deci, cu orice chip o asigur cã este iertatã si nu mai este nevoie sã-l tot mãrturiseascã. Se mai spune cã trebuie sã-l spui din nou, din când în când... Nu este adevãrat! Dacã-l mai spui, s-o faci numai cu gândul. Unii duhovnici spun cã e bine sã mai spui din când în când pãcatele mari, sã faci mãrturisire generalã. Eu te sfãtuiesc sã-ti amintesti ce ai fãcut fãrã o nouã spovedanie, pentru cã astfel se diminueazã puterea pe care o are dezlegarea respectivã - ca si cum m-as boteza din nou, ca sã fiu sigur cã m-am scãpat de pãcatul lui Adam. O singurã datã se mãrturiseste pãcatul; dar mã intereseazã ca mãrturisirea sã fie cu simtire proprie, cu participarea lui. Deci, îl asigur cã este iertat, sã intre într-o stare de continuã nãdejde, dar cu o cãintã permanentã. Tocmai acesta este canonul pe care îl dau; sã facã milostenie, sã boteze un copil, vin dupã aceea. Pentru cã este posibil ca respectiva sã nu aibã bani nici de pâine, dar de botez!    Mai este o situatie specialã în ajunul Pastelui sau în ajunul Crãciunului, când vine foarte multã lume la spovedit, mai ales în Sãptãmâna Mare. Atunci preotii se confruntã cu multe cazuri speciale - de exemplu, fete tinere, care sunt încã la scoalã sau la liceu, necãsãtorite, care trãiesc în desfrânare sau au fãcut avorturi, dar vin numai o datã pe an sã se spovedeascã. Ce faceti cu ele când vin asa? Ce le recomandati preotilor sã facã, când stiu cã nu mai vin altã datã? Si acum vedeti coadã mare la usa mea - asta e zilnic. Dacã o prind la spovedanie - pe ea, micã sau mare - discut cu ea despre gravitatea pãcatului si, sigur, o invit sã mai vinã. "Când sã mai vin, pãrinte?" - "Când esti rãnitã. Dar s-a terminat cu pãcatele acestea". Le spun în asa fel, ca sã nu înteleagã cã pãcatul acesta se mai poate repeta. Nu stii pe cine omori; el nici nu se poate apãra de lucru acesta; nu stii, lasule?! Era un împãrat care a cucerit pe alt împãrat, si a vrut sã omoare tot neamul împãratului, dupã ce a intrat în palatele lui. Si într-o camerã a descoperit un copil mic. Copilul, când l-a vãzut, a ridicat mâinile spre tiran, râzând si astfel l-a dezarmat complet. Ei, vedeti? Copilul, în pântece, nu poate sã se apere. S-a demonstrat cã fãtul simte pericolul, simte cutitul ucigas si se roteste puternic, într-un strigãt mut, dar nu se poate nicicum apãra. Va sã zicã, este fiintã! El nu se poate apãra, si tu îl ucizi cu atâta cruzime si cu dezinvolturã... Poate sã iasã un preot, poate sã iasã un mare despicãtor de idei... Nu stii pe cine omori. Avortul a devenit un obicei, iar acum statisticile însumeazã cifre îngrozitoare.    Dupã Revolutie mai ales, sotiile s-au întors la credintã, unii bãrbatii rãmân încã necredinciosi; ei duc în continuare o viatã de familie. Ca sã nu mai facã avorturi, ce le sfãtuiti pe femei sã facã? Pentru cã bãrbatul nu este de acord cu înfrânarea sau cu pãstrarea pruncilor zãmisliti. Cu nici un chip sã nu facã avort, indiferent ce s-ar întâmpla. "Pe viatã si pe moarte", le spun eu. Cu nici un chip n-au voie sã ucidã. Despãrtire, orice altceva, dar nu avort, nu ucidere.    Pot fi recomandate mijloacele anticonceptionale, cu pretextul cã este un pãcat, dar este un pãcat mai mic? Dragã, anticonceptionalele si alte mijloace asemãnãtoare sunt fraudã conjugalã si atentat împotriva planurilor lui Dumnezeu. Nu e crimã; e numai atentat. Este un pãcat mai mic. Dar noi nu îngãduim nici cel mai mic pãcat! Pentru cã, din momentul în care m-asez pe aceastã pozitie de acceptare a unor pãcate mai mici, încep sã mã gândesc: dar care-i mic si care-i mare? Sau "sarpe mic si sarpe mare"; dacã un sarpe mic te muscã cu atâta otravã încât sã mori, nu mai e nevoie sã te muste altul mai mare! Deci, e o mare gresealã. Nu accept, însã nu-i pot opri de la împãrtãsanie pentru aceste fraude conjugale ca pe cei care au fãcut avort. Îi împãrtãsesc mai repede. Nu putem sã tinem lucrurile pe loc; nici nu putem condamna femeia sã reziste la tirania unui pãgân de sot. Am zilnic cazuri din acestea! Nu putem nici asta. Însã nu putem accepta cu nici un chip pãcatul. Pot merge pânã acolo încât sã se despartã! Pentru cã si aceste lifte de bãrbati necredinciosi - sunt destul de multe cazuri - trebuie înteleptiti si ei prin refuzul femeii... Ea nu e jucãria lui, nu este pãpusa cãreia sã-i strâmbe gâtul pentru cã stie cã e flexibil. Nu! Femeia, cum obisnuiesc sã le spun pe la cununii, "cu el totdeauna, ca el totdeauna". Adicã, e liberã ca si el. Cum sã facã crima aceasta?! Si atunci zic: nu e obligatã, sãraca, sã suporte tirania acestor lucruri; e liberã si se poate despãrti.    Deci, le spuneti clar: sã nu foloseascã anticonceptionale. Cine poate sã le spunã altfel?! Pãi, cum sã spunem noi: "Foloseste anticonceptionale"?! Noi întâlnim persoane care ne spun cã au fãcut lucrul acesta, si trebuie sã luãm niste mãsuri mai usoare decât dacã ar fi fãcut crimã; dar nu ca si cum n-ar fi fãcut nimic. Dar eu am întâlnit un preot care, vãzând cât de multe femei cu avorturi vin la el, ca totusi sã nu mai facã crima asta atât de mare, le-a zis: "În loc de pãcatul ãsta mare, mãcar alegeti unul mai mic, dacã nu puteti sã faceti altceva"... Dragã, eu am întâlnit si altceva: niste îngeri buni care s-au fãcut draci. Putem sã acceptãm oare acest sistem de compromis si chiar sã facem lege din sistemul si metodele noastre? Nu se poate! Pãcatul rãmâne pãcat. Un duhovnic n-are voie sã dezlege nici ca sã se mãnânce de dulce, mãcar cã în Canonul 69 Apostolic, în jurul cãruia se învârt toate rigorile postului, se spune pânã la urmã asa: "...afarã de caz de boalã". Dar eu nu dezleg dinainte. "Domnule, dumneata, dacã ai omorât un om, vii la mine si te spovedesti si te dezleg. Dar nu-ti spun dinainte: <>. Nu spun dinainte: "Mãnâncã de dulce". Nu am voie, ca duhovnic, sã dezleg înainte ceea ce, de fapt, e legat de Bisericã. Eu dezleg dupã ce ai fãcut fapta, dar nu anticipez. Preotii trebuie sã fie foarte blânzi, foarte îngãduitori, dar pe pozitia lui Hristos. Hristos n-a putut sã accepte nici cel mai mic pãcat! Pentru aceasta, El a suferit toate împunsãturile, loviturile si scuipãrile. Nu poate sã accepte! Cã te iartã dacã te pocãiesti, asta e altceva. Duhovnicul, care este însãrcinat cu acest nemaipomenit har, nu poate sã facã compromisuri prealabile. Dumnezeu a creat douã lucruri nemaipomenite, care nu pot fi mai desãvârsite: a creat o femeie distinsã, care a nãscut un Dumnezeu, si preotia, prin care Îl aduce pe Dumnezeu din cer si-L naste din nou pe Sfânta Masã. Vã dati seama ce înseamnã preotia?! Vã dati seama în ce hainã S-a îmbrãcat un Om, ca oamenii, si cu ce har dumnezeiesc?! Are putere... Si atunci, nu poti sã faci un astfel de compromis. Tii locul lui Dumnezeu - nu este o simplã vorbire si respectiv o comparatie care trece drept lãudabilã si figurã de stil; e un adevãr! Si noi avem puterea sã dezlegãm cu orice chip, orice, dar nu anticipãm pãcatul. "Eu Mã rãstignesc" - a zis Mântuitorul; dar nu "pentru unele da, pentru unele nu". Nu se poate accepta sã faci compromisuri. Sã fim blânzi, sã nu-l oprim prea mult, sã-l iubim, sã ne parã rãu de pãcat, si sã spunem: "Foarte bine cã a venit!" Atunci omul spune tot, si tu poti sã-i dai dezlegare. Cã a cãzut si l-ai scos din adânc de ape, foarte bine, dar nu-l mai certa de ce e ud... Asta e important, sã-l salvezi; ãsta e scopul, nu? Sã-l aduci la linia de plutire, sã-l readuci la respiratie si sã intre pe drumul cel bun. Nu acceptãm cu nici un chip compromisuri. Femeia care este fortatã de bãrbat sã facã avort se poate si despãrti. Sunt patru motive pentru care se pot despãrti, printre care aste si acesta: dacã te omoarã duhovniceste celãlalt.    Deci femeia trebuie sã-si ducã crucea pânã la capãt, chiar dacã are copii, chiar dacã nu? Dragã, dar unde spune sã n-o duci pânã la capãt?! Ce, numai pânã la capul locului?! Nu existã sfârsit; pânã la moarte! Noi respirãm fãrã oprire; inima bate într-o nemiscatã permanentã de zeci si zeci de ani în tine. Ea nu se contrazice; asa sã fii si tu în misiunile pe care le ai pe fata pãmântului - ca bãrbat, ca femeie, ca doctor, ca inginer, ca duhovnic, ca preot. Interviu extras din cartea "CANON DE POCAINTA CATRE DOMNUL NOSTRU IISUS HRISTOS PENTRU PRUNCII AVORTATI", Ed. Bizantina

Despre: A V O R T

 

38.– Înainte să mă căsătoresc cu soţul meu am rămas însărcinată şi am făcut avort. În sufletul meu eu îmi doream copilaşul, începusem deja să-l iubesc, dar soţul meu şi mai ales tatăl lui au fost împotrivă. Nu am vrut să nasc un copil fără tată, poate mi-a fost frică de asta. Regret acum şi îmi vine a plânge când mă gândesc, au trecut de atunci cred că 7 ani. Anul trecut m-am spovedit dar nu mi s-a spus clar ce să fac ca să mă măntuiesc. Ce trebuie să fac ca Dumnezeu să mă ierte şi mai mult, să se îndure să-mi dea şi mie un copil. Am făcut multe sacrificii ca să ţin familia pe care o am cu soţul meu, stau departe de ţară şi de părinţi şi sora mea ca să fiu împreună cu el. Gândesc uneori că asta e crucea care mi s-a dat să o ducem pentru păcatul nostru. Spuneţi-mi vă rog ce să fac ca Dumnezeu să mă ierte. Şi vă rog dacă se poate să vă rugaţi să-mi dea şi mie Dumnezeu un copil.

Nu ştiu ce răspuns să vă dau şi cum să-l formulez, să nu vi se pară dur şi descurajator pentru dvs. Poate din cauza dimensiunii păcatului și a seriozității cu care trebuie tratat nu lasă loc de cuvinte frumoase.

Este destul de rău dacă soţul dvs. așa a crezut că se poate începe o căsnicie, omorând pe primul venit, dintre copii pe care a vrut Dumnezeu să vi-i dea, iar dvs. nu aţi fost atât de puternică, de curajoasă şi plină de conştiinţă, să nu faceţi acest mare păcat în pragul căsătoriei dvs.

Poate că mai sunt mulţi cei care au făcut în felul acesta marele păcat, al uciderii pruncilor nevinovaţi, dar nu trebuia să-l faceţi şi dvs.

Dumnezeu, Cel ce a poruncit „să nu ucizi„, şi care a luat pe om colaborator la actul Creaţiei Sale, v-a luat darul naşterii de prunci, pentru că v-aţi împotrivit binecuvântării Lui. Pruncul ce a fost trimis de Dumnezeu ca rod al vieţii dvs. s-a întors înapoi, în chip de mucenic, pentru că nu a fost primit. Dvs. eraţi uşierul şi paznicul porţilor prin care trebuia să vină în lumea aceasta, și nu l-aţi lăsat să vină, într-un mod nemilos. De aceea, Dumnezeu le ia demnitatea de a fi conlucrători la creaţie, le ia darul naşterii de prunci, îi face sterpi, îi lasă să se căiască în propria lor durere… şi-i aşteaptă la judecată, celor ce nu vor să primească și ucid ceea ce a trimis El.

Ce puteţi să faceţi pentru a răscumpăra păcatul şi a vă împăca conştiinţa? Ce altceva se poate face decât căinţă, plâns, tânguire, părerea de rău, rugăciune multă, post, canon şi zilnic faptele milosteniei trupești, care să vă aline sufletul, să vă îndulcească viaţa și să vă dea curaj și nădejde. Cu alte cuvinte, grija dvs. este să vă siliţi ca să scoateţi sufletul copilului de la întuneric şi să-l faceți fiu al Împărăţiei lui Dumnezeu. Sufletul lui este la întuneric, înafara Împărăției lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ”Cine nu se va naște din apă și din Duh, nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”(Ioan 3,5).

Porniţi în căutarea unui duhovnic bun (serios, adevărat şi cu responsabilitatea pentru mântuirea sufletelor oamenilor) care să vă călăuzească și să vă sfătuiască cum puteți primi iertare şi împăcare cu Dumnezeu şi care să ştie să dea sfatul potrivit prin care să scoateți sufletul copilaşului la lumină. Apoi, rugaţi-vă permament ca Dumnezeu să nu pună la socoteală mintea slabă şi păcatele tinereţilor, să vă ierte şi să va dea urmaşi.

Citiţi cărţile „Despre desfrânare şi avort” sau „Pe treptele suirii către cer” ale Părintelui Ilarion Argatu, de unde puteţi lua sfaturi potrivite.

Rugăciunea Sfântului Eustratie

 

Rugăciunea Sfântului Eustratie

Slăvindu-Te, Te slăvesc pe Tine Doamne, că ai căutat spre smerenia mea şi nu m-ai dat în mâinile vrăjmaşilor, ci ai mântuit din nevoi sufletul meu. Şi acum, Stăpâne, să mă acopere pe mine mâna Ta şi să vină peste mine mila Ta, că s-a tulburat sufletul meu şi dureros îi este să iasă din acest ticălos şi spurcat trup al meu. Ca nu cumva vicleanul sfat al celui potrivnic să-l întâmpine şi să-l împiedice întru întuneric, pentru păcatele făcute de mine cu neştiinţa şi cu ştiinţa în viaţa aceasta, milostiv fii mie, Stăpâne, şi să nu vadă sufletul meu întunecatul chip al viclenilor diavoli, ci să-l ia îngerii Tăi cei străluciţi şi luminaţi. Dă slavă numelui Tău celui sfânt şi cu puterea Ta mă ridică la dumnezeiasca Ta judecată. Când mă vei judeca, să nu mă apuce pe mine mâna stăpânitorului lumii acesteia, ca să mă arunce pe mine, păcătosul, în adâncul iadului; ci stai lângă mine şi-mi fii mântuitor şi sprijinitor; pentru că muncile acestea trupeşti veselie sânt robilor Tăi. Miluieşte, Doamne, sufletul meu cel întinat cu patimile vieţii acesteia, şi curat pe el prin pocăinţă şi mărturisire îl primeşte, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Molitfele Sfantului Trifon

 

Sa stie insa preotul ca nu se cuvine sa citeasca toate jivinele aici pomenite, ci numai pe acelea care atunci fac stricaciuni in gradini, vii si holde, in momentul respectiv.

Preotul: Domnului sa ne rugam !

Credinciosii: Doamne miluieste !

Va blestem pe voi, fiarele cele de multe feluri, viermii, omizile, gandacii, lacustele, soarecii, cartitele si puricii si tot felul de muste, molii si furnici, viespi si urechelnite si tot felul de jiganii ce se tarasc pe pamant si pasari ce zboara, care aduc stricaciuni si paguba holdelor, viilor, pomilor si gra­dinilor;

Va blestem cu Dumnezeu Tatal, Cel fara de inceput, si cu Fiul Lui, Cel impreuna fara de inceput si deofiinta, si cu Duhul Lui, Cel Preasfant, Care este deofiinta cu Tatal si cu Fiul si de viata facator;

Va blestem pe voi cu intruparea Unuia-Nascut Fiul lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, cu viata Lui de pe pamant, cea dimpreuna cu oamenii, si cu patima Lui cea mantuitoare si cu moartea Lui cea facatoare de viata si cu invierea Lui cea de a treia zi si cu inaltarea Lui la ceruri, si cu toata pur­tarea de grija cea dumnezeiasca si mantuitoare;

Va blestem pe voi cu sfintii heruvimi cei cu ochi multi si cu serafimii cei cu cate sase aripi, care zboara im­prejurul scaunului dumnezeiesc si striga: Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot; va blestem pe voi cu sfintii ingeri si cu toata puterea, cu miile de mii si cu milioanele de milioane, care cu multa frica stau inaintea slavei Domnului, ca sa nu stricati via, nici holda, nici gradina, nici pomii si nici legumele robu­lui lui Dumnezeu (N); ci duceti-va in muntii cei pustii, in copacii cei neroditori in care v-a daruit voua Dumnezeu hrana cea de toate zilele;

Va blestem pe voi cu scumpul Trup si Sange al lui Hristos, Adevaratul Dumnezeu si Mantuitorul nostru, prin Care s-a dat noua mantuire si rascumparare.

Sa nu stricati nici holda; nici via, nici gradina, nici orice pom roditor si neroditor; nici frunza legu­melor sa nu stricati din cuprinsul si locul robului lui Dumnezeu (N).
Iar de nu ma veti asculta pe mine si veti calca blestemul cu care v-am blestemat, nu va voi pedepsi eu smeritul si nevrednicul Trifon, ci Dumnezeul lui Avraam si al lui Isaac si al lui Iacov, Care va veni sa judece viii si mortii.

Pentru aceasta, precum mai inainte v-am zis voua: duceti-va in muntii cei pustii, in copacii cei neroditori; si, de nu ma veti asculta pe mine, voi ruga pe Iubitorul de oameni Dumnezeu, ca sa trimita pe ingerul Sau, care este peste fiare, si cu fier si cu plumb va va lega si va va omori, de vreme ce n-ati luat in seama bles­temul si rugaciunea mea, a smeritului Trifon; inca si pasari, fiind trimise prin rugaciunea mea, va vor manca pe voi.

Inca va blestem pe voi si cu numele cel mare scris pe piatra care nu l-a putut rabda, ci s-a topit ca ceara de fata focului. Iesiti din locurile aces­tea si va duceti in locuri neumblate si fara apa si neroditoare, cum mai inainte am zis voua. Iesiti din locul si cuprinsul robilor lui Dumnezeu, care pe mine ma cheama in ajutorul, folosirea si mantuirea lor.

Ca si intru acestea sa se slaveasca preasfantul nume al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si sa se plineasca rugaciunile si cererile smeritului Trifon. Ca lui Dumnezeu se cuvine slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin.

Despre Acatistul și Rugăciunea Sf. Ciprian

 

2.-Pentru dezlegare de blesteme sau vrăji… eu personal, pot să citesc singură rugăciunea şi Acatistul Sfântului Ciprian?

Acatistul Sfântului Ciprian se citește atât de preoți cât și de credincioși. Ca orice acatist şi acesta, are o rugăciune, care se citeşte la terminarea lui. Cine citește acatistul, citește și rugăciunea. Diferența şi teama de a citi şi rugăciunea acestui acatist, mai ales a credinciosului de rând, constă în specificul rugăciunii. Rugăciunea Sfântului Ciprian este una mai specială sau deosebită, față de celelalte rugăciuni la alte acatiste. Este o rugăciune de exorcizare. Exorcizare înseamnă alungarea duhului necurat sau destrămarea vrăjilor, adică se duce luptă cu un vrăjmaş nevăzut, cu un demon sau mai mulți, care stau împotrivă, pe care vrei să-i alungi de la casa şi din viaţa ta. De aceea, din cauza aceasta, sunt persoane care consideră că un credincios de rând, nu trebuie să citească această rugăciune, ci numai preotul, pentru că are puterea Harului ce i s-a dat la taina hirotoniei.

Într-adevăr, majoritatea sau aproape toate rugăciunile de exorcizare sunt citite de către preot şi nu de credincios (ex.: lepădările la botez, Moliftele Sfântului Vasile cel Mare, Moliftele Sfântului Ioan Gură de Aur, Moliftele Sfântului Trifon, Moliftele Sfântului Eustaţie, s.a.m.d). Însă, această rugăciune, pe care Sfântul Ciprian o compune, o coboară și la puterea credinciosului de rând. De aceea, în conținutul rugăciunii vom găsi în multe locuri formule de felul acesta: „Tu Doamne, Dumnezeul nostru, care cunoști și știi toate, dezleagă, sfărâmă și distruge, acum lucrările magiei, iar pe mine, robul Tău (Numele) păzește-mă cu toți ai casei mele, de toate uneltirile diavolești.” Această formulă  este mai mult o cererea de la Bunul Dumnezeu, ca El să ne ocrotească și să alunge toată facerea de rău, pe care o poate zice și credinciosul, și nu o poruncă sau un blestem împotriva diavolului, ce numai prin puterea Harului pot fi date și nu de cei ce nu-l au (credinciosul simplu), așa cum observăm în celelalte rugăciuni de exorcizare pe care le rostește numai preotul. Ceea ce înseamnă că persoana care citește Acatistul Sfântului Ciprian şi are necazul, fie preot sau mirean, citeşte şi rugăciunea de la terminarea acatistului, bineânțeles, respectând anumite condiţii.

Fiind o rugăciune de exorcizare sau de luptă cu vrăjmaşul, credinciosul (chiar și preotul)  trebuie să se înarmeze cu ceva arme duhovnicești, să facă o pregătire prealabilă, adică să fie curat sufletește şi trupește. Ce înseamnă a fi curat sufletește? Înseamnă a fi spovedit şi împărtăşit. Ce înseamnă a fi curat trupește? Înseamnă, să nu fi făcut păcatul curviei; să nu fie întinat;  femeia să nu citească în ziua necurăției ei trupești; să nu fie certat cu cineva; să nu țină mânie şi vrăjmaşie pe nimeni (să se ierte şi să se împace cu toată lumea); să nu existe vreo persoană cu care să nu vorbească din cauza urii şi a dușmăniei; să ţină post-ajunare (24 ore) în ziua când citește, recomandată este ziua de vineri; să facă metanii (pentru cine poate, Părintele Ilarion Argatu recomandă patruzeci de metanii), şi să ţină lumânări sau candela aprinse. În felul acesta vei avea putere și îl vei birui pe”vrăjmaș”.

Pr.Ioan

Când nu trebuie să ascultăm de duhovnic?

 

Credinciosul creştin otodox are două ascultări principale după care se conduce în viaţa de creştin, prima: ascultarea de Dumnezeu; a doua: ascultarea de Biserică. Preotul-duhovnic este principalul glas al bisericii. Dilema este: ce alegem în momentul când aceste două ascultări se contrazic? Mergem pe ce spune Dumnezeu sau pe ce spune duhovnicul ?

Fraţilor creştini şi români, ce trebuie respectat mai întâi Sfânta Scriptură, care este glasul lui Dumnezeu sau sfatul duhovnicului? Îmi veţi zice că şi una şi alta. Aveţi mare dreptate, aşa trebuie să facă un bun creştin şi credincios să asculte Cuvântul lui Dumnezeu şi cuvântul duhovnicului. Adevărat veţi spune aşa trebuie, să respectăm şi Scriptura şi duhovnicul dacă merg în tandem. Şi atunci ce-i de făcut? Ce alegem dacă aceste două ascultări se contrazic? Cum ieşim din această dilemă? Când se contrazic aceste două ascultări? Când una dintre ele greşeşte. Care poate greşi? Îmi veţi zice duhovnicul. Adevărat. Când duhovnicul nu ascultă şi nu ia în considerare poruncile lui Dumnezeu, sfatul lui nu se mai potriveşte cu porunca dată de Dumnezeu, de care trebuie să ascultăm necondiţionat. Cine-i mai mare, cine-i mai întâi? Îmi veţi zice că Dumnezeu este mai mare şi mai întâi.

Când duhovnicul sfătuieşte altceva faţă de ceea ce Dumnezeu porunceşte, înseamnă că el se află despărţit de Dumnezeu, adică pe calea ereziei. În cazul acesta îl ascultăm? Desigur că nu.

Ei, aici intervine obligaţia noastră spirituală de a cunoaşte, a cântări, a analiza şi a descoperi adevărul sau duhul străin al presupusului adevăr, pe care îl primim ca sfat. Să analizăm puţin şi să ne întrebăm: Sfânta Scriptură, oare nu este ea singura care conţine Adevărul de necontestat? Adevarul Absolut? Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu? Este? Sigur că este, fără îndoială şi fără tăgadă, peste el nu putem veni cu părerile noastre. Deci din start dăm credibilitate şi ascultare Sfintei Scripturi şi a cuvintelor ei.

Apoi, ne întrebăm care ar rebui să fie calitatea cea mai mare a unui „duhovnic?” Vom spune, calitatea de a asculta, de a respecta şi a pune în aplicare “tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu”[54], în modul cel mai fidel, necontestat şi necomentat, cu seriozitate şi severitate chiar.

Peste Cuvântul lui Dumnezeu nu se trece niciodată şi de către nimeni cu vreo părere personală contrară sau speculativă şi nici invocând puterea de a dezlega. Nu-i mai mare puterea de a dezlega a preotului decât Cuvântul lui Dumnezeu. Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu leagă şi dezleagă. Un duhovnic îmbunătăţit nu va pune niciodată cuvântul său înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Am dreptate? Întotdeauna un duhovnic îmbunătăţit îl veţi cunoaşte, din evidentul fapt că-şi susţine cuvântul pe Cuvântul lui Dumnezeu, observându-se vădita grijă de a nu ieşi din Cuvântul lui Dumnezeu, de a nu supăra pe Dumnezeu şi apoi pe oameni. Întotdeauna va asocia cuvântul său cu, Cuvântul lui Dumnezeu. Întotdeauna va începe să înveţe cum făceau proorocii, cu atenţionarea:
“Aşa grăieşte Dumnezeu!”,….. “Aşa voieşte Dumnezeu”,…..” că aşa a grăit Domnul!”…. [55]

Dacă un duhovnic vine cu sfaturi şi îndemnuri ce contrazic cuvântul lui Dumnezeu, să vă fie măsură, de a a-l califica pe acel duhovnic cât de „îmbunătăţit” este. Cuvântul său împotriva Cuvântului lui Dumnezeu îl descalifică. Aşa deosebim pe un duhovnic îmbunătăţit de unul mai puţin îmbunătăţit. Să nu confunde cineva termenul de “îmbunătăţit” cu cel de “bun lumii” când preotul face pe plac oamenilor cum vor ei şi nu mai ţine cont de ce vrea Dumnezeu.

Nici ascultare nu i se cuvine unui asemenea preot, şi Arie a fost preot “îmbunătăţit” în ochii unor credincioşi şi a unor ierarhi ai vremii şi ştim în cât de mare erezie i-a dus pe toţi care au crezut în el şi care mai cred şi astăzi. Ca drept dovadă, avem acei sfătuitori pro-occidentali (proaspăt apăruţi) ce seamănă neghina învăţăturii ariene în conştiinţa credincioşilor şi slujitorilor ortodocşi, culese din scrierile arienilor redactate în atelierul arian din Antiohia între anii 362-381, învăţând altceva împotriva Scripturii şi al Canoanelor Bisericeşti şi a cărţilor de slujbă: despre starea femeii în biserică; a morţilor; a Sfintei Împărtăşanii şi altele.

Instrucțiuni pentru sufletul tău, ajuns într-un corp omenesc:

 

1. Vei primi 7 corpuri diferite şi o conștiință adormită - va trebui să le trezești, dezvolti și perfecționezi fn mod constant. Acceptă cu calm faptul că te vei afla simultan în diferite dimensiuni, iar întreaga lume va fi în interiorul tău.

2. Va trebui să înveţi într-o școală numită Viața pe Planeta Pământ. Fiecare persoană și fecare întâmplare este Învățătorul tău Universal.

3. Nu există greșeli, doar lecțti Eșecurile sunt o parte inevitabilă a succesului. Nu existä victime-doar elevi și profesori.

4.Lecția se va repeta sub forme diferite până când va fii învătată complet. Dacă nu înveți lecțile uşoare, ele vor deveni mai dificile. Când le înveți, vei trece la următoarea lecţie.

5. Problemele exterioare reflectă exact starea ta interioară. Dacă iti schimbi lumea interioară, și lumea exterioară se va schimba pentru tine.

6.Durerea este modalitatea prin care Universul îți atrage atenția -ceva nu este în regulã.

7. Lumea este diversă. Neacceptarea de sine și a celor din jur "asa cum sunt" stă la baza emoților negative care distrug organismul.

8. Vei sti că ai învătat lecția atunci când comportamentul și atitudinea ta fată de tot se vor schimba, înțelepciunea se obține prin practică. Puțin din ceva este mai bine decât mult din nimic.

9. Nu există loc mai bun decât "aici". "Acolo" nu e mai bun decât , aici". Când ,acolo" va deveni ,aici" vei avea un nou ,acolo" care ți se va părea din nou mai bun decât ,,aici". Prețuieşte ceea ce ai acum.

10. Ceilalti sunt doar reflexia ta. Nu poti iubi sau respinge ceea ce vezi în alti, dacă acest lucru nu reflectă proprile tale calități.

11. Viata creează rama, dar tu pictezi tabloul. Dacă nu îtţi asumi responsabilitatea pentru pictarea tabloului, altii o vor face în locul tău,

12 Toate răspunsurile se află îin tine. Stii mai mult decât este scris în cărți. Tot ce trebuie să faci este să te privești pe tine, să te asculti şi să ai îincredere în tine.

13. Caută-ţi menirea, realizează-te în ea la maximum si dăruiește-te complet. Menirea se poate schimba pe parcursul vietii, Învață mereu ceva nou și nu-ti fie teamă să o iei de la capăt.

15. Caută mereu sa te dezvolti, sa evoluezi, sa investești in educatia ta psiho- emoțională. Nu te bloca in știrile negative, nu te plafona, evita conflictele, protejeaza-ti pacea sufletului si a mintii. Nu te lasă manipulat si controlat..Puterea ta interioară este unica si de neegalat.

Binecuvântare și bunăcuviința, atunci când ne rugăm

 

1.-Am nevoie să primesc binecuvântare ca să citesc un acatist? (de ex. Sf. Nicolae.) Sunt necăsătorită şi nu reuşesc să  fac nici o relaţie sănătoasă.

 

Este foarte bine ca orice rugăciune să fie rostită cu binecuvântare duhovnicului. Dacă sunteţi departe de duhovnic, puteţi citi un acatist şi fără binecuvântare. Când citiţi acatistul, să staţi în genunchi, făcând la început 3 metanii, dacă se poate să aveți candela sau o lumânare aprinsă. Începeţi cu rugăciunile începătoare şi apoi continuaţi cu citirea acatistului. La încheiere mai faceţi 3 metanii.

Să nu rostiți nici o rugăciune, nici un acatist, stând pe scaun sau culcată în pat, și nici dezbrăcată sau în pijamale, pentru că Dumnezeu privește la bunăcuviința cu care ne rugăm și îngerii ne privesc, care duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu.

Pentru căsătorie, încercaţi să faceţi zilnic câte 7 metanii (în numele celor șapte Taine printre care şi Taina Căsătoriei) zicând la fiecare metanie pe care o faceți și rugăciunea particulară de cerere: „Doamne, dă-mi soarta cea bună cu care să Te laud toată viața”.

Pentru căsătorie aveţi câteva sfaturi din partea Părintelui Ilarion Argatu, în cartea sfinției sale: ”Despre căsătorie”, care v-ar prinde bine să le aveți.

Despre P O S T (1)

 

– Sărut mâna părinte. Am o fetita 7 ani și jumătate vreau să vă întreb trebuie să o pun să țină și ea post? De acum când începe postul să o pun și pe ea la post?

-Copiii care au împlinit 7 ani intră în rânduielile bisericești ale omului adult. Adică, se spovedește, postește toate posturile mari și mici. Dacă vreți să aveți copii credincioși, rugători și postitori, de mici învățați-i să postească. Chiar dacă au de învățat postul îi ajută, le limpezește mintea, se întăresc duhovnicește și se apropie de Dumnezeu. Este o părere falsă că dacă sunt elevi să nu postească ca să poată învăța sau să nu se îmbolnăvească. Din potrivă, dacă vor posti vor avea trupul și mintea sănătoasă.

-De ce majoritatea bărbaților nu postesc, din motiv că nu pot, nu se satură??? De ce ei sunt altfel decât femeile ???

-Pentru că, în comparație cu femeia, bărbatul are mai puțina râvnă la post și la rugăciune, un fel de insensibilitate. Se vede și în prezența la Sf Biserică. Bărbatul este mândru și orgolios. Chiar dacă mai postește și se mai roagă, o face adesea tot de pe această poziție. Mai greu se îndoaie și mai greu se smerește. Verticalitatea lui, de multe ori, nu este din virtute, ci din oarecare insensibilitate sau încăpățânare. Pus la încercare de ispite, coloana lui înțepenită, i se modifică ușor, înfrățindu-se și el cu smerenie.

Nu toți bărbații sunt la fel. Găsim printre ei bărbați foarte credincioși, evlavioși, râvnitori, postitori, rugători, simțitori și sensibili, plini de virtuți, cumpătați și echilibrați, așa cum și femeile, nu sunt toate de lăudat.

-Doamne ajută! părinte….îmi cer scuze că îndrăznesc să vă întreb ceva mai intim…., dacă țin post și mă culc cu soțu țin post degeaba? Iertați-mă că vă întreb, dar nu înțeleg, unii spun că nu, alții spun că da.

 

-Sfântul Apostol Pavel spune că, soții prin înțelegere să țină postul. Adică amândoi să fie de acord să se înfrâneze când postesc. Bineânțeles, că postul cuprinde înfrânare de la relații conjugale nu numai de la mâncare, și înfrânare de la păcate, de la răutate și invidie, de la judecata și clevetirea aproapelui, de la tot ce poate întina. Atunci este un post sfânt, curat, plăcut lui Dumnezeu, și are putere multă. Însă, trebuie să fie cu înțelegere între soți și nu cu sila sau cu ceartă, pentru că vrăjmașul caută să câștige pe cel mai slab în credință, îl va împinge să facă alte păcate mai rele. Deci, cu înțelegere și cu râvna postului.

Despre P O S T (2)

 

-Părinte, când postim ce trebuie și ce nu trebuie să facem, ca să fie postul adevărat?

-În zilele de post, nu trebuie să te cerţi cu nimeni, orice s-ar întâmpla, oricât te-ar supăra cineva, orice ispite ai avea, nici cu cei din casă și nici cu cei din afară. Îţi învingi orgoliile, îţi tai voia, îţi stăpâneşti firea, treci cu vederea orice umbră a răului sau a răutăţii cuiva, rabzi şi ierţi orice. Dacă nu faci așa, ţi-a furat diavolul postul, degeaba mai posteşti.

Postul, este un exercițiu de smerenie și de a învinge tot ce este răutate și necurat din viața fiecărui creștin, pe care ar trebuie să-l facă în fiecare zi, pentru a deveni și a trăi ca un adevărat creștin. Creștini sunt toți cei botezați sau ”născuți din apă și Duh” și care au nași ca părinți duhovnicești, dar nu toți sunt crescuți duhovnicește pe măsura ”îmbrăcămintei” pe care au primit-o la botez; ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”, și au rămas ca niște ”pădureți” în mijocul celor crescuți. Pentru aceștia și pentru toți, postul adevărat este ca un ”îngrășământ duhovnicesc” ce te crește la statura omului desăvârșit.

-Părinte, de ce când omul este bolnav poate să țină post, dar când e sănătos de ce nu poate?

Omul când e sănătos îi este bine, e lăcomos, ar mânca tot timpul de toate și e mai puțin râvnitor la osteneala de a se ruga și a posti, este mai leneș. Acest fapt îi slăbește voința, credința și spiritul de a fi smerit. Însă, explicația este și alta. I se trage din copilărie, de când a început să priceapă lucrurile. Omul care nu a fost învățat să postească pentru el postul este ca un munte ce-i stă în față și pe care n-are curajul să-l treacă. Omul nu se învață să postească când este mare, sau să se roage, sau să meargă la biserica, ci el trebuie învățat de când e mic și să crească cu asemenea deprinderi. Greșeala părinților de astăzi și a nașilor, este că nu pun pe copiilor lor să postească, pe motiv că este mic și trebuie să crească; că este elev și trebuie să învețe; că este student și mănâncă ceea ce i se dă. Și așa omul devine persoană matură fără să fie învățat că el trebuie să postească și ce folos sufletesc îi aduce postul. Pentru el miercurile și vinerile și posturile mari rânduite de biserică sunt ca orice zi obișnuită, nu vor trezi în ființa lui nici un fior, nici mustrare de conștiință. Nu va ști că postul este o poruncă dată de Dumnezeu și rânduită de Sf. Biserică și că nu trebuie călcată. Vina o poartă în primul rând părinții și apoi nașii care la botez pentru sufletul omului aceluia si-a pus sufletul lor garanție că-l vor crește și duhovnicește, ceea ce nu au făcut. Fiecare ne vom dezvinovăți în fața lui Dumnezeu, la judecată, dând vina pe părinți și nașii care nu și-au făcut datoria. Însă, cea mai mare pagubă pentru omul neînvățat de mic să postească este faptul că nu va ști sau nu va folosi postul ca armă împotriva potrivnicului și a necazurilor care vin de la el și de la lume. Pentru omul neînvățat de mic cu postul Părintele Ilarion Argatu recomandă, ca acestia, să înceapă a posti puțin câte puțin și tot mai mult până ce se obișnuiesc cu postul. Pentru omul obișnuit cu postul, nu este nici o greutate când ține o zi de post. Dimpotrivă de abia așteaptă și se simte mai bine în post decât în câșlegi. Deci, este o chestiune de voință și de obișnuință pe fondul unei evlavii smerite și a modului de a trăi.

-Părinte, vă mai deranjez cu o întrebare, nu mi-e clar, citind; „-În toate zilele Postului mare de luni până vineri, nu se dezleagă la vin şi untdelemn, dar se mănâncă fiertură de 2 ori pe zi.” (Îndrum.B.Crestin, pg.53); și citind; „-În sâmbetele şi duminicile din Postul Mare se dezleagă la vin şi untdelemn, iar de luni până vineri, mâncăm numai seara mâncare uscată”. (Tipicul Mare, pg.42); trebuie să întelegem că se mănâcă numai seara mâncare uscată, dar se poate dezlega la fiertură? această dezlegare trebuie să o cerem de la duhovnic?

-Nu trebuie să cereți de la duhovnic nimic, ci să postiți  așa cum puteți sau cum spun canoanele. Numai dacă nu puteți posti, cereți de la duhovnic dezlegare. Omul postești cum poate. Nu toți pot la fel, așa cum nu toți suntem la fel. Într-un fel postesc cei întăriți cu postul și într-un fel cei slabi. Pe măsura puterii și a voinței nostre se va cere de la noi postul, dimensiunea și greutatea lui, a rugăciunilor și a faptelor bune. În pravilă și în tipicul de care ați amintit se recomandă cum să se țină postul în mănăstiri, cum trebuie să postească călugării. Pentru ei asprimea postului este alta decât pentru cei din lume. Pe cei din lumea,  postul din mănăstiri, este model de postire, de care trebuie să ne apropiem și chiar să ne asemănăm. A ține postul după Pravila și Tipicul Mare, este cu osteneală și cu adevărată smerenie, care ne aduce un mare folos sufletesc. Este un adevărat post. Mâncare uscată, înseamnă: pâine, fructe, legume, măsline, alune, semințe, prune uscate, mere uscate, adică nu mâncare gătită. Fiertură înseamnă; cartofi fierți, fasole fiartă, orez fiert, păstăi fierte, paste fierte, linte, zarzavaturi fierte, varză fiartă, etc. Pot fi numai în zeama lor sau apa în care au fiert, fără să fie preparate sau îmbunătățite cu ceva, fără ingrediente, doar cu sare, fără ulei. Ambele sunt recomandate și bine de postit.

-Părinte, postul adevărat, e numai postul negru?

 

-Toate posturile sunt adevărate. Părintele Ilarion spunea despre post așa:  că orice post fie el cât de mic, dă de furcă diavolilor. (citiți în cartea „Pe treptele suirii către cer”),

Judecarea si vorbirea de rău a preotului

 

Preotul nostru spunea că de vedem un preot beat pe drum să-i sărutăm mâna apoi să-l ducem acasă şi să uităm tot, căci preotul e preot şi pentru păcatul lui el răspunde, noi să-l respectăm şi nu vom păcătui şi apoi avem noi atâtea păcate pentru care trebuie să ne rugăm să ne fie iertate de ce să mai adăugăm altele? Dacă mama sau tata ne greşesc ce facem nu-i mai respectăm? Dacă ne-am pierdut încredere într-un duhovnic putem merge la altul fără a-l judeca pe primul.

-Vreau să apreciez că preotul dvs. despre care aţi vorbit, este un duhovnic adevărat dând sfatul cel bun pentru zidirea credincioşilor şi paza păstoriţilor săi. Spun aceasta nu pentru că aș ţine cu preotul care bea şi stă în şanţ, pe care nici nu-l judecă, ci pentru felul cum vă sfătuieşte de a nu cădea şi dvs. în smintelă prin vederea acelui preot. Părintele, vrea să spună că procedând astfel cinstim preotul şi nu omul, pe om îl compătimim şi-l ajutăm iar pe preot îl respectăm. Din păcate nu poate fi despărţit preotul de omul.

În orice stare s-ar afla omul-preot nu ne îndreptăţeşte să-l judecăm şi nici să-l defăimăm în faţa oamenilor, ci să-l acoperim şi să-l ferim de vederea cuiva. Mare plată are cel ce face aceasta. Ca şi el, preotul, va acoperi înaintea lui Dumnezeu mulţime de păcate atunci când vom merge să ne mărturisim şi ne va acoperi când vom merge la judecata sufletului nostru. Pentru că demnitatea preotului este legată de demnitatea lui Dumnezeu. De aceea Mântuitorul le spune Sfinţilor Apostoli: „Dacă vă primeşte pe voi lumea, pe Mine Mă primeşte, dacă ascultă de voi lumea de Mine ascultă” [50] şi potrivit acestor cuvinte aş îndrăzni să zic în continuare şi pentru acest fel de caz, dacă acoperă cineva pe preotul care a căzut în păcate, pe Dumnezeu îl acopere, sau dacă îl fereşte cineva pe preot de defăimarea oamenilor, pe Dumnezeu îl fereşte.

Să nu creadă cineva că preotul nu are judecata şi pedeapsă înaintea lui Dumnezeu dacă nu-şi duce preoţia cu vrednicie. Aşa cum are plată tot aşa va avea şi osândă. Însă judecata lui o va face numai Dumnezeu, pentru că, Harul pus peste preot vine de la Dumnezeu şi nu de la oameni. Este o taină a lui Dumnezeu pe care noi o numim Taina Preoţiei.

Despre ceea ce vorbim noi aici, priveşte o singură latură, latura credinciosului în raport cu respectul preotului, dar mai este o latură, latura nevredniciei preotului, care este foarte grea, greu de dus de către credincioşi, despre care ne cutremurăm a vorbi şi pentru că judecata nu este a noastră ci a lui Dumnezeu, ne despovărăm de această mare greutate a ei, lăsând-o la cântarul judecăţii lui Dumnezeu. Unii credincioşi şi necredincioşi nu înţeleg lucrul acesta şi se cred îndreptăţiţi să judece preoţii.

Vom mai vorbi şi alte lucruri pe tema vorbirii de rău a preotului, nu atât de a acoperi pe preoţi cât mai ales de a păzi pe credincioşi de această cădere aşa cum ne spune Mântuitorul „Ia seama la tine însuţi să nu cazi„[51].

______________________

[50].-Matei 10,40.

[51].-Galateni 6,1.

Feriţi-vă de idolatrie! Bețișoarele aromate.

 

Părintele Arhimandrit Mihail Daniliuc de la Schitul Vovidenia (Mănăstirea Neamţ), explică foarte frumos în articolul său, importanţa şi folosul tămâiei în cultul ortodox, pentru a înţelege tot creştinul că tămâia este jertfa cea plăcută lui Dumnezeu şi bine primită. Apoi, de a înţelege că tămâia are putere de a alunga duhurile necurate din preajma noastră, din casa noastră, din biserică, în timp ce ne rugăm, prezenţa tămâiei îl pune pe divol pe fugă de unde şi proverbul ”fuge ca dracul de tămâie”. Pe când beţişoarele lungi, colorate şi parfumate fabricate de chinezi, indieni, japonezi şi de toată Asia, şi pe care le găsim în supermarket-urile şi magazinele din ţara noastră, în comerţul românesc, nu pot fi asemănate nici pe departe, sau, să fie folosite în loc de tămâie.

Un argument foarte serios, ce nu ne dă voie să folosim în cultul nostru ortodox şi nici în rugăciunile particulare ale credincioşilor noştrii, beţişoarele parfumate este jertfa închinătorilor la idoli. Chiar dacă va zice cineva în inima lui ce rău poate să aducă şi că nu-i poate interzice preotul să le folosesc? Nu-ţi interzice nimeni, doar conştiinţa ta o poate face, le poţi folosi aşa cum a spus Părintele Mihail doar ca deodorant, dar nici aşa nu te îndemn să le foloseşti, pentru că te-ar plasa în rândul idolatrilor. Ştiaţi că aceste beţişoare sunt folosite ca ”jertfă” inchinată idolilor la păgâni şi în special lui Budda la care se închină ţările asiatice? Persoanele care au fost în aceste ţări şi au intrat în templele lui Budda, le-au văzut arzând şi fumegând la picioarele lui Budda.

Cei care urmăriţi şi vizionaţi filmele asiatice (indiene, coreene,chineze, japoneze) să fiţi atenţi când se dau secvente din templele lor că veţi vedea şi aceste beţişoare fumegând în faţa zeilor la care se închină. Aşa cum la creştini ortodocşi tămâia este jertfa cea plăcută şi închinată lui Dumnezeu, la fel şi la păgâni sunt aceste beţişoare parfumate un fel de ”tămâie” cu care-l afumă pe Budda şi pe zeii la care se închină. Canoanele Sf. Biserici interzic clericilor şi mirenilor de a folosi jertfelele închinate idolilor,[26] Sfânta Scriptură de asemenea: ”Ci zic că cele ce jertfesc neamurile (păgânii), jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu. Şi nu voiesc ca voi să fiţi părtaşi demonilor”[27]. 

În sfera cuvântului de jertfa intră orice dar închinat lui Dumnezeu. Darurile noastre trebuie să fie curate ca Dumnezeu să le primească şi sufletul nostru să nu se osândească. Dacă ar fi ca Dumnezeu să nu le primească, nu ar fi decăt o pierdere materială, dar pentru că am îndrăznit şi l-am ispitit pe Dumnezeu cu darul nostru cel neplăcut Lui, sigur că ne osândim. Exeplul jertfelor aduse de Cain şi Abel ne conving de lucrul acesta. Pentru noi creştinii ortodocşi sunt lucruri străine atât faţă de credinţa noastră cât şi fată de statutul nostru de creştini. De aceea, nici măcar ca deodorant  nu  le  putem  folosim,  pentru  că prin acest gest L-am supăra pe Dumnezeu că folosim jertfa păgână sau idolatră în casa noastră şi pentru faptul că ne dăunează şi sănătăţii, având substanţe nocive. În plus, casa noastră ar mirosi precum miroase un templu păgân şi nu cum ar fi trebuit să miroase a tămâie, a biserică.

Un creştin adevărat trebuie să facă din casa lui biserică, prin post, rugăciune, faptele cele bune, icoane, tamâie, candelă, metanii, întelegere, pace, linişte, răbdare, etc. Feriţi-vă de idolatrie!

_____________________

[26].-Canoanele 1 până la 12 al Sinodului de la Ancira.

[27].-I Corinteni 10, 20.

De ce trebuie Să mergi la biserica de care aparţii?

 

De regulă orice credincios aparţine unei biserici şi a preotului care slujeşte la acea biserică. Mai mulţi credincioşi formează o comunitate care aparţin aceleaşi biserici şi care formează o parohie. Parohia înseamnă o biserică, un preot şi o comunitate de credincioşi. De ce este important ca fiecare credincios să aparţină de parohia lui? Din două motive: un motiv de ordin administrativ al parohiei şi unul de ordin spiritual sau sufletesc al credinciosului ce aparţine de o parohie. Ambele motive sunt foarte importante pentru viaţa religioasă şi mântuirea credincioşilor. Prin primul motiv că se susţine existenţa bisericii în mijlocul comunităţii de credincioşi, prin a fi zidită, împodobită şi a se asigura toate cele necesare pentru desfăşurarea cultului divin şi a slujitorilor ei. Al doilea motiv este foarte important din punct de vedere sufletesc şi condiţie la mântuire pentru fiecare credincios ce aparţine de acea biserică. Este important, deoarece mântuirea fiecărui suflet dintr-o parohie se va cere de la preotul care păstoreşte acea comunitatea de credincioşi din care faci parte şi nu de la altul. Dumnezeu va cere din mâna fiecrui preot sufletele credincioşilor care i-au fost încredinţate spre păstorire. Preotul este obligat să ducă fiecare suflet din parohia ce-i aparţine în Împărăţia lui Dumnezeu. Preotul în a carui răspundere te afli îţi va deschide porţile Împărăţiei lui Dumnezeu. Chiar dacă te duci la alt preot, nu poţi fi sigur că te vei mântui, deoarece preotului la care te-ai dus nu i-ai fost dat în răspunderea sa. De aceea este bine ca fiecare credincios să meargă la biserica lui, sa aibă grijă de ea, s-o împodobească să ajute pe preot pentru a administra averea ei, apoi să asculte şi să solicite pe preot a-i curăţi sufletul prin sfaturi şi spovedanie, de a-l uni cu Hristos prin Taina Sf. Împărtăşanii, de a-i cere binecuvântare şi rugăciuni pentru bunul mers a vieţii şi de a-l ajuta să se mântuiască. Numai în situaţia în care preotul neglijează pe credincioşi şi nu are grijă de turma lui, credincioşii mai aleargă şi în alte părţi pentru a se salva.

În ceea ce priveşte mersul la Sfânta Biserică, este la fel, mergem la biserica de care aparţinem pentru că este biserica care se roagă pentru noi. Biserica pentru noi este corabia în care ne aflăm înotând pe valurile acestei vieţi până la limanul mântuirii.

Nu-ţi interzice nimeni de a te duce să ajuţi şi o altă biserică care se află în construcţie sau în mare nevoie de ajutor, dar trebuie să ţii cont mai întâi să nu-ţi neglijezi biserica ta. Biserica ta este şi va fi cea de lângă tine şi în care te afli. Biserica din altă parte este biserica altor credincioşi sau al altei comunităţi de credincioşi din care tu nu faci parte ci, eşti numai un musafir în ea. Dacă biserica ta este în construcţie și o neglijezi şi te duci să ajuţi alta la mai mare distanţă, nu este bine. Părintele Ilarion Argatu spunea: „Cel ce trece pe lângă biserica lui neglijând-o şi ajută pe alta mai departe, tot aşa va trece şi Dumnezeu pe lângă el şi va ajuta pe alţii”.

Unii credincioşi cu posibilităţi financiare şi materiale care pot să ajute construcţia, renovarea sau împodobirea bisericii lor şi nu o ajută, ci merg la alta mai departe, pe motiv că acolo este mai bine primit, i se acordă mai multă atenţie şi laude mai multe, este pus la masă cu familia sau prietenii lui. Despre aceştia părintele spunea ca nu li se socoteşte nimic la mântuire din darul de bani sau materiale pe care-l fac, deoarece au trecut pe lângă Hristos care-i aştepta în biserica de lângă el, iar darul lor a avut ca suport slava de sine. În fiecare biserica se află Hristos pentru că El este capul întregii biserici şi mai degrabă te aşteaptă cu smerenie acolo unde-i lipsă şi te primeşte într-o biserică modestă, care poate fi chiar cea de lângă tine decât în cea măreaţă.

Spuneaţi ca aţi avut un accident din care aţi ieşit teferi iar maşina nu mai poate fi îndreptată. Multumiţi lui Dumnezeu pentru că vă iubeşte, că v-a cruţat viaţa şi vă aşteaptă să-i descoperiţi voia şi să-L iubiţi cu adevărat respectându-i poruncile. A fost o avertizare şi un îndemn serios la îndreptare. Cununaţi-vă şi feriţi-vă de păcate şi dacă sunteţi în vre-o situaţie contrarie cu voia lui Dumnezeu îndreptaţi-vă ca să nu vă fie şi mai rău. Iubiţi-vă biserica din care faceţi parte. Dumnezeu să vă călăuzească pe calea cea dreaptă. Amin.