Se spune că, odată, într-un sat, un copil a visat într-o noapte Raiul.
„Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp… Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci s-a dus la tata să-l întrebe. „Nu ştiu… caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă. „Unde? Unde e Raiul?”, îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi…
„Ce lume urâtă…”, îşi spuse în sinea lui copilul. „Ca să-l găseşti, e nevoie să părăseşti satul acesta…”, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea cum întreba pe unul și pe altul. „Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.”
Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui încă nu se sculaseră, copilul îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul rămăsese departe. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă se arătă o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani.
– Ce te aduce pe-aici, copile?, îl iscodi acesta pe micul călător.
– Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum pot să ajung acolo.
Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse:
– Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că poate te-a ajuns oboseala. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai.
Noaptea trecu repede. De data aceasta, băiatul n-avu niciun vis. De fapt, nici n-a dormit. A rămas aşa, cu ochii deschişi, aşteptând să se crape de ziuă… Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete ce se porniseră la drum.
Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf.
– Ce este aceasta? întrebă copilul.
– Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca spre Rai.
Şi-apoi, bătrânul de la mănăstire îl primi pe micuţul care nu ştia nimic despre rosturile de acolo.
– Şi ce-am să fac aici? întrebă copilul.
– Deocamdată, o să faci curat, o să mături şi mai încolo vom vedea.
Şi timpul trecea, trecea, iar copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că veni o zi, după mult timp, când bătrânul de la mănăstire îl întrebă, pe neaşteptate:
– Cum merge, cum îţi este aici?
– Mi-e foarte bine, răspunse puştiul. Am de toate. Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine.
Bătrânul îi simţi neliniştea şi îl iscodi în continuare.
– Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut… Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?
– Mie… nimic, se hotărî într-un târziu băiatul să răspundă, dar este acolo, în biserica aia mare, un Frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, care stă întins pe o Cruce şi nu poate să se mişte şi nimeni nu-I duce de mâncare. De ce nu vine şi El la masă? ridică din pământ ochii întrebători, privindu-l pentru prima dată, pătrunzător, pe bătrân.
Părintele simţi că e nevoie să tacă. Aşa că lăsă liniştea să vorbească.
– Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat şi n-a făcut curat cum se cuvine…, se-auzi vocea unui alt monah, care era în apropiere şi care auzise discuţia.
Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
– Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum se cuvine, se-auzi din nou vocea monahului.
Dintr-o dată, spune povestea, simțirea cea bună s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, șterpeli ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de Cruce.
– Hai, vino să mănânci! îi zice copilul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!
Şi Fratele coborî de pe Cruce… Cu zâmbetul pe buze, l-a mângâiat pe copil pe frunte, iar acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut dintotdeauna, au început să râdă şi să glumească. Nimeni nu mai avusese timp și răbdare să se ocupe așa de copil în toată viața lui, iar el era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Nu ştia, dar urcase a doua treaptă spre Rai: prietenia.
Azi aşa, mâine aşa, fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: „Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?”. Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată şi-atunci s-au repezit spre ea, dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au rămas aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit.
– Ce-ai făcut înăuntru? se repeziră ei ca un stol de păsări asupra lui.
– N-am făcut nimic, răspunse puştiul tremurând.
– Minţi! Spune ce-ai făcut? l-au întrebat din nou călugării.
– Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui Care stă pe Cruce, răspunse copilul, în cele din urmă.
– Care Frate? au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii.
– Cel Care stă sus, pe Cruce, şi nimeni nu-I dă de mâncare, răspunse băiatul.
– Şi ce a făcut Fratele? au întrebat tulburaţi călugării.
– A coborât şi-a mâncat, răspunse dintr-o suflare, băiatul.
În clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului:
– Spune-i Fratelui cel Mare că Îl rog să mă primească şi pe mine la masă…
– Am să-i spun! răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?
– Da, poţi să iei câtă vrei, răspunse tremurând, egumenul.
Şi seara coborî din nou peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică.
– Hai să mănânci! strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe Cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului.
– Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă.
Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos.
– Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare.
– Sunt cu mult mai puţine decât păcatele lui… Nu poate să vină.
– Nu poate să vină? rămase uimit copilul.
– Nu! fu răspunsul scurt al Fratelui.
Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele Cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând.
– Ce-a zis Fratele? întrebă acesta, gâtuit de emoţie.
– A zis că nu te poate primi! răspunse copilul.
– De ce? întrebă înspăimântat egumenul.
– Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă.
Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns.
– Spune-I să mă ierte, spune-I că-L rog din tot sufletul meu să mă ierte!
Copilașul îl privi surprins şi-i spuse:
– Bine, am să-L rog din nou şi mâine!
Grea noapte pentru egumen! Cu rugăciuni fierbinți şi lacrimi de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
– Pot să iau mâncare? întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie.
– Poţi, îi spuse monahul de rând la ascultare, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul.
Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne preaplinul de mâncare, băiatul intră din nou în biserică.
– Hai să mâncăm! îi spuse Fratelui Mare.
– Hai! răspunse Acesta, coborându-Se de pe Cruce. Şi câte jocuri, câtă bucurie au urmat! Apoi, copilul îşi aduse, brusc, aminte:
– Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…
Tăcerea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe…
– Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…
– Da, nu se poate, răspunse Fratele Cel Mare.
Şi atunci, îndrăzneala cea bună coborî din nou în inima copilului şi acesta spuse:
– Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila egumenului?, îi spuse, plin de curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său fu mişcat din nou, văzându-i inima bună.
– Bine, spuse Fratele Cel Mare, după o lungă tăcere. Spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul i-a dat vestea! Şi cele opt zile trecură pentru bătrân în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau.
– De ce? întrebă nedumerit copilul.
– Bătrânul a plecat la Domnul, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul a văzut! Vedea cum la masa Prietenului Cel Mare era aşezat fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el! Mâncaseră împreună! Pe masă nu mai era nicio firimitură, Mântuitorul îl iertase pentru tot.
– Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul! repeta el fiecărui monah în parte.
– Cum așa? Cum arată? se minunau ei.
– Este plin de iertare, murmura copilul.
