Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul 21 Ianuarie

Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele și cu viața, l-a odrăslit cetatea cea mare a Constantinopolului, născut din părinți de neam mare și dreptcredincioși; și l-au crescut în învățătura cărții din destul, pentru că toată filosofia și teologia a străbătut desăvârșit; apoi a fost bărbat prea înțelept și slăvit și întru palate împărătești cinstit. Pentru că împăratul Heraclie (610-641) văzând înțelepciunea și viața lui cea bună, l-a cinstit pe el cu rânduiala de asincrit (boier), chiar nevrând, și în numărul sfetnicilor săi l-a rânduit; apoi era de toți iubit și cinstit și la toată cetatea împărătească de mare folos.

Întru acea vreme, s-a ridicat eresul monoteliților, adică al acelora ce mărturisesc că este numai o voință în Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a născut din eresul ce a fost mai înainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviință că numai o fire este întru Hristos, împotriva mărturisirii celei credincioase, care spune că sunt două firi în Domnul nostru Iisus Hristos cel întrupat, asemenea și două voințe și lucrări deosebite ale fiecărei firi, însă o singură persoană a lui Hristos; pentru că nu în două persoane este despărțit Hristos Dumnezeu, ci are două firi, fără amestecare.

Și erau apărători ai monoteliților și răspânditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) și chiar împăratul Heraclie, înșelându-se de dânșii cu acel eres, și adunându-și soboare, Chir în Alexandria, iar Serghie în Constantinopol, au întărit acel eres și pretutindeni l-au presărat, încât tot Răsăritul l-au vătămat. Numai Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se împotrivea, neprimind credința cea rea a acelora. Și văzând fericitul Maxim cum că și palatele împărătești s-au atins de acel eres și chiar pe împăratul l-au vătămat, apoi, temându-se că nu cumva chiar și el însuși să se vatăme de acel eres, precum se vătămaseră mulți, și-a lăsat dregătoria sa, cum și slava lumii acesteia, și s-a dus într-o mănăstire, care era departe de cetate și se numea Hrisopol, voind să fie lepădat în casa lui Dumnezeu, decât să locuiască în locașurile păcătoșilor; și s-a făcut acolo monah.

După câțiva ani, pentru viața lui cea îmbunătățită, a fost ales părinte al mânăstirii aceleia. După aceea, patriarhul Serghie a îndemnat pe împăratul Heraclie ca să scrie mărturisirea nedreptei lor credințe, cea plină de eresul monoteliților, și a numit-o pe aceea împăratul Ekthesis (638), adică „alcătuire”, și a poruncit ca toți să creadă astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburată foarte mult.

Sfântul Maxim, văzând tulburarea ce se făcea Bisericilor în Constantinopol și prin tot Răsăritul și pe eretici întărindu-se și în-mulțindu-se, iar credința cea dreaptă împuținându-se și clătinându-se de furtuna prigonirii, tânjea cu duhul, plângea și suspină. Auzind că în Apus eresul acela se leapădă cu totul, pentru că Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcătuire împărătească, iar Ioan, cel următor după dânsul la scaunul Romei, a dat-o anatemei sobornicește, fericitul Maxim și-a lăsat mânăstirea sa și s-a dus în părțile Apusului, având scop să meargă la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputință, din cauza arabilor, care năvăliseră a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasă, binevoind să petreacă cu cei dreptcredincioși. Mergând acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se întâmplau prin cetățile din calea lui, și vorbind cu dânșii, îi întărea în credință și-i învăța cum să scape de meșteșugirile potrivnicilor și să se izbăvească de vânarea lor cea cu rău meșteșug; iar către alții, care erau departe, trimitea scrisorile sale învățătoare și sfătuitoare despre dreapta credință, ca să se păzească cu dinadinsul de eresul acela.

Într-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, și după el a venit Piros (638-641 și 652), care ținea de același eres, asemenea a murit și acel Piros Alexandrinul, iar după dânșii, i-a sosit sfârșitul și împăratului. Dar mai înainte de sfârșitul său, văzând împăratul că mulți sfinți arhierei și de Dumnezeu înțelepțiți părinți leapădă și nu primesc alcătuirea lui, ci încă și anatemei o dau, s-a rușinat foarte și a scris iarăși pretutindeni, adeverind că nu este mărturisirea să aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost înainte, că singur acela scriind-o, l-a silit să iscălească. Apoi, murind împăratul Heraclie, a venit după dânsul Constantin, fiul lui (641), dar și acela a murit, împărățind numai patru luni, căci a fost otrăvit în taină de mama sa vitregă. După dânsul, vitrega lui mamă, anume Marțina, a pus pe fiul său Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar după șase luni ale împărăției lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii și prinzându-l, i-au tăiat nasul, asemenea și maicii lui, Marțina, și i-au trimis pe amândoi în surghiun cu necinste.

După aceasta au ales la împărăție pe fiul lui Constantin și nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care și el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit „bărbos”. Împărățind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gând cu Marțina, despre care se vorbea în popor că împreună cu dânsa au omorât cu otravă pe Constantin, fiul lui Heraclie și tată al lui Constans, împăratul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temându-se foarte și dezbrăcând de la sine rânduiala patriarhiei, a fugit de voia sa în surghiun, în Africa; iar după dânsul a venit Pavel la scaun în Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urmă s-a vătămat și împăratul de acel eres și s-a făcut mare ajutător și răspânditor al acelui eres.

Cuviosul zăbovind în părțile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul său, și străbătând cetățile, înșela pe cei dreptcredincioși cu a sa rea credință; și mult ar fi vătămat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunându-se în toată vremea, se întărea cu credință; și a fost nevoie să se adune episcopii din Africa în Cartagina, ca să asculte întrebările amândurora, pentru că aceasta dorea și Grigore, patriciul părților acelora.

Deci, făcându-se sinodul și întrebarea, înțelepțitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeieștile cărți și din dogmele Sfinților Părinți, arătându-i că în Hristos Dumnezeu, precum sunt două firi, așa sunt și două voințe și că lucrările sunt într-o persoană nedespărțită. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredincioși și a fost primit de Biserică cu dragoste și cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcătuit și o cărticică cu mărturisirea credinței celei drepte și s-a dus în Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit după Ioan, și acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se în Constantinopol, cum că Piros s-a alăturat la cei dreptcredincioși, adunarea eretică se tulbura cu zavistie despre aceasta și, alcătuind cuvinte mincinoase, a adus în popor acest zvon: că episcopii din Africa și episcopul Romei cu sila l-au făcut pe Piros să fie cu dânșii la un gând. Ajungând acel zvon la împăratul, acesta îndată a trimis pe un boier în Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca să întoarcă pe Piros iarăși la mărturisirea monoteliților.

Ajungând Olimpiu în Italia și intrând în cetatea Ravena, a chemat la dânsul pe Piros din Roma și iarăși l-a făcut să se țină de eresul cel dintâi. Iar el, întorcându-se la ale sale rătăciri, s-a făcut vrednic ca să se dea anatemei de către sfinții părinți, împreună cu cei de un gând cu el, lucru care s-a și făcut mai pe urmă.

În acea vreme, împăratul Constans, fiind îndemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, în septembrie 648, precum mai înainte Heraclie, moșul său, alcătuirea (mărturisirea) credinței sale, plină de eresuri, numind-o „Tipos” (normă) și a trimis-o pretutindeni, poruncind ca așa să se creadă. Și ajungând aceea la Roma, episcopul Teodor sfârșindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar împăratul dorea ca episcopul cel nou pus să-i primească „Tipos”-ul lui, cel scris despre credință.

Dar acela îl lepăda, zicând: „De ar voi toată lumea să primească acea nouă învățătură potrivnică credinței celei drepte, eu nu voi primi, nici nu mă voi depărta de acea evanghelică și apostolică învățătură și de predaniile sfinților părinți, chiar de aș pătimi și moarte”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul, fiind atunci în Roma, a făcut pe fericitul Martin ca să adune sinod numaidecât și acea scrisoare împărătească, ce se numea „Tipos”, s-o anatematizeze sobornicește, ca pe o eretică și potrivnică Bisericii lui Hristos. Și așa a și făcut. Episcopul Romei, chemând pe episcopii săi, 105 la număr, între care era și Maxim, și punând înainte rătăcirea lui Chir, Serghie, Piros și Pavel, împreună cu împărăteasca scrisoare ereticească, au dat-o anatemei; și au scris la toți credincioșii din toată lumea, întărindu-i întru dreapta credință și arătându-le eretica rătăcire și poruncindu-le cu tot dinadinsul să se ferească de ea.

Auzind de aceasta împăratul, s-a umplut de mânie și de iuțime negrăită și a trimis în_Italia pe un om al său, anume Teodor Caliop, poruncindu-i să-l prindă pe episcopul Martin, acuzându-l că se unește cu saracinii, îndemnându-i asupra împărăției grecești, ca să se scoale cu război împotriva împăratului; mai zicea că nici credința învățată de părinți n-o păzește drept, ba încă și pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu o hulește.

Ajungând omul împărătesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului înaintea tuturor. Dar fericitul Martin, deși de nici o pricină de acelea nu era vinovat, se dezvinovățea de clevetirile cele nedrepte, zicând: „Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodată, decât numai că am trimis milostenie la frații cei dreptcredincioși, care la saracini petrec în sărăcie și în nevoi. Iar pe Preacurata Maică a lui Dumnezeu, de n-o cinstește cineva și n-o mărturisește și nu i se închină ei, acela blestemat să fie, în veacul de acum și în cel ce va să fie. Iar credința cea sfântă dată de Sfinții Apostoli și de Sfinții Părinți nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o atacă nedrept”.

Dar omul împărătesc, neascultînd justificările papei Martin, la toate vinovat îl făcea, adăugând la sfârșit și aceasta, că nu după dreptate s-a suit la scaun; apoi, într-o noapte, neștiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostășească și l-a trimis la împărat, care, după aceea l-a surghiunit în Cherson, unde s-a și sfârșit.

Nu cu multe zile mai înainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu împărătească poruncă a fost prins în Roma, cu ucenicul său Anastasie, și l-au dus la Constantinopol; pentru că știa împăratul cu al cui sfat și îndemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monoteliților și a scrisorii lui. Cuviosul ajungând la Constantinopol pe apă, au venit la dânsul oamenii cei trimiși de împărat, care luându-l fără de rușine, fiind desculț și fără îmbrăcăminte, purtând legături, îl târau pe uliță, urmat de ucenicul său. Ducându-l până la o temniță întunecată, l-au închis acolo, nelăsând pe ucenicul lui să fie cu dânsul, ci separat l-au închis în temniță.

După câteva zile, cuviosul a fost dus la cercetare în palatul împărătesc. Șezând acolo toată suita fără împăratul, când a venit Cuviosul înaintea lor, toți spre dânsul au căutat cu ochi răi, arătând mânie și amărăciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregători, bărbat limbut, care știa bine a alcătui cuvinte mincinoase și dreptatea întru nedreptate a o întoarce și pe adevăr a-l vătăma, pricepându-se la aceasta mai mult decât toți. Că ce fel de răutate și nerușinare n-a arătat! Ce fel de îngroziri și dosădiri n-a adus asupra lui! Nici de bătrânețile cele cinstite nerușinîndu-se - căci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nașterea sa -, nici temându-se de darul care se arăta în fața sfântului, nici cruțându-i obiceiul cel blând și cu bună rânduială. Ci acel om nedrept, multe grăind asupra celui nevinovat și nici cât de puțin urmând dreptății și înțelegerii celei sănătoase, ci numai singur meșteșugul său cu mult vicleșug arătându-l, mare nerușinare și nebunie a arătat; deci, împotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului bărbat și a celor blânde și cu bună înțelegere nu putea să răspundă drept, ci toate cuvintele sale fără de socoteală și fără de rânduiala se vedea că le grăiește.

Pe când se biruia înrăutățitul, cele ce erau grăite asupra celui nevinovat și prin care mincinoșii voiau să arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adică Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amănuntul; iar noi aici din cele povestite puține vom pomeni.

Drept aceea, când acel om fără de lege a stat înaintea feței sfântului, îndată a început cu mai aspre cuvinte a întărâta pe cel fără de răutate și a-l înfricoșa cu îngroziri, numindu-l „nedrept” și „vânzător de patrie”, vrăjmaș al împăratului și toate cele urâte zicându-le.

Deci, întrebat fiind de sfântul pentru care pricină grăiește unele ca acelea asupra lui și cu ce fel de vânzare îl învinuiește, acela clevetiri născocind, mărturii mincinoase a pus de față și asupra cuviosului bârfea că cele mari le-ar fi vândut barbarilor, adică: Alexandria, Egiptul și Pentapoli, „pe care, luându-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alăturat, ca cel ce ești prieten și binevoitor al lor”. Iar sfântul adeverea că mincinos este lucrul ce se grăiește și vrednic de râs, zicând: „Ce unire am eu cu cei ce iau cetățile, fiind monah, și ce împărtășire am cu saracinii, fiind creștin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetăților creștine?”.

Acel nerușinat clevetitor la alte minciuni s-a întors, arătând și cu glasul fără de rânduiala făcea strigare și clevetea, că adică fericitul Maxim hulește pe împăratul Răsăritului, spunând că mai luminați sunt împărații Apusului, și punea de față martori mincinoși. Iar cuviosul greu suspinând, a zis: „Mulțumesc Dumnezeului meu că sunt în mâinile voastre și cu niște pricini nedrepte ca acestea sunt cercetat ca prin acestea greșelile mele cele de voie și prihana vieții mele să se curățească. Dar prin scurte cuvinte să răspund la ale voastre clevetiri: Vă întreb mai întâi, de la mine însumi ați auzit cele ce ziceți despre hula asupra împăratului, sau altcineva v-a spus vouă?”. Iar aceia ziceau că au primit de la alții, care le-au auzit din gura sa. Cerând sfântul să se aducă aceia înainte și de față să mărturisească, ei au răspuns că acum nu mai sunt între cei vii, căci au murit.

Atunci sfântul le-a zis: „Dacă spuneți că au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce când aceia erau vii, nu m-ați adus la cercetare? Pentru că astfel și voi v-ați fi scăpat de ostenelile cele multe și eu aș fi suferit pedeapsă pentru lucrul cel adevărat; ci de crezut este că nu sunt adevărate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus înaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearcă inimile omenești. Să nu văd fața Domnului meu, nici creștin să mă numesc, de am gândit cândva acea mincinoasă faptă, care se spune de voi, sau de am grăit-o înaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva”. După aceasta, aduseră pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea că a auzit el în Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, că pe împărat îl numea popă, și aceasta a aflat acel Anastasie de la învățătorul său, Maxim.

Sfântul Maxim, stând împotriva lui Grigorie cu îndrăzneală, a vădit clevetirea lui cea mincinoasă; „căci pe când era Grigorie în Roma, atunci avea vorbă cu noi, zice Maxim, ca să primim dogma ce se numea „Tipos” și la aceea noi am răspuns împotrivă, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceți voi acum, de acelea nu știu, pentru că nici ucenicul meu n-a grăit cândva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Însă știu că atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grăit astfel:

„Pentru dogmele credinței se cuvine a cerceta și a așeza legi mai mult preoților, decât împăraților, de vreme ce acelora le este încredințat că și pe împărat să-l ungă, mâinile să-și pună și pâine cerească să aducă, înaintea altarului să stea și toate celelalte dumnezeiești Taine ce li s-au încredințat lor, să lucreze. Acestea le-am grăit atunci, pe care și acum le grăiesc; de aceste cuvinte ale mele nici însuși Grigorie nu se va lepăda a-și aduce aminte; și de s-ar lepăda, apoi s-ar lepăda de sineși. Despre aceasta fiecare să mă judece sau nevinovat judecății să mă facă”.

Deci, neștiind ce să facă cei ce și-au pus nădejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afară și au adus înăuntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte înfricoșate și cu aspre îngroziri înfricoșându-l, îl sileau ca să zică ceva asupra învățătorului său și-l îndemnau să spună cum că învățătorul lui chinuia în Roma pe Piros, când se întreba cu dânsul despre credință. Iar Anastasie întărea: „învățătorul meu nu numai nici un rău n-a făcut lui Piros, ci foarte mult îl cinstea pe el”.

Acestea grăindu-le Anastasie, au început a-l bate cu palme peste obraz și peste cap, vrând să biruiască adevărul cu nedreptate, apoi l-au trimis să-l închidă în temniță. Pe Sfântul Maxim, iarăși l-au chemat, neîndestulîndu-se cu cea dintâi clevetire, ci voiau o cercetare cu ocară asupra lui, prin altă clevetire, ca să biruiască pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Că el ar fi fost următor al dogmelor lui Origen și cu dânsul s-ar fi unit întru toate. Dar îndată sfântul biruind cu lesnire acea mincinoasă clevetire a lor, ca fiind neputincioasă, a spus că Origen este despărțit de Hristos și de partea creștinilor și că cel ce îi urmează lui și basmelor lui, acela judecată de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarăși îl întrebau despre Piros și pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrând ca să primească împărtășire cu dânsul? Și cu alte întrebări cercetându-l, i-au pus înainte acel împărătesc „Tipos”, de care sfântul se mâhnea; deci, ziceau ei că se cade a avea „Tipos”-ul acela în mare cinste, ca pe o dogmă mare și neschimbată a credinței. Iar sfântul pe acela biruindu-l, cu multe dosădiri a fost ocărit de dânșii; văzându-se pe ei întru toate cuvintele biruiți de Cuviosul Maxim, și în cursele lor vânați, lăsând sfatul, s-au dus degrab la împărat, spunându-i despre bărbăția cea nebiruită a lui Maxim, că este nebiruit în cuvinte și nimeni nu poate să-l înduplece pe el ca să fie la un gând cu ei, chiar de ar voi cineva să-l și chinuiască. Deci, au pus pe cuvios iarăși în temniță.

După puțină vreme, alții au venit la dânsul, crezând că dacă adeseori se vor întreba cu dânsul și prin cuvinte aspre îl vor înfricoșa, cu înlesnire vor putea să-l înduplece spre a lor credință. Și cei ce veniseră spuneau că ei sunt trimiși de patriarh, și au început a întreba pe sfânt: „De care Biserică te ții, de a Bizanțului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iată toate aceste Biserici cu părțile cele ce se află sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de ești și tu fiu al soborniceștii Biserici, apoi să fii cu noi, că nu înstrăinată viață întru izgoniri începând, să pătimești rău”.

La acestea fericitul bărbat a răspuns: „Hristos Domnul a spus că sobornicească Biserică este cea dreaptă și mântuitoare mărturisire a credinței; pentru aceea pe Petru cel ce bine a mărturisit, l-a numit „fericit” și pe a lui mărturisire a făgăduit Domnul să zidească o Biserică, a tuturor. Dar vreau să știu mărturisirea voastră, prin care toate Bisericile, precum ziceți voi, s-au unit și nici eu nu voi să mă deosebesc, de este bine alcătuită acea mărturisire”.

Atunci au răspuns trimișii: „Deși nu ni s-a poruncit nouă despre aceasta să grăim cu tine, însă zicem: Două sunt întru Hristos lucrările, după deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amânduror firilor într-o persoană”. Iar sfântul a zis: „Două lucrări ziceți că s-au unit într-o lucrare, prin unirea firilor într-o persoană; apoi aici afară de cele două lucrări, o a treia lucrare amestecată aduceți la mijloc”. „Ba nu, ziseră aceia, ci două lucrări grăim, iar una pentru unirea firilor”. Zis-a sfântul: „Singuri alcătuiți o credință nestatornică și pe Dumnezeu nu într-o ființă Îl mărturisiți a fi. Despre aceasta nu pot grăi eu, nici n-am învățat de la Sfinții Părinți a mărturisi așa; iar vouă celor ce aveți putere, faceți ceea ce vă place”.

Ei, neputând la aceasta să răspundă ceva împotrivă, i-au zis lui: „Cel ce nu se supune, să fie anatema și să sufere moartea cea hotărâtă lui”. Iar sfântul cu blândețe și cu smerenie a răspuns: „Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum să fie spre slava numelui Lui celui sfânt”. Iar aceia ducându-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele grăite de cuviosul și sfătuindu-se împăratul cu patriarhul, precum odată Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfântul în surghiun, într-o oarecare cetățuie, ce se numea Vizia, care este în Tracia; la fel și pe Anastasie, ucenicul lui, îndată l-au trimis la surghiun, într-o latură mai îndepărtată a împărăției grecești, la un loc foarte rău, care în limba barbară se numea Perveris. La fel au făcut și altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, și a fost cândva în Roma slujitor, și care a scris mai pe urmă viața acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis în Mesemvria, cetatea Traciei.

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punând multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezând ei și poruncind sfântului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: „Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărât Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărât Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”.

Sfântul a grăit: „Dumnezeu a știut mai înainte gândurile noastre, cuvintele și faptele, care sunt în puterea noastră și mai înainte a rânduit și a hotărât, ce avea să vie asupra noastră, care nu sunt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sunt în puterea noastră și care nu sunt?”. A grăit Sfântul Maxim: „Cel ce toate le știe, stăpânul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sunt în puterea noastră și între cele ce nu sunt și cum unele sunt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rânduite mai înainte?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sunt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întâmplă sau cele potrivnice acelora, nu sunt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrânarea este pricina bolii, iar înfrânarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și pază poruncilor lui Dumnezeu este pricină de câștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: „Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie că acesta?”. Grăit-a sfântul: „Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certându-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: „Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfântul: „Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrânarea care face pe om sfânt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mândrul și răul diavol; căci la fiecare sfânt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: „Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpânii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atâta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfântul: „Care sunt acelea, stăpâne, și cine sunt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?”. Episcopul zise: „Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpânii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpânului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfântul Maxim zise: „Spuneți, stăpânilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: „Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a Maxim: „Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întâi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sunt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflând eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cât timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, până atunci nici un fel de cuvânt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dânșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?”. Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mântuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfânta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvântul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvântul, precum și Cuvântul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar când socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împre-ună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfântul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicând: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început său sfârșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încât nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sunt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sunt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg –, grăind sfântul către dânșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: „Să primești „Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărâtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sunt osândit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sunt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvârșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintâi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întâiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sunt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvârșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sunt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mântuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorbă cea multă din amândouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfânt mișcată au biruit pe potrivnici, încât aceia ședeau tăcând cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plânge și sculându-se, s-au închinat sfântului, la fel și el s-a închinat lor; și făcând rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dânsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfânta icoană a Mântuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dându-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mâniat foarte; iar episcopul Teodosie și amândoi boierii temându-se de mânia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfântului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmându-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mândrie și cu slavă lumească a venit cu dânșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pământesc, decât Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezând și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicând: „Stăpânul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întâi să ne spui nouă, vei împlini poruncă sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Să aud mai întâi, stăpâne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicând: „Nu-ți vom spune ce ți-am adus până ce mai întâi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzând că îi stau asupra cu tărie, căutând cu supărare și cu aspre cuvinte și cerând de la dânsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicând: „De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpânului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mântuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicând sfântul, îndată Troil patriciul sculându-se, voia să iasă afară zicând: „Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului”. Și îndată s-a ridicat gâlceava și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dânșii: „Spuneți-mi mai întâi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dânsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sunt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrând să se unească în credință cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat această: când tu te vei împărtăși cu această sfânta Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învă-țătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfântul Părinte Maxim, întorcându-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toți așteptăm, stăpâne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfânta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfânta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecându-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: „Și ce pot face eu, când într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?”. Părintele Maxim zise: „Apoi de ce te-ai atins de Sfânta Evanghelie și de cei ce erau lângă tine, dacă în voi nu era gândul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slavă și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mântuiește pe cei ce o iubesc?”.

Zicând sfântul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mânie și de iuțime și repezindu-se la dânsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucându-l, îl băteau cu mâinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare până în cap, încât toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: „Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dânsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetând gâlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărind pe sfântul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mânie a zis către Sfântul: „Spune-ne nouă, răule bătrân și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini suntem decât tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul având puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?”. Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvântul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfântul Duh prin prorocul: Nu sunt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvânt, cuvântul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfântul Maxim: „Pe a tuturor mântuire nu a hotărât-o Dumnezeu în inima unui om, zicând: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicând: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii prooroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mântuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mântuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mânios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?”. Sfântul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în târg, vom chema desfrânații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfântul a răspuns: „Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sunt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mântuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: „De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mânca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prânzim; apoi mergând să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculându-se, s-au dus să prânzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea șosea; drept aceea, prinzind aceia, s-au dus în cetate cu mânie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfântul le-a luat, zicând cuvintele împărătești: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întâi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicând pe popor asupra bătrânului zicea: „A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemând pe clericii cei mai întâi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dânsul dacă sunt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat până la pământ, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfântului și au șezut toți. Atunci un bătrân din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blândețe și cu cinste a grăit către sfântul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfânta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzându-se pe pământ în chipul Crucii, și iarăși sculându-se, mâinile spre cer ridicându-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: „Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cântată, și pe cea mai sfântă și fără de prihană, și decât toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfânt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a proorocilor și de la mulțimea cea fără de sfârșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfârșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvântat, zicând: „Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvîrși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzând oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfântului, și cârtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, până ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfântul cu mâinile lor pe dobitoc și, cuprinzându-l cu plângere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfântul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

Trecând multă vreme, iarăși împăratul a trimis ca să-l aducă în Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum și pe amândoi ucenicii lui. Și, sosind ei cu corabia în cetate, apunând soarele, au venit doi dregători cu zece ostași și, scoțându-i din corabie goi și desculți, i-au despărțit și deosebi pe fiecare îi străjuia. Iar după câteva zile au fost duși în palat și lăsând pe amândoi ucenicii afară cu străjerii, l-au dus pe bătrân singur înăuntru, unde suita ședea afară, împăratul cum și multă adunare de oameni cinstiți; după aceea l-au pus în mijlocul boierilor ce ședeau. Atunci i-a zis lui cu mânie, cel mai mare boier: „Creștin ești?”. Răspuns-a bătrânul: „Cu darul lui Hristos Dumnezeu sunt creștin”. Iar boierul, umplându-se de multă mânie, i-a zis: „Nu grăiești drept”. Răspuns-a sfântul: „Tu zici că nu sunt creștin; iar Dumnezeu știe că eu sunt și rămân creștin neschimbat”. Boierul a zis: „Dacă ești creștin, apoi de ce urăști pe împăratul?”. Grăit-a sfântul: „De unde o știi aceasta? Căci ura este o patimă tăinuită a sufletului, ca și dragostea”. Boierul a zis: „Din cele făcute de tine, la toți s-a făcut arătat, că și pe împăratul și cetatea lui le urăști, pentru că tu singur ai vândut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli și Africa”.

Sfântul a zis: „Care sunt dovezile cele încredințate?”. Și aduseră pe unul Ioan, care a fost odinioară slujitor al lui Petru, când acesta era voievod în Numidia din Africa, și a zis acel Ioan: „Mai înainte cu 22 de ani, moșul stăpânului nostru împăratul, a poruncit fericitului Petru că să aducă oastea în Egipt împotriva săracinilor, iar Petru întru toate crezându-ți ție, ca robul lui Dumnezeu, a scris către tine, cerând sfat folositor; iar tu ai scris către dânsul cum că nu este plăcut lui Dumnezeu a ajuta împărăției lui Heraclie și moștenitorului lui”.

Sfântul a zis către dânsul: „De grăiești adevărul și ai scrisoarea lui Petru către mine și pe a mea către Petru, arată-le, ca să se citească și să-mi iau pedeapsa cea vrednică după lege”. Grăit-a Ioan: „Eu nu am scrisorile voastre, nici nu știu de ați scris unul către altul, ci în oaste toate acelea se grăiau în acea vreme”. Sfântul a zis: „Dacă toate cetele de ostași spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetești asupra mea? Au doară m-ai văzut pe mine undeva sau eu pe tine?”. Răspuns-a Ioan: „Niciodată nu te-am văzut”. Și întorcându-se sfântul către suită, a zis: „Oare cu dreptate este a aduce niște clevetitori ca aceștia întru mărturisire? Judecați drept, pentru că cu ce judecată veți judeca, cu aceea vă va judeca Domnul pe voi și cu ce măsură veți măsura, va măsura vouă Dumnezeu, judecătorul cel drept al tuturor”.

Apoi s-a adus Serghie Maguda și a zis: „Acesta este al nouălea an de când mi-a grăit mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Mă trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul părților Apusului, care se rupsese de la împărăția grecească – ca să-i zic să nu se înfricoșeze de puterile grecești; căci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a văzut în vis că în ceruri spre răsărit și apus erau mulțime de îngeri, dintre care cei ce erau spre răsărit strigau: „Constantine auguste, tu vei birui”. Iar cei ce erau spre apus strigau: „Grigorie auguste, tu vei birui. Și mai luminos era glasul apusenilor, decât al răsăritenilor”. Spunând acestea Maguda boierul, a strigat către sfântul: „Iată Dumnezeu te-a trimis în cetatea aceasta ca să fii ars”.

Sfântul a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu, Cel ce curăță păcatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fără de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru că este nevoie să fie sminteli, însă amar omului aceluia prin care vine sminteală. Nu se cade a grăi niște cuvinte mincinoase ca acestea înaintea credincioșilor, nici se cuvine să fie fără de pedeapsă cei care grăiesc și fac cele plăcute oamenilor, care astăzi sunt și mâine nu mai sunt”.

Acestea se cădeau a le grăi într-acea vreme când Grigorie era viu, și cu dreptate era ca să aducă aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma și pe fericitul papa Teodor; atunci înaintea tuturor aș fi zis patriciului Petru: „Spune-mi, stăpâne patriciule, oare mi-ai scris cândva mie ceea ce mărturisește sachelarie al tău sau eu ți-am scris ție?”. De asemenea și fericitului papa i-aș fi zis: „Spune, stăpâne, ți-am spus eu cândva vreun vis? Și chiar de m-ar fi vădit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; căci vedenia visului este un lucru fără de voie și legea judecă numai acele lucruri care ies din voia cea stăpânitoare de sine”.

Se mai aduceau și alte clevetiri și pricini nedrepte asupra celui nevinovat și sfânt bătrân, dar mai ales despre hulirea împăratului, zicându-se că el și ucenicul ar fi hulit pe împărat în Roma; însă sfântul toate clevetirile acelea în nerăutatea să le biruia cu cuvinte smerite, înțelepte și de Dumnezeu insuflate, arătându-și nevinovăția sa. Și au adus separat pe ucenicul Anastasie și l-au silit să spună ceva de rău asupra învățătorului său; dar după ce acela n-a voit să grăiască nedreptate asupra dreptului, l-au bătut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare în temniță la locul său.

După aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul și Serghie Eratas, stolnicul împărătesc, au venit la cuvios; apoi șezând și poruncind și sfântului să șadă, i-au zis: „Spune-ne nouă, ce vorbă ai avut cu Piros în Africa și în Roma și cu ce fel de dovezi l-ai înduplecat să-și blesteme dogma sa și s-o primească pe a ta?”. Sfântul răspunse: „De-ar fi citit cărțile mele lângă mine, în care am scris vorbele și întrebările pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-aș arăta pe toate cu de-amănuntul, dar de vreme ce cărțile au fost luate de la mine, de aceea vă voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte”.

Deci, sfântul grăia ceea ce putea să-și aducă aminte, și le-a spus acestea: „Eu n-am nici o dogmă a mea, ci cele de obște ale Bisericii sobornicești, pentru că n-am adăugat nici un cuvânt nou, care să se numească dogma mea”. Apoi l-au mai întrebat: „Nu te împărtășești cu scaunul Constantinopolului?”. Grăit-a sfântul: „Nu mă voi împărtăși”.

Aceștia au zis: „Pentru ce?”. Sfântul răspunse: „Deoarece a lepăda cele patru sfinte sinoade prin cele nouă capitole ce le-au alcătuit în Alexandria și din alcătuirea scrisă de Serghie patriarhul, în această carte, cum și prin „Tipos”-ul, care nu de mult s-a adus de față, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepădat prin Tipos și s-au blestemat singuri pe sine de atâtea ori. Deci cei ce singuri de la sine sunt blestemați și lepădați de sinodul ce a avut loc în Roma și de preoție sunt înstrăinați, aceia ce fel de taină săvârșesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?”. Zis-au lui: „Apoi, ce, tu singur te vei mântui, iar ceilalți toți vor pieri?”.

Grăit-a lor sfântul: „Când toate popoarele se închinau în Babilon chipului de aur, cei trei sfinți tineri n-au osândit pe nimeni la pierzare; pentru că nu căutau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se păzeau, ca să nu cadă din bună credință cea adevărată. Asemenea și Daniil, cel aruncat în groapa cu lei, n-a osândit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie; ci cugeta și se îngrijea despre sine și voia mai bine să moară, decât să greșească lui Dumnezeu și să se mustre de conștiința sa pentru călcarea legii lui Dumnezeu. Deci, să nu-mi dea și mie Dumnezeu, să judec pe cineva, nici să zic: numai eu mă voi mântui. Însă pe cât pot, voiesc mai bine a muri, decât să-mi tulbur conștiința mea, greșind cu ceva înaintea dreptei credințe”.

Zis-au lui cei ce veniseră: „Ce vei face când romanii se vor uni cu bizantinii? Căci aseară au venit de la Roma doi clerici și dimineață, în ziua duminicii, se vor împărtăși cu patriarhul din preacuratele Taine”. Cuviosul răspunse: „Chiar dacă toată lumea ar începe să se împărtășească cu patriarhul, eu nu pot să mă împărtășesc cu dânsul, pentru că știu că Duhul Sfânt, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe îngeri, dacă ar fi propovăduit într-alt chip, aducând ceva nou în credință”. Aceia i-au zis: „Cu adevărat, este de trebuință ca două voințe și hotărâri să mărturisim în Hristos?”. Sfântul răspunse: „Este cu adevărat de trebuință să cinstim dreapta credință, pentru că nici o ființă nu este fără acea firească lucrare. Căci Sfinții Părinți arătat grăiesc, că nu este, nici nu se cunoaște fire fără lucrarea ei din sine; drept aceea, dacă nu este și nici nu se cunoaște firea fără lucrare, atunci cum se poate ști că Hristos este adevărat Dumnezeu și om cu firea?”.

Atunci au zis: „Știm că așa este adevărat, însă să nu mâhnești pe împăratul, care pentru împăcare a alcătuit „Tipos”-ul acela, nu ca să ia ceva din acele ce se cunosc în Hristos, ci ca să aducă pace Bisericii, poruncind ca să nu se mai vorbească de acele lucruri care fac dezbinare”.

Omul lui Dumnezeu, aruncându-se la pământ, a răspuns cu lacrimi: „Să nu se mâhnească bunul și iubitorul de Dumnezeu împărat asupra prostimii mele; căci nu pot să mânii pe Dumnezeu, tăcând asupra acelora care ne-a poruncit să le grăim și să le mărturisim; pentru că dacă după dumnezeiescul apostol, El este care a pus întâi în Biserică pe apostoli, al doilea pe proroci, al treilea pe dascăli, apoi printr-înșii El singur a grăit; iar din toată Scriptura, din Așezământul cel vechi și cel nou, de la sfinții învățători și de la sinoade învățăm a ști cum că are puterea a voi și a lucra acestea: prin dumnezeirea și prin omenirea să, adică Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru, Cel ce S-a întrupat. Pentru că nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaște, afară de păcat. Și dacă este desăvârșit după amândouă și de nimic nu are lipsă; apoi, cu adevărat, toată taina cea pentru El o înjosește acela care nu-L mărturisește, că este o singură ființă cu osebirile, care i se cuvin ei, după amândouă firile”.

Acestea și multe altele zicând sfântul, i-au lăudat înțelepciunea lui cei ce veniseră, și nu aveau ce să-i răspundă. Deci a zis Serghie: „Pentru aceasta toți se întristează, o! părinte, căci spre tine mulți căutând, se despart de împărtășirea cu Biserica Bizanțului”.

Sfântul a zis: „Și cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine că aș fi poruncit cuiva să nu se împărtășească cu Biserica Bizanțului?”. Serghie a răspuns: „Însăși aceea este, că tu nu te împărtășești și așa pe foarte mulți îi întorci de la împărtășire”. Zis-a omul lui Dumnezeu: „Nimic mai greu și mai de mâhnire nu este, decât când pe cineva îl mustră conștiința și nimic nu este mai liber, decât când nu defaimă pe cineva”. Iar Troil știind că în tot Apusul chipul cel împărătesc este anatematizat, a grăit către dânsul: „Bine este că înțelegerea împăratului nostru este necinstită?”.

Sfântul a răspuns: „Să-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfătuit pe stăpânul împărat să alcătuiască acel „Tipos” și pe cei ce s-au învoit la „Tipos”. Zis-a Troil: „Cine a sfătuit și cine s-au învoit?”. Răspuns-a cuviosul: „Cei ce sunt în Biserică înainte-șezători, aceia au îndemnat și boierii s-au învoit; și astfel, răutățile vătămătorilor asupra celui nevinovat și străin de toate eresurile sunt aflate. Însă să sfătuiți pe împărat la aceasta, ca să urmeze moșului său, fericitul întru pomenire, împăratul Heraclie; pentru că el, când a știut că mulți părinți nu primesc acea alcătuire și eresul care se afla într-însa îl vădesc și-l leapădă, s-a curățit de prihană aceea, trimițând pretutindeni scrisorile sale, care adevereau că alcătuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel să facă și împăratul acesta și va fi slobod de toată prihana”. Iar ei tăceau, clătinând capetele, apoi au zis: „Nu sunt toate lesnicioase, nici nu pot să fie astfel precum zici, părinte”. Și după vorbă cea multă, dându-și pace, s-au dus.

După aceea, trecând o săptămână, în cealaltă sâmbăta, au dus pe sfânt în palatul împărătesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii săi. Mai întâi a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintii, iar celălalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a rămas afară. Intrând Anastasie înăuntru, unde ședeau cu suita doi patriarhi – Toma al Constantinopolului, adică cel care într-acea vreme era patriarh, și un altul –, îndată au intrat și clevetitorii, care alcătuiseră multe minciuni asupra Cuviosului Maxim și cereau ca Anastasie să mărturisească că adevărate sunt cuvintele lor.

Iar el cu multă îndrăzneală a vădit minciuna lor, grăind fără temere înaintea patriarhilor și a suitei. Când l-au întrebat: „Ai anatematizat „Tipos”-ul cel împărătesc?”. El a răspuns: „Nu numai l-am anatematizat, ci și o cărticică am scris asupra lui”. I-au zis boierii: „Nu mărturisești că rău ai făcut?”. El a răspuns: „Să nu-mi ajute Dumnezeu a zice că rău am făcut, ceea ce după rânduiala bisericească am făcut bine”. Și de alte multe lucruri fiind întrebat, el răspunzând precum îi ajuta Dumnezeu, l-au scos afară și l-au adus pe Maxim, cuviosul bătrân, înăuntru, căruia Troil patriciul i-a zis: „Vezi, părinte, să grăiești adevărul, că Dumnezeu te va milui; căci când vom veni la întrebarea cea legiuită, de se va afla adevărată o pricină din cele aduse asupra ta, după lege vei fi chinuit”.

Răspuns-a bătrânul: „Am grăit acum și iarăși grăiesc că atunci ar fi cu putință ca una dintr-acele pricini să fie dreaptă, când lui satan i s-ar putea zice că este înger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel și nu poate să fie, fiind depărtat, pentru aceea și pricinile acelea nu pot să fie drepte, când sunt mincinoase. Însă ceea ce voiți să faceți, faceți; eu pe Dumnezeu cu dreaptă credință cinstindu-L, nu mă tem de strâmbătate”. Troil i-a zis: „Au doară n-ai anatematizat „Tipos”-ul?”. Bătrânul a răspuns: „Nu o dată ți-am spus că l-am anatematizat”. Troil a zis: „De ai anatematizat „Tipos”-ul, apoi și pe împăratul l-ai anatematizat”.

Cuviosul a răspuns: „Eu pe împărat nu l-am anatematizat, ci hârtia cea străină de credința cea dreaptă”. Troil a zis: „Unde l-ai anatematizat?”. Răspuns-a Sfântul Maxim: „La sinodul cel local ce a fost în Roma, în Biserica Mântuitorului și a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu”. Atunci i-a zis eparhul: „Te vei împărtăși cu Biserica aceasta sau nu?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Nu mă voi împărtăși”. Eparhul a zis: „De ce?”. Sfântul a răspuns: „Pentru că a lepădat sinoadele cele credincioase”. Eparhul a întrebat: „Dacă Biserica noastră a lepădat sinoadele, apoi cum acelea se află în sinaxarul lunilor?”. Sfântul a zis: „Ce folos de lume și de pomenirile acelora, dacă dogmele lor sunt lepădate?”. Eparhul a zis: „Vei putea să dovedești că Biserica de acum a lepădat dogmele sfintelor sinoade de mai înainte?”. Bătrânul a răspuns: „De-mi veți da voie și îmi veți porunci, apoi cu înlesnire voi dovedi”.

Tăcând toți, a zis către dânsul boierul: „De ce iubești pe romani, și pe greci îi urăști?”. Sfântul a răspuns: „Poruncă de la Dumnezeu avem să nu urâm pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credință cu mine și iubesc pe greci căci sunt de aceeași limbă ca și mine”. Boierul a zis: „Câți ani spui că ai tu?”. El a răspuns: „Am 75 de ani”. Acela i-a zis: „De câți ani este cu tine ucenicul tău?”. Sfântul a răspuns: „De 37 de ani”. Atunci un cleric a strigat: „Răsplătească-ți Dumnezeu de trei ori ce ai făcut fericitului Piros”. Iar sfântul n-a răspuns nimic acelui cleric. Și multe întrebări și cercetări făcându-se, nici unul din patriarhii care ședeau acolo n-a grăit nimic. Și când se întindea cuvântul pentru sinodul ce a fost în Roma, un oarecare Demostene a strigat: „Nu era drept sinodul acela, fiindcă l-a adunat Martin, episcopul cel lepădat”. Maxim, omul lui Dumnezeu, a răspuns: „Nu este lepădat Martin, ci prigonirea pătimită”.

După aceasta, trimițând pe sfânt afară, se sfătuiau ce să facă cu dânsul; deci, s-au sfătuit cei fără de omenie chinuitori, ca și cum fiind cu iubire de oameni, să-l dăruiască cu viață, dar chinuri să-i dea mai grele decât moartea; de aceea l-au dat în mâinile eparhului cetății. Acela luând pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui și în curte ducându-l mai întâi pe sfântul bătrân, dezbrăcându-l și întinzându-l la pământ, cu vine tari a poruncit să-l bată, necruțându-i bătrânețile, nelegiuitul chinuitor, nici rușinîndu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, văzând trupul lui cel chinuit de nevoințele pustnicești. Și cu atâta asprime l-a bătut, încât s-a roșit păgânul cu sângele lui, iar trupul lui s-a sfărâmat, încât nici un loc nu i-a rămas neatins de răni.

Apoi, fiara cea sălbatică, întorcându-se la ucenicii cuviosului cu mânie, de asemenea i-a jertfit pe amândoi. Și bătuți fiind ei, crainicii strigau: „Cei ce nu se supun poruncii împărătești și întru nesupunere petrec, vrednici sunt să pătimească unele ca acestea”. Și astfel abia suflând, i-au aruncat în temniță.

A doua zi, pe sfântul și cuviosul bărbat, cu cel mai întâi ucenic Anastasie din temniță, iarăși în curte l-au adus abia viu, cu totul plin de răni, încât se înduioșa oricine văzând un bătrân cinstit, un sfânt pustnic, un învățător și mărturisitor de Dumnezeu cu totul însângerat și de cumplite bătăi rănit, de la picioare până la cap, neavând asemănare. Însă nu s-au umilit de dânsul acei împietriți la inimă, ci mai cumplită chinuire i-au făcut, pentru că scoțându-i limba cea de Dumnezeu grăitoare, care izvora râuri de înțelepte învățături și îneca credințele cele eretice, au tăiat-o fără milostivire, vrând astfel ca să pună tăcere gurii celei de Dumnezeu grăitoare.

Aceeași au făcut-o și ucenicului său, Anastasie cel dintâi, și iarăși în temniță i-au închis pe ei. Și Cel ce a făcut oarecând limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul și mutului i-a dat bună grăire, Acela și acestor robi ai Săi, credincioși adevărați, adică Cuviosului Maxim Mărturisitorul și Mucenicul, la fel și ucenicului său, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nădejde a grăi și fără limbă, mai bine și mai limpede decât înainte de tăierea limbilor. Înștiințându-se despre aceasta ticăloșii eretici, o! câți s-au rușinat și, spre mai mare zavistie pornindu-se, mina lui cea dreaptă cu cuțitul i-au tăiat-o și la pământ i-au aruncat-o; la fel au făcut și Sfântului Anastasie, ucenicului său, i-au tăiat mâna. Iar pe ucenicul celălalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au cruțat, fiindcă a fost cândva scriitor la împărați.

După aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scoțându-i din curte, îi târau prin tot târgul cu batjocură, arătând la tot poporul mâinile și limbile lor cele tăiate și cu glasuri fără rânduiala făcând strigare și râs. Iar după acea chinuire fără omenie și batjocură necinstită, i-au trimis separat la izgonire mai depărtată, pe fiecare din acești trei, fără purtare de grijă pentru dânșii, fără hrană și fără haine, goi și desculți.

Deci, multe nevoi și necazuri a răbdat pe cale Cuviosul Maxim, încât de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea să fie dus nici pe dobitoc, nici în căruță; și împletind ostașii un coș în chip de pat și, punând într-însul pe bătrânul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multă osteneală în surghiun. Deci, trecându-l într-o țară oarecare a sciților din Europa, care se numea Alania, în cetatea Shimara, l-au închis în temniță. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a răbdat cu dânsul tăierea limbii și a mâinii, acela pe cale a murit, de multe osteneli și dureri; iar sfântul lui suflet a trecut la Dumnezeu, în viața cea fără de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, după izgonirea aceea petrecând încă trei luni lângă cei vii, cu rea pătimire a fost încuiat în temniță și nu avea de la nimeni ajutor la bătrânețile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci când a voit Domnul să-i facă sfârșitul durerilor și necazurilor și la acea veșnică veselie, în cerești împărății să-l scoată din temniță, l-a mângâiat mai întâi pe pământ, prin oarecare dumnezeiască arătare, spunându-i ziua și ceasul cel mai de pe urmă al sfârșitului lui.

Fericitul răbdător de chinuri, de multă bucurie umplându-se, deși totdeauna era gata spre ieșire, însă atunci mai mult se pregătea. Și venindu-i vremea și ceasul cel dorit, cu veselie și-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerețe L-a iubit și pentru Care atâta a pătimit. Astfel mărturisitorul lui Hristos și mucenicul a trecut din cele de aici și a intrat întru bucuria Domnului său și a fost îngropat în acea cetate.

După îngroparea sfântului, s-au văzut la mormântul lui trei făclii, care cu minune luminau ca văpaia negrăitei străluciri și locul acela îl luminau. Căci cela ce în viața sa era lumină lumii, acela și după moarte nu înceta a lumina. Încă și acum luminează prin chipul vieții sale celei îmbunătățite și mult chinuite și al răbdării celei mari după Dumnezeu. Și erau acolo trei făclii ca un încredințat semn, care atunci se vedea, cum că un plăcut ca acesta al Preasfintei Treimi este sălășluit întru luminile cele neînserate, întru împărăția lui Dumnezeu, unde cu drepții strălucește ca soarele, îndulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

După sfârșitul Cuviosului Maxim, a rămas între cei vii, întru osebită surghiunie, celălalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amănuntul viața, nevoințele și pătimirile părintelui și învățătorului său, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cât este destul spre folosul nostru și spre preamărirea lui Dumnezeu, Celui slăvit între sfinți, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 Acatistul Sfântului Maxim Mărturisitorul

Condac 1:

Întărirea preoților, temelia dogmelor, trâmbița înțelepciunii și păstor al Bisericii te-ai arătat, Părinte Maxim, biruindu-i pe nevăzuții vrăjmași și închipuirile eretice cu tăria cunoștinței de Dumnezeu. Și în focul mucenicesc te-ai aruncat pentru dragostea lui Hristos, ca drept și sfânt împreună cu tine să ne veselim de Dânsul. Pentru aceasta îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Icos 1:

Împodobit fiind din tinerețe cu fire bună și minte dreaptă ai ajuns cel dintâi sfătuitor împărătesc, căci harul lui Dumnezeu strălucea din inima ta cu putere, întărindu-te în toată vremea:
Bucură-te, tinerețe ajunsă la vârsta bărbatului desăvârșit
Bucură-te, înstrăinare de plăcerea cea purtătoare de moarte
Bucură-te, curățire de patimi prin duhovniceștile nevoințe
Bucură-te, lumină ajunsă în vârful muntelui
Bucură-te, scriitor iscusit al dogmelor dumnezeiești pe tăblițele inimii
Bucură-te, cuptor aprins de focul dragostei cerești
Bucură-te, topire a împietririi cugetelor
Bucură-te, tăcere ce lași să se audă voia Domnului
Bucură-te, dar și negrăită bucurie a împlinirii ei
Bucură-te, tărie a smereniei ce deschizi inimile
Bucură-te, că ai fost îmbrăcat cu putere de sus
Bucură-te, neîncetată pomenire de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 2:

Văzând împuținarea credinței și întărirea eresurilor vătămătoare de suflet, ai lepădat, Sfinte Maxim, cinstea înaltei dregătorii pentru a te face monah, și luând în spate fericita cruce a iubirii, te-ai bucurat a cânta: Aliluia!

Icos 2:

Stâlp neclintit al Bisericii te-ai făcut, Cuvioase Maxim, prin scrisorile tale pe mulți în credință întărind. Însuși Împăratul Heraclie s-a lepădat de alcătuirile eretice, precum și Piros patriarhul, pe care l-ai înfrânt în sinodul din Cartagina. Căci ai arătat lămurit că precum sunt în Hristos două firi, tot așa sunt și două voințe și lucrări într-o Persoană nedespărțită:
Bucură-te, ostaș nebiruit al lui Hristos
Bucură-te, râvnă neobosită spre mântuirea aproapelui
Bucură-te, plâns și rugă pentru sufletele vrăjmașilor
Bucură-te, îmbrăcare a celor goi de cunoștința duhovnicească
Bucură-te, sprijin al celor clătinați de furtuna prigonirii
Bucură-te, tămăduire minunată a bolilor rațiunii
Bucură-te, inimă făcută piatră de altar
Bucură-te, cuvânt făcut punte peste prăpastia morții
Bucură-te, dor după întregirea Trupului lui Hristos
Bucură-te, păzitor al comorilor Bisericii
Bucură-te, gândire nedespărțită de har
Bucură-te, iubire care Îl întrupezi pe Hristos
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 3:

Din duhul ascultării sfântă îndrăzneală luând, ai arătat, Părinte Maxim, puterea dumnezeiască și îndumnezeitoare ce se revarsă din tainele Bisericii. Iar noi, împărtășindu-ne de dânsa, cântăm cu mulțumire : Aliluia!

Icos 3:

Pentru Sfinții Îngeri care sunt de față și scriu pe cei ce intră în biserică și se înfățișează lui Dumnezeu și care fac rugăciuni pentru ei, ai sfătuit pe creștini să fie nelipsiți de la Sfânta Liturghie. Dar mai ales pentru revărsarea Sfântului Duh, care preface pe cei de față și îi rezidește în Hristos, potrivit cu însușirile lor:
Bucură-te, lepădare a necredinței și micșorare a păcătoșeniei
Bucură-te, sporire a virtuții și alungare a neștiinței
Bucură-te, adăugire a cunoștinței și ascultare a cuvintelor dumnezeiești
Bucură-te, deprindere și dispoziție a inimii întărite și neclintite în cele sfinte
Bucură-te, aplecare a voii cu desfătare spre cele de Sus
Bucură-te, sfârșit al cugetului lumesc și așezare în cele duhovnicești
Bucură-te, închidere a ușii simțurilor și curățire a lor de idolii păcatelor
Bucură-te, icoană a iubirii de Dumnezeu și de oameni
Bucură-te, mulțumire pentru chipurile minunate ale mântuirii
Bucură-te, unire și deopotrivă cinste cu Îngerii în lauda Sfintei Treimi
Bucură-te, înfiere în harul Sfântului Duh și împreunare cu Hristos
Bucură-te, părtășie și asemănare cu Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 4:

Urmând Maicii Domnului, Cuvioase Maxim, te-ai făcut carte vie în care S-a scris Cuvântul lui Dumnezeu cu pana Duhului și binecuvântarea Tatălui. Pentru aceasta împreună cu tine slavoslovim: Aliluia!

Icos 4:

Viața Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu ai zugrăvit-o în cuvânt ca pe o icoană preaminunată, pe care ai dăruit-o tuturor celor ce i se închină cu credință:
Bucură-te, virtute ce Îl întrupezi pe Hristos
Bucură-te, pajiște înrourată de slava Sfintei Fecioare
Bucură-te, smerenie străluminată de Chipul Maicii Domnului
Bucură-te, chemare și laudă a numelui Împărătesei
Bucură-te, biruință asupra morții mijlocită de Maica Luminii
Bucură-te, părtășie cu Pomul Vieții din Potirul Nesecat
Bucură-te, rugă ce pogori milostivirea Celei ce s-a făcut Scară de la pământ la cer
Bucură-te, închinare la Icoana Fecioarei cu Pruncul Iisus în brațe
Bucură-te, călăuză spre Izvorul tămăduirii
Bucură-te, minte luminată de privirea Celei pline de har
Bucură-te, pătimire a iubirii dumnezeiești pentru rugăciunile Celei mutate cu trupul la Cer
Bucură-te, râvnă isihastă, hrănită de Rugul cel aprins
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 5:

Unindu-te cu Dumnezeu prin har, te-ai slobozit, Sfinte Maxim, de lanțul legii păcatului și doctor iscusit al sufletelor te-ai arătat. Prin povățuirile tale ne călăuzești spre Limanul desăvârșirii, ca întăriți în har să ne bucurăm de Domnul, cântând : Aliluia!

Icos 5:

Pe toți oamenii la fel îi iubeai, Cuvioase Părinte, și neîncetat te rugai lui Hristos pentru ei. Iar mulți dintre aceștia, cucerindu-se de învățăturile tale și urmând viața ta îmbunătățită, se învăpăiau de dumnezeiescul dor:
Bucură-te, adânc de metanie ce chemi adâncul smereniei lui Hristos
Bucură-te, mișcare spre cele dumnezeiești nepovârnită de patimi
Bucură-te, temere de Domnul ce îndepărtezi învârtoșarea nepăsării
Bucură-te, înfrânare ce oprești ca un zid intrarea patimilor
Bucură-te, sărăcie cu duhul ce adăpostești comorile harului
Bucură-te, ascultare, neclintită din lumina adevărului
Bucură-te, lepădare a poftei de plăcere și a fricii de durere
Bucură-te, poftă după dumnezeirea atotsfântă
Bucură-te, iuțime aprinsă de pacea cerească
Bucură-te, mântuitoare neștiință de cele deșarte
Bucură-te, risipire prin cunoștință a îngrămădirilor nevăzute
Bucură-te, rugăciune de foc ce pogori pe Hristos în inimă
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condacul 6

Prin lucrarea virtuților curățire de patimi, prin contemplare aflarea rațiunilor dumnezeiești din lucruri, prin pătimirea răpirii în duh, comuniunea cu Dumnezeu după har, toate acestea le-ai arătat trepte ale desăvârșirii celor ce cântă în urcușul lor: Aliluia!

Icosul 6

Iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru făptura Sa o ai mărturisit, căci pentru aceasta S-a întrupat, ca omul să se îndumnezeiască și să aducă printr-însul la Sine zidirea prinos de Liturghie. Și așa împreună să zugrăvească Chipul Iubirii, icoana de împărăție:
Bucură-te, floare a smereniei udată de roua pocăinței
Bucură-te, apă a virtuții prefăcută în vinul iubirii
Bucură-te, cugetare curățită de închipuiri
Bucură-te, pășire în icoana isihiei
Bucură-te, naștere de Sus
Bucură-te, transfigurare a firii în Hristos
Bucură-te, răstignire pe Crucea Iubirii
Bucură-te, înviere din mormântul păcatului
Bucură-te, înălțare pe norii vederii duhovnicești
Bucură-te, vas ales al Duhului
Bucură-te, îmbrățișare de fiu a Celui Necuprins
Bucură-te, inimă în închinare la Hotarul Veșniciei
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 7:

Negura înșelării pustia altarele inimilor, semănând cu îngrozire urâciunea eresurilor. Dar tu, Sfinte Maxim, ai rușinat cu lumina Duhului cugetările cele strâmbe, și le-ai zdrobit de Piatra Hristos. Pentru aceasta, cu mulțumire, cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Icos 7:

Ai îndreptat cu pricepere cârma Bisericii, ca pe a unei corăbii ce poartă spre limanul mântuirii comoara credinței și podoaba vieții celei după Dumnezeu:
Bucură-te, că ai ajuns cu duhul la treapta arhieriei
Bucură-te, stăruință în virtute și contemplație
Bucură-te, iuțime preschimbată în iubire
Bucură-te, poftă prefăcută în cerească bucurie
Bucură-te, rațiune imprimată după cuviință în puterile sufletului
Bucură-te, grijă și căutare doar a Împărăției Cerurilor
Bucură-te, că te-ai născut în duh de la Părintele Veacului Viitor
Bucură-te, cheie ce descui inimii ușile mântuirii
Bucură-te, dreaptă socoteală ce alegi grâul de neghină
Bucură-te, propovăduitorule al lui Hristos în două firi neamestecate și nedespărțite
Bucură-te, zugrav al tainei teandrice a unirii necontopite a celor două firi, voințe și lucrări ale lui Hristos
Bucură-te, aluat ce dospești frământătura cugetării de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 8:

O fire, o voință și o lucrare în trei Persoane ai mărturisit în Sfânta Treime, iar pe Dumnezeu Cel întrupat L-ai propovăduit într-un Ipostas cu două firi, voințe și lucrări, strigând: Aliluia!

Icos 8:

Ca o luntre cârmuită de Sus ai străbătut oceanul cuvintelor Duhului și ai aflat vederile dogmelor tainice. Apoi, ridicând zăbranicul literei prin tâlcuiri de Dumnezeu insuflate, ai plinit, Părinte Maxim, legea duhovnicească:
Bucură-te, inimă închinată poruncilor dumnezeiești
Bucură-te, păzire de oprirea pe calea virtuților
Bucură-te, mișcare nemișcată de patimi spre cele de Sus
Bucură-te, minte curățită și împodobită cu rațiunile divine
Bucură-te, mistuire duhovnicească a lumii sensibile
Bucură-te, cercetare evlavioasă a înțelesurilor Scripturii
Bucură-te, tăiere-împrejur a inimii prin cuvântul harului
Bucură-te, cunoaștere din contemplarea lucrurilor a cauzelor dumnezeiești
Bucură-te, memorie neștearsă a frumuseții cerești
Bucură-te, urcuș isihast în sânul tăcerii neapropiate
Bucură-te, priveghere de taină în așteptarea Mirelui Hristos
Bucură-te, umblare prin iubire în lumina Sfântului Duh
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 9:

În toate contemplai, Cuvioase Maxim, taina Întrupării Cuvântului, prin care Dumnezeu dă ființă creației, îmbrățișând-o, iar creația se face Biserică-Trup hristic, primindu-L pe Cel Căruia Sfinții Îngeri Îi cântă cu cutremur: Aliluia!

Icos 9:

Ai arătat, Sfinte Maxim, că Dumnezeu a creat zidirea cea văzută și nevăzută din nimic, prin bunăvoința Sa, și sufletele deodată cu corpurile, după rațiunile subzistând în El dinainte de veacuri. Iar unirea rațiunilor proprii de creație cu loghii divini este însuși urcușul nesfârșit în Hristos spre veșnica împărtășire de iubire:
Bucură-te, lucrare a virtuții, prin comuniunea cu Hristos
Bucură-te, oglindă a inimii îndreptată către Dumnezeu
Bucură-te, luminare a conștiinței de razele Cuvântului
Bucură-te, întipărire prin virtuți în trup a rațiunilor dumnezeiești
Bucură-te, bucurie a odihnei mai presus de mișcare și nemișcare
Bucură-te, că în desăvârșirea dragostei nu încape săturarea
Bucură-te, descoperire în sânul lumii a lucrării energiilor necreate
Bucură-te, stare față-n față a creației cu Iubirea mai presus de fire
Bucură-te, trecere prin focul înfricoșător al Iubirii
Bucură-te, zugrăvire de taină a Judecății Viitoare
Bucură-te, prefacere a firii prin unirea îndumnezeitoare cu Hristos
Bucură-te, leagăn isihast, ce odihnești iubirea Sfintei Treimi
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 10:

Ai făcut pe fericitul Martin, Episcopul Romei, să adune sinod și să anatemizeze mărturisirea eretică a împăratului Constans. Disprețuind viața trecătoare ți-ai pus, Părinte Maxim, sufletul pentru Hristos, ca să poți cânta lui Dumnezeu cu neîntinată conștiință: Aliluia!

Icos 10:

Prins fiind împreună cu ucenicii tăi și cu Episcopul Martin, ai fost adus înaintea împăratului și judecat fără de rușine. Iar în cuvânt ai rămas nebiruit și în răbdarea îngrozirilor netulburat, pentru care ai fost surghiunit în Tracia:
Bucură-te, neoprită chemare a milostivirii lui Dumnezeu
Bucură-te, încredere nețărmurită în Pronia dumnezeiască
Bucură-te, legare de Hristos dezlegătoare de amăgire
Bucură-te, sfântă îndrăzneală împreunată cu smerita cugetare
Bucură-te, drum nerătăcitor al adevărului
Bucură-te, râvnă spre surparea peretelui despărțitor al păcatului
Bucură-te, temere curată de Domnul
Bucură-te, alergare spre cununa chemării de Sus
Bucură-te, tărie a blândeții și neclintire a vederii de taină
Bucură-te, înțelegere apostolică și slujire îngerească
Bucură-te, limpezime străbătută de razele dumnezeiești
Bucură-te, pătimire de bunăvoie doar în cămașa iubirii
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 11:

De încă două ori ai fost adus în Constantinopol la judecată și iarăși ai fost surghiunit, căci nu puteau opri amăgitorii râul dumnezeieștilor învățături ce izvorau din gura ta, odată cu îngereasca cântare: Aliluia!

Icos 11:

Nu te-ai împărtășit, lumină fiind lumii, cu cei stăpâniți de întunericul relei credințe, pentru Hristos batjocuri și sfărâmarea trupului primind. Tăindu-ți-se limba și mâna dreaptă, prin vorbirea mai presus de fire fără de limbă ai rușinat desăvârșit pe eretici, spre slava lui Dumnezeu:
Bucură-te, înecare a credinței greșite în sângele mucenicesc
Bucură-te, grăire în limba de foc a Duhului
Bucură-te, scriere în Cartea Vieții cu puterea Crucii
Bucură-te, că durerile cele mari le-ai socotit ca nimic pentru Hristos
Bucură-te, că nevoințele pustnicești te-au pregătit de cele mucenicești
Bucură-te, lipsire de orice mângâiere omenească pentru Mângâietorul ceresc
Bucură-te, că prin rănile fără de număr te-ai asemănat lui Hristos
Bucură-te, nimicire prin har a puterilor vrăjmașe
Bucură-te, pregătire jertfelnică a cărărilor Cuvântului
Bucură-te, pogorâre în adâncul smereniei
Bucură-te, auzire peste fire a psalmodiei îngerești
Bucură-te, mireasmă a nestricăciunii
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 12:

Mângâiat de mai înainte prin dumnezeiasca arătare, ce ți-a însemnat ziua și ceasul sfârșitului, te-ai gătit cu bucurie pentru Mirele Hristos, mult pătimitorule. Iar la vremea rânduită ți-ai dat sufletul în mâinile Lui, cântând cu veselie negrăită: Aliluia!

Icos 12:

La mormântul tău s-au văzut trei făclii, ce străluceau cu minune și încredințau pe toți de slava cerească de care te-a învrednicit Preasfânta Treime. Din harul Ei împărtășindu-te, Cuvioase Maxim, luminează prin rugăciunile tale și sufletele noastre:
Bucură-te, sălășluire în lumina neînserată
Bucură-te, îndulcire de strălucirea Sfintei Treimi
Bucură-te, suferință pentru Hristos prefăcută în bogăție de har
Bucură-te, că Fiul Însuși a mărturisit pentru tine înaintea Tatălui
Bucură-te, că Îl însoțești în Veșnicie
Bucură-te, vedere de icoană a lumii
Bucură-te, citire în Cartea de taină a Vieții celei Veșnice
Bucură-te, închinare de Fiu
Bucură-te, luminare de Duh
Bucură-te, bucurie a îmbrățișării părintești
Bucură-te, chip înveșmântat cu focul iubirii dumnezeiești
Bucură-te, chip făcut icoană, cer și pământ în unire
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 13:

Cu mărturisiri sfințite te-ai împodobit și te-ai ridicat încununat de la pământ, către lumina cea neînserată și către mărire, Părinte Maxim. Pentru aceasta, harul Lui Dumnezeu sălășluiește în sfintele tale moaște, iar noi cinstim pomenirea ta și te chemăm să mijlocești sufletelor noastre milă de la Hristos, cântând împreună cu tine: Aliluia! (de 3 ori)

Icos 1:

Împodobit fiind din tinerețe cu fire bună și minte dreaptă ai ajuns cel dintâi sfătuitor împărătesc, căci harul lui Dumnezeu strălucea din inima ta cu putere, întărindu-te în toată vremea:
Bucură-te, tinerețe ajunsă la vârsta bărbatului desăvârșit
Bucură-te, înstrăinare de plăcerea cea purtătoare de moarte
Bucură-te, curățire de patimi prin duhovniceștile nevoințe
Bucură-te, lumină ajunsă în vârful muntelui
Bucură-te, scriitor iscusit al dogmelor dumnezeiești pe tăblițele inimii
Bucură-te, cuptor aprins de focul dragostei cerești
Bucură-te, topire a împietririi cugetelor
Bucură-te, tăcere ce lași să se audă voia Domnului
Bucură-te, dar și negrăită bucurie a împlinirii ei
Bucură-te, tărie a smereniei ce deschizi inimile
Bucură-te, că ai fost îmbrăcat cu putere de sus
Bucură-te, neîncetată pomenire de Dumnezeu
Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Condac 1:

Întărirea preoților, temelia dogmelor, trâmbița înțelepciunii și păstor al Bisericii te-ai arătat, Părinte Maxim, biruindu-i pe nevăzuții vrăjmași și închipuirile eretice cu tăria cunoștinței de Dumnezeu. Și în focul mucenicesc te-ai aruncat pentru dragostea lui Hristos, ca drept și sfânt împreună cu tine să ne veselim de Dânsul. Pentru aceasta îți cântăm: Bucură-te, Sfinte Cuvioase Maxim, alăută a Sfintei Treimi, luminătorule cel mare în faptă și cuvânt!

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul

Troparul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul, glasul al 8-lea:

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Maxim, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea 1, glasul al 8-lea. Irmos: Să cântăm Domnului...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tot harul Duhului cel de Dumnezeu insuflat picură-l întru mine, din limba ta cea curgătoare de miere şi dulce, Dumnezeiescule Maxim.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Foc arzător te-ai arătat împotriva eresurilor, fericite; că le-ai mistuit pe ele ca pe nişte trestii, cu râvna Duhului.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Învăţătura monotelită cea fără de judecată a izvorât din strădania cea nelegiuită; iar prin cuvintele tale, părinte, a fost înfruntată pe faţă.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cel Ce a binevoit a Se naşte din pântecele tău, Mireasă a lui Dumnezeu, este cu totul Dorire şi Dulceaţă şi Lumină Neapusă.

 

Cântarea a 3-a. Irmos: Tu eşti Întărirea celor...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Preamare propovăduitor şi mărturisitor al credinţei celei drepte a lui Hristos s-a arătat, cu adevărat, Sfântul Maxim, prin sânge.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Fericite Maxim, prin sihăstrie te-ai făcut locaş vrednic de Dumnezeu şi curat al filosofiei.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Limba ta, Preafericite Părinte Maxim, a izvorât, ca un râu, dogmele cele adevărate ale lui Hristos, Stăpânul filosofiei.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ca să ne arăţi nouă, Stăpâne, calea care duce la sfinţenie, Te-ai sălăşluit, în chip cu totul sfânt, în pântecele cel Preasfinţit.

 

Cântarea a 4-a. Irmos: Auzit-am, Doamne, Taina...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cei de pe pământ te cinstesc şi cetele cele îngereşti se minunează; că prin dragostea de înţelepciune te-ai arătat, părinte, ca unul fără de trup.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tiranul a fost cumplit, dar şi răbdarea ta a fost nebiruită. Pentru aceasta tu ai ajuns fericit, iar cel nelegiuit a fost izgonit.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nevoitu-s-au împreună cu tine, Sfinte Părinte Maxim, cei doi preafericiţi ucenici ai tăi, luând parte împreună cu tine la lupte. Pentru aceea şi răsplătiri întocmai ca şi tine au luat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu curgerea sângelui tău adăpându-se Biserica lui Hristos, odrăsleşte din Dumnezeiasca sămânţă dogma pe care o avem de la părinţi, cuvioase.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Izbăvindu-ne, prin naşterea ta, de datoria păcatului, Prea­curată, laudă de mulţumire aducem ţie, Mireasă a lui Dumnezeu.

Troparul Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul

Glasul 8

Îndreptătorule al Ortodoxiei, învăţătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu şi al curăţiei şi luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată Sfinte Părinte Maxim, înţelepte, cu învăţăturile tale pe toţi i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

 

Cântarea a 5-a. Irmos: Mânecând, strigăm Ţie, Doamne...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Sfântul Maxim, cel ce a adunat cunoştinţa celor pământeşti şi a celor cereşti, cu dreptate se numeşte iubitor de înţelepciune.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cu dragostea înţelepciunii celei mai bune, te-ai arătat următor preaales al lui Hristos, Fericite Maxim.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Din nebunia tiranului ai fost alungat, fericite, dar ai aflat Mângâiere pe Iisus.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Cei ce nu te cunosc pe tine Maică a lui Dumnezeu, Născătoare de Dumnezeu, să nu vadă Lumina Ce S-a născut din tine, Preacurată.

 

Cântarea a 6-a. Irmos: Haină luminoasă dă-mi mie...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Neîncetată rugăciune aduci lui Dumnezeu, purtătorule de Dumnezeu, ca să mă izbăveşti din patimile sufleteşti şi trupeşti şi din stricăciune.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Tot izvorul cel necurat al eresurilor seacă, Sfinte Fericite Maxim, astupat de puterea graiului tău.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Milostiveşte-Te spre mine, Bunule Hristoase şi izvorăşte, în inima mea izvorul harului, prin rugăciunile Cuviosului Tău Maxim.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Ceea ce numai tu, prin cuvânt, ai zămislit în pântece pe Cuvântul, rugămu-ne ţie, izbă­veşte din cursele vrăjmaşului sufletele noastre.

 

CONDAC, glasul al 8-lea. Podobie: Apărătoare Doamnă...

Pe Marele Maxim, iubitorul Preasfintei Treimi, pe cel ce a propovăduit în chip lămurit Dumnezeiasca credinţă şi ne-a învăţat să credem că Hristos este în două firi şi cu două voinţe şi lucrări, întru cântări credincioşii să-l cinstim, precum se cuvine, strigând: bucură-te propovăduitorule al credinţei.

 

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Arătatu-Te-ai astăzi...

Cu mărturisiri sfinţite te-ai împodobit şi te-ai ridicat încununat de la pământ, către Lumina Cea Neînserată şi către Mărire, Sfinte Părinte Maxim. Păzeşte pe cei ce cinstesc sfântă pomenirea ta.

 

Cântarea a 7-a. Irmos: Tinerii cei ce au mers din Iudeea...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

O Fire, o Voinţă şi o Lucrare în Preasfânta Treime ai crezut, iar pe Dumnezeu Cel Întrupat în două firi, în două voinţe şi în două lucrări L-ai propovăduit, Sfinte Preacuvioase Părinte Maxim, strigând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Nu ai propovăduit, părinte, două voinţe despărţite, prin împotrivirea cugetului; ci, dimpotrivă două voinţe deosebite prin însuşirea lor firească, strigând: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Stâlp al Ortodoxiei având Dumnezeieştile tale cuvinte, părinte, cinstim pe Unul din Treime în două firi şi în două voinţe. Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Cunoscând că lucrările Dumnezeului Celui Ce din milă S-a Întrupat, sunt două, părinte şi învăţând de la tine două voinţe de sine stătătoare, cântăm: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Din pântece fecioresc Întrupându-Te, Hristoase, Te-ai arătat spre mântuirea noastră. Pentru aceasta pe Maica ta cunoscând-o Născătoare de Dumnezeu, cu mulţumire strigăm: Dumnezeul părinţilor noştri, bine eşti cuvântat.

 

Cântarea a 8-a. Irmos: Cei ce s-au făcut biruitori tiranului...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Iubind cu totul pe Cel Ce a iubit foarte neamul omenesc, crucea ţi-ai ridicat şi cu El te-ai răstignit, fericite, cântând: Binecuvântaţi lucrurile pe Domnul şi preaînălţaţi-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înstrăinându-te de toată plăcerea cea purtătoare de moarte, fericite, te-ai făcut pe tine Dumnezeiască oglindă neînti­nată, cântând: Binecuvântaţi lucrurile pe Domnul şi preaînălţaţi-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

De cruzimea cea nelegiuită a tiranului celui cumplit nu te-ai înspăimântat; ci, ca un turn neclintit şi nemişcat al Ortodoxiei ai rămas, strigând: Binecuvântaţi lucrurile pe Domnul şi preaînălţaţi-L pe Dânsul întru toţi vecii.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Primind strălucire purtătoare de viaţă de la Dumnezeirea în Trei Ipostasuri, te-ai arătat soare celor rătăciţi în întuneric, cântând: Binecuvântaţi lucrurile pe Domnul şi preaînălţaţi-L Pe Dânsul întru toţi vecii.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Lui Adam celui căzut, Fecioară, te-ai arătat fiică, dar Maică lui Dumnezeu, Celui Ce a înnoit firea mea; pe Acela Îl lăudăm toate făpturile ca pe un Domn şi-L preaînălţăm întru toţi vecii.

 

Cântarea a 9-a. Irmos: Naşterea pururea Fecioarei...

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Precum sângele lui Abel încă strigă în veci, aşa şi Biserica lui Hristos propovăduieşte cu glas mare, dogmele tale cele de Dumnezeu insuflate, Prea­fericite Maxim.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Mâna ţi s-a tăiat, dar cu degetul Dumnezeiesc scrie în inimi credinţa creştină, folosindu-te de limba cea tăiată şi de sângele tău cel cinstit, ca de un condei şi de cerneală.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Se cântă în lume îndrăzneala ta cea Dumnezeiască şi focul cel din inimă al dragostei tale celei Dumnezeieşti, pentru care ai suferit cu preamultă osârdie vărsarea sângelui, Sfinte Cuvioase Maxim.

Stih: Sfinte Cuvioase Părinte Maxim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

Înaintea Dumnezeiescului Scaun stai împreună cu mucenicii, cu care te-ai împărtăşit de râvna credinţei, părinte, apropiindu-ne şi pe noi de Stăpânul şi următori ţie făcându-ne.

Stih: Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Tu eşti, Născătoare de Dumnezeu, Arma şi Zidul de apărare al nostru; tu eşti Apărătoarea celor ce aleargă la tine; pe tine şi acum spre rugăciune te înduplecăm ca să ne izbăvim de vrăjmaşii noştri.

 

SEDELNA, glasul al 5-lea. Podobie: Pe Cuvântul Cel împreună...

Îndurând prigoniri pentru credinţă, părinte, ai alungat departe tot eresul; şi tăindu-ţi-se limba împreună cu mâna, Cuvioase Maxim, ai primit frumoasa cunună de mărturisire din mâna Făcătorului, fericite. Pe Acela roagă-L neîncetat să miluiască sufletele noastre.

 

SEDELNA Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

După Dumnezeu, alergând eu smeritul, la Acoperământul tău cel Dumnezeiesc, Născătoare de Dumnezeu, cerând ajutorul tău, mă rog ţie: miluieşte-mă, Curată, că păcatele au covârşit capul meu şi mă tem, Stăpână, de pedepse şi mă înfricoşez. Ci, fă rugăciune, Preacurată, către Fiul tău, ca să mă scape de ele.

 

SEDELNA Sfintei Cruci şi a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai Înălţat...

Ceea ce Te-a născut cu Trup, în vremurile cele mai de pe urmă, pe Tine, Cel Născut din Tatăl fără de început, văzându-Te pe Cruce spânzurat, Hristoase, striga: vai mie, Preadorite Iisuse! Cum Tu, Cel Slăvit de îngeri ca un Dumnezeu, Fiule, eşti acum omorât pe Lemn de către oamenii cei nelegiuiţi? Te laud, Îndelung Răbdătorule.

PENTRU CINE PICĂ PLOAIA ?

Alexandru cel Mare a ajuns odată într-un sat îndepărtat din Africa. Oamenii pe care i-a descoperit acolo erau iubitori de pace. Ei niciodată nu au fost implicaţi în războaie. Alexandru a fost salutat călduros de toţi şi a fost dus, ca un oaspete de seamă, la casa şefului de trib.
În timp ce vorbeau cei doi conducători, iată că doi cetăţeni au intrat în casă, cerând ca şeful de trib să fie judecător în cearta lor.
- Eu am cumpărat o bucată de pământ de la acest om, a început primul. În timp ce săpam pământul, am descoperit o comoară, pe care el refuză să o ia. Când am cumpărat bucata de pământ pe un preţ de nimic, nu am ştiut că ar fi o aşa comoară acolo.
Celălalt s-a grăbit să spună:
- Când i-am vândut bucata de pământ, am renunţat la toate drepturile asupra vreunui lucru găsit în această proprietate. Comoara, aşadar, îi aparţine lui.
Şeful de trib a cântărit argumentele. După câteva reflecţii, el zise primului om:
- Din câte ştiu, tu ai un băiat?
- Da, domnule.
- Şi tu, se adresă el celuilalt, ai o fată?
- Da.
- Băiatul tău să se căsătorească cu fata lui, a zis şeful de trib. Comoara daţi-o celor doi ca un dar de nuntă.
Cei doi cetăţeni în litigiu, satisfăcuţi de judecata şefului de trib, se priviră cu multă bucurie. Au mulţumit şefului de trib şi au plecat.
Alexandru, profund mişcat de această realitate, şi-a exprimat surpriza asupra judecăţii.
- A fost cumva o judecată nedreaptă? A întrebat şeful de trib.
- O, nu, a răspuns Alexandru.
- Cum ai fi făcut tu în ţara ta? A întrebat şeful de trib.
- În ţara mea, cei doi oameni s-ar fi luptat ca să stăpânească comoara,  s-ar fi duelat, poate s-ar fi şi omorât, sau guvernul ar fi confiscat-o.
Şeful de trib a fost şocat.
- Cade ploaie peste ţara ta? A întrebat şeful de trib.
- Da, desigur, a răspuns Alexandru cel Mare.
- Soarele răsare?
- Da!
Şeful de trib s-a gândit pentru un moment.
- Există animale care pasc în păşuni verzi?
- Cu siguranţă, da! A spus Alexandru. Sunt mii de animale de soiuri diferite.
- Da! A zis şeful de trib. Probabil din cauza animalelor face Dumnezeu să cadă ploaie şi să răsară soarele, căci cu siguranţă oamenii din ţara ta nu sunt vrednici de aşa mari binecuvântări ale lui Dumnezeu.

Rugăciune la ziua numelui

 

Dumnezeule Preasfinte, cum voi putea să-Ţi mulţumesc cu vrednicie pentru viaţa ce mi-ai dat ? Tu m-ai scos din întunericul nefiinţei şi viaţa mea este un dar al bunătăţii Tale, care m-a păzit până acum, mă sprijineşte în necazuri şi-mi întâmpină trebuinţele. Tu eşti Cel ce priveghezi asupra mea, îndreptezi paşii mei în calea binelui şi mă aperi de ispite. Când mă rătăcesc, Tu mă întorci în calea poruncilor Tale, când mă poticnesc, Tu mă sprijineşti, când cad, Tu mă ridici, şi când păcătuiesc, Tu mă întorci şi-mi deschizi părinteştile Tale braţe. O, cât de multe sunt datoriile mele către Tine, pentru că mi-ai dat viaţă şi mi-ai dat în toate zilele semne despre părinteasca Ta bunătate şi îngrijire. Plin, aşadar, de vie recunoştinţă, Ţie îţi închin toate zilele vieţii mele, şi mai ales această zi de sărbătoare pentru mine, şi mă rog cu umilinţă ca bunătatea Ta să nu mă părăsească în tot timpul vieţii mele, şi înţelepciunea Ta să mă povăţuiască totdeauna în calea binelui şi fericirii, pentru rugăciunile şi mijlocirile sfântului (numele sfântului al cărui nume îl porţi) şi ale Preacuratei Maicii Tale. Amin.

Rugăciune la ziua numelui sau a nașterii

Dumnezeule Preasfinte, cum voi putea să-Ți mulțumesc cu vrednicie pentru viața ce mi-ai dat? Tu m-ai scos din în­tunericul neființei și viața mea este un dar al bunătății Tale, care m-a păzit până acum, mă sprijinește în necazuri și-mi întâmpină trebuințele. Tu ești Cel ce priveghezi asupra mea, îndreptezi pașii mei în calea binelui și mă aperi de ispite. Când mă rătăcesc, Tu mă întorci în calea poruncilor Tale; când mă po­ticnesc, Tu mă sprijinești; când cad, Tu mă ridici; și când păcătuiesc, Tu mă întorci și-mi deschizi părin­teș­tile Tale brațe. O, cât de multe sunt datoriile mele către Tine, pentru că mi-ai dat viață și mi-ai dat în toate zi­lele semne despre părinteasca Ta bu­nă­­tate și îngrijire. Plin, așadar, de vie recunoștință, Ție îți închin toate zilele vieții mele, și mai ales această zi de sărbătoare pentru mine, și mă rog cu umilință ca bunătatea Ta să nu mă pă­răsească în tot timpul vieții mele, și înțelepciunea Ta să mă po­vățuiască totdeauna în calea binelui și fericirii, pentru rugăciunile și mijlocirile sfân­tului (numele sfântului al cărui hram porți) și ale Preacuratei Maicii Tale. Amin.

 

Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ești mai presus de orice timp și a Cărui existență este un prezent continuu, prin purtarea Ta de grija cea dumnezeiască, ai creat timpul curgător, în mersul căruia noi, oamenii, să ne pregătim mântuirea sufletului nostru veșnic. În cadrul acestui timp, asemuit cu un fir neîntrerupt care iese din caierul existenței și se deapănă pe ghemul veșniciei, întreaga creație trebuie să se angajeze la o mișcare permanentă, în ritmul și sensul în care timpul se scurge, pentru a ajunge în profunzimile lui Dumnezeu.

Așadar, Tu, Doamne, care ești Alfa și Omega, Cel ce exiști prin Tine Însuți, dar prin care existăm și noi, oamenii, precum și întreg universul, văzut și nevăzut, ai făcut ca atunci când, după planul neștiut de nimeni, părinții mei trupești, (numele), m-au născut în lumea aceasta, să încep să descifrez tainele timpului efemer și mi-ai trimis povățuitori și dascăli, care să mă învețe cum să folosesc fiecare clipă, ca viața mea pe acest pământ să fie un urcuș neîntrerupt către Împărăția Ta cea veșnică.

De aceea, în această zi aniversară, când împlinesc X ani din timpul curgător spre infinit, îți mulțumesc pentru darul vieții, pe care mi l-ai dat prin părinții care m-au adus pe lume, cărora le port respectul cuvenit. Îți mulțumesc, de asemenea, pentru că mi-ai călăuzit pașii spre împlinirea a tot ce este frumos și bun în creșterea mea trupească, intelectuală și sufletească. De fiecare dată când am greșit drumul cel bun și am luat-o pe căi rătăcitoare, ca un Părinte bun, m-ai readus pe calea mântuirii. De aceea, Te rog, cu osârdie, să mă ajuți, ca timpul pe care mi l-ai afierosit în această viață plină de ispite și de primejdii, să-l folosesc numai în scop ziditor, în vederea împlinirii virtuților și faptelor bune, pentru slava sfântului Tău nume. Nu voiesc să știu câți ani mă vei mai lăsa în această lume, dar Tu știi că eu aștept întru răbdare și nădejde viața cea adevărată, dincolo de efemeritatea acestui veac, iar anii care, potrivit voii Tale, îmi mai sunt rânduiți să rămân pe pământ, nădăjduiesc să fie un timp al mântuirii.

Doamne, Dumnezeule, mă rog îndeosebi, în această zi de bilanț duhovnicesc al vieții mele, pentru toți cei ce au contribuit la creșterea mea trupească, intelectuală și duhovnicească, să fie răsplătiți de Tine în ceruri, ca prieteni și casnici ai Tăi, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin.

 

*rugăciune alcătuită de Înaltpreasfințitul Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Când ignoranța țipă, inteligența e mută. Liniștea și pacea ta valorează mai mult.

 NU TE CERTA CU MĂGARII (Fabulă)

Măgarul îi spuse tigrului:
- "Iarba este albastră".
Tigrul îi răspunse:
- "Nu, iarba este verde."
Discuția s-a aprins și cei doi au decis să se înfățișeze pentru clarificare, înaintea leului, Regele Junglei.
De îndată ce au ajuns în mijlocul junglei, unde leul își avea tronul, măgarul începu să ragă cât îl ținea gura de tare:
- "Înălțimea Ta, e adevărat că iarba e albastră?".
Leul răspunse:
- "E adevărat. Iarba e albastră."
Măgarul se grăbi să continue:
- "Tigrul nu e de acord cu mine, mă contrazice și mă enervează. Te rog să îi dai o pedeapsă!”
Atunci, Regele răspunse:
- "Tigrul va fi pedepsit cu 5 ani de tăcere."
Măgarul sări în sus de bucurie și își văzu de drum bucuros repetând într-una:
- "Iarba este albastră"...
Tigrul își acceptă pedeapsa, însă înainte, îl întrebă pe leu:
- "Maiestate, de ce m-ai pedepsit? În fond, iarba este verde."
Leul răspunse:
- "Așa e. Iarba e verde."
Tigrul întrebă:
- "Păi și atunci? De ce mă pedepsești?".
Leul răspunse:
- "Asta nu are nicio legătură cu faptul că iarba e verde sau albastră.
Pedeapsa ți-am dat-o pentru că nu e posibil ca o creatură ca tine să-și piardă timpul certându-se cu un măgar și pe deasupra, să mă mai și deranjeze cu o astfel de întrebare.”
Morala: E o mare pierdere de timp să te contrazici cu un nebun sau un fanatic căruia nu-i pasă de adevăr sau de realitate, ci doar de victoria propriilor lui convingeri și iluzii asupra altora. Nu-ți pierde niciodată timpul cu certuri care nu au niciun sens.
Sunt oameni care nu au capacitatea să înțeleagă, oricât de multe argumente și dovezi le-ai aduce și alții care sunt atât de orbiți de egoul, ura și resentimentele lor, încât tot ce își doresc e să fie îndreptățiți, chiar dacă nu au dreptate.

Când ignoranța țipă, inteligența e mută. Liniștea și pacea ta valorează mai mult.

«𝐃𝐚𝐜ă 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐧ț𝐚 𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐞 î𝐦𝐩𝐥𝐢𝐧𝐞ș𝐭𝐞 - î𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧ă 𝐜ă î𝐧𝐜ă 𝐧𝐮 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭ă».

La marginea Universului era un mic magazin. Tăblița sa fusese luată de un uragan cu mult timp în urmă, iar proprietarul nu s-a obosit să o înlocuiască, pentru că fiecare localnic știa deja că acel magazin vindea Dorințe.

Sortimentul magazinului era imens; aici puteai găsi aproape orice:
iahturi imense, apartamente, căsătorii, postul de vicepreședinte al unei corporații, bani, copii, slujba visurilor tale, o siluetă frumoasă, victoria într-un concurs, mașini mari, putere, succes și multe altele.

Singurele lucruri care nu erau de vânzare erau Viața și Moartea - acestea erau gestionate de biroul central, situat într-o altă Galaxie.

Fiecare vizitator al magazinului (și mai erau persoane care niciodată nu au vizitat magazinul, alegând să rămână acasă și doar să viseze) afla mai întâi prețul dorinței sale.

Prețurile variau.

De exemplu, pentru a avea Slujba visurilor tale, trebuia să renunți la stabilitate și previzibilitate, să fii gata să-ți planifici și să-ți structurezi singur viața, să crezi în forțele proprii și să îți permiți să lucrezi unde îți place, nu unde ești obligat.

Puterea - avea un preț puțin mai mare: era necesar să renunți la anumite convingeri, să fii capabil să găsești explicații raționale pentru tot, să înveți să refuzi pe alții, să-ți cunoști propria valoare (care trebuia să fie destul de mare), să îți permiți să spui 'Eu', să te afirmi indiferent de aprobarea sau dezaprobarea celorlalți.

Unele prețuri păreau chiar ciudate -
de exemplu Căsătoria putea fi obținută aproape gratis, însă o Viață fericită costa mult: responsabilitatea personală pentru propria fericire, capacitatea de a te bucura de viață, cunoașterea dorințelor personale, renunțarea la a încerca să te potrivești cu cei din jur, aprecierea a ceea ce ai deja, permisiunea de a fi fericit, conștientizarea propriei valori și importanțe, renunțarea la bonusurile de a fi 'victimă', riscul de a pierde anumiți prieteni și cunoscuți.

Nu toți cei care intrau în magazin erau pregătiți să-și cumpere dorința pe loc.

Unii, văzând prețul, se răzgândeau și plecau.
Alții stăteau îndelung, cântărindu-și resursele financiare și gândindu-se de unde ar putea aduna mai mulți bani.
Erau și cei care se plângeau de prețurile prea mari, cerând reduceri sau întrebând despre ele.

Mai existau persoane care își cheltuiau toate economiile pentru a obține dorința râvnită, ambalată într-o hârtie frumoasă și strălucitoare.

Alți clienți priveau cu invidie acești norocoși, bârfind că proprietarul magazinului era prieten cu ei și că dorințele lor au fost îndeplinite fără niciun efort.

Proprietarului magazinului i se sugera deseori să scadă prețurile pentru a atrage mai mulți clienți. Dar el refuza mereu, deoarece asta ar fi afectat și calitatea dorințelor.

𝑪â𝒏𝒅 𝒆𝒓𝒂 î𝒏𝒕𝒓𝒆𝒃𝒂𝒕 𝒅𝒂𝒄ă 𝒏𝒖 𝒔𝒆 𝒕𝒆𝒎𝒆 𝒅𝒆 𝒇𝒂𝒍𝒊𝒎𝒆𝒏𝒕,
𝑷𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒆𝒕𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒔𝒄𝒖𝒕𝒖𝒓𝒂 𝒅𝒊𝒏 𝒄𝒂𝒑 ș𝒊 𝒓ă𝒔𝒑𝒖𝒏𝒅𝒆𝒂 𝒄ă î𝒏 𝒕𝒐𝒂𝒕𝒆 𝒕𝒊𝒎𝒑𝒖𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒆𝒙𝒊𝒔𝒕ă 𝒄𝒖𝒓𝒂𝒋𝒐ș𝒊 𝒅𝒊𝒔𝒑𝒖ș𝒊
- 𝒔ă 𝒓𝒊ș𝒕𝒆 ș𝒊 𝒔ă-ș𝒊 𝒔𝒄𝒉𝒊𝒎𝒃𝒆 𝒗𝒊𝒂ț𝒂,
- 𝒔ă 𝒓𝒆𝒏𝒖𝒏ț𝒆 𝒍𝒂 𝒄𝒐𝒏𝒇𝒐𝒓𝒕𝒖𝒍 ș𝒊 𝒑𝒓𝒆𝒅𝒊𝒄𝒕𝒊𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕𝒂𝒕𝒆𝒂 𝒗𝒊𝒆ț𝒊𝒊 𝒍𝒐𝒓 𝒂𝒄𝒕𝒖𝒂𝒍𝒆,
- 𝒂𝒗â𝒏𝒅 𝒄𝒓𝒆𝒅𝒊𝒏ț𝒂 î𝒏 𝒔𝒊𝒏𝒆 ș𝒊 𝒓𝒆𝒔𝒖𝒓𝒔𝒆𝒍𝒆 𝒏𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓𝒆 𝒑𝒆𝒏𝒕𝒓𝒖 𝒂-ș𝒊 î𝒏𝒅𝒆𝒑𝒍𝒊𝒏𝒊 𝒅𝒐𝒓𝒊𝒏ț𝒆𝒍𝒆.

Și pe ușa magazinului, de mai bine de un secol, atârna un anunț:

«𝐃𝐚𝐜ă 𝐝𝐨𝐫𝐢𝐧ț𝐚 𝐭𝐚 𝐧𝐮 𝐬𝐞 î𝐦𝐩𝐥𝐢𝐧𝐞ș𝐭𝐞 - î𝐧𝐬𝐞𝐚𝐦𝐧ă 𝐜ă î𝐧𝐜ă 𝐧𝐮 𝐚 𝐟𝐨𝐬𝐭 𝐩𝐥ă𝐭𝐢𝐭ă».
 

Credința este: Pace în mijlocul furtunii

Credința nu este ceva ce poți vedea;
Nu este nimic ce poți atinge.
Dar o poți simți în inima ta.
Credința este ceea ce te face să încerci
Când alții ar fi renunțat.
Te face să crezi în
Bunătatea altora
Și te ajută să-l găsești.

Credința înseamnă să ai încredere într-o putere
Mai mare decât tine
Și știind că orice s-ar întâmpla,
Această putere te va purta prin orice.
Este să crezi în tine însuți
Și având curaj
Să lupţi pentru ceea ce crezi.

Credința este:
Pace în mijlocul furtunii,
Determinare în mijlocul
De adversitate,
Și siguranță în mijlocul problemelor.
Căci nimic nu poate atinge un suflet
Asta e protejată de credinţă.
 

Aminteşte-ţi de nedreptăţile tale! SFÂNTUL AMBROZIE DE LA OPTINA

 Când suntem mustraţi şi învinuiţi de cele pentru care nu suntem vinovaţi, trebuie să ne îndreptăm gândurile noastre spre acele situații în care am fost vinovaţi înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.
 
Pentru liniştirea sufletelor voastre, găsesc de cuviinţa să vă amintesc cuvintele evanghelice ale Domnului însuşi: „Dacă cineva te va lovi peste obrazul stâng, întoarce-l şi pe cel drept”. Adică, atunci când suntem mustraţi şi învinuiţi de cele pentru care nu suntem vinovaţi, trebuie să ne îndreptăm gândurile noastre spre acele situații în care am fost vinovaţi înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. Şi pentru a primi iertarea greşelilor noastre trebuie să iertăm nedreptăţile şi supărările făcute nouă de către cei din jurul nostru, ţinând minte cuvintele Domnului Care spune: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi Tatăl Meu cel din Ceruri vă va ierta greşelile voastre; iar dacă nu veti ierta oamenilor din inima voastră greşelile lor…”.
 
 
Groaznic și înfricoşător este acest cuvânt! Să ne străduim să împlinim ceea ce ne cere Cuvântul lui Dumnezeu, şi să renunţăm la pretenţiile noastre iubitoare de sine, care caută dreptate omenească. Într-un cuvânt să ne îngrijim ca să nu se refere şi la noi mustrarea apostolică: „Căutând să aşeze dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus”.
 
Iar adevărul lui Dumnezeu stă în faptul că atunci când suntem „loviţi peste obrazul drept” să ne amintim faptele noastre din cealaltă parte.
 
Pace vouă!
 
(Sf. Ambrozie de la Optina, Sfaturi pentru familia ceștină, p. 158)

Ce ne va spune Hristos la Judecata de Apoi MARTIRUL LUI HRISTOS- IOAN IANOLIDE

„Hristos a venit în lume şi a fost răstignit. Lumea s-a revoltat împotriva lui Hristos şi El a biruit-o. Apoi Hristos S-a aşezat pe Scaunul de Judecată, plin de putere şi de slavă. Judecata Lui trezeşte conştiinţele celor fărădelege şi nedrepţi. Nimic nu va mai putea fi tăinuit, nici un rău nu va mai fi justificat, nimic nu va putea fi falsificat.
 
Crudul adevăr va despica fiinţa până în adâncimile ei.În faţa Judecăţii au să dispară cele două cauze ce întunecă aici conştiinţa: starea de păcat şi ignoranţa. Oamenii vor fi puşi în faţa evidenţei pe care au ignorat-o, deşi o avuseseră în faţă, încât nu se vor mai putea apăra. Omenirea va deveni transparentă şi tot păcatul va fi privit deschis. Ni se va spune: „V-am dat un rai şi l-aţi părăsit, v-am făcut fraţi şi v-aţi ucis între voi. V-am dat o Lege şi v-aţi închinat viţelului de aur, am venit la voi şi nu M-aţi primit. M-aţi răstignit şi v-am iertat neştiinţa şi v-am dat Duhul Sfânt, dar voi continuaţi să Mă ucideţi, împotriva evidenţei. Aţi dărâmat zeităţile grecilor şi romanilor, dar aţi creat un alt idol.
 Au fost eliberaţi robii antichităţii, dar aţi creat o robie modernă. S-a prăbuşit un imperiu păgân, dar aţi creat altele, mai păgâne. S-a năruit o orânduire nedreaptă, dar n-aţi fost capabili de una dreaptă. S-a terminat o tiranie, dar s-a înlocuit cu alta. M-aţi alungat când din inimile voastre, când din orânduirile voastre şi n-aţi împlinit încă voia Mea. Aţi crezut o vreme în Mine, dar apoi v-aţi făcut pe voi înşivă dumnezei. Eu am umplut lumea cu Duhul Sfânt, dar voi aţi împins lumea spre hăul umanismului. Eu v-am învăţat să stăpâniţi cu Duhul materia, dar voi v-aţi închinat şi v-aţi robit materiei, mutilând chipul Meu din voi.Eu v-am dat un suflet armonios, în care am pus toate darurile de care aveaţi nevoie, dar voi v-aţi închinat zeiţei raţiunii. Eu făurisem o conştiinţă sfântă în lume, dar voi aţi preferat egoismul capitalismului. Eu ridicam sufletele, viaţa şi ordinea din lume la pacea liberă a desăvârşirii, dar voi aţi preferat pozitivismul ateu, care în numele unor false legi vă mutilează şi vă nefericeşte. V-am dat înţelepciune, dar vrăjmaşii s-au dovedit adesea mai înţelepţi decât voi. V-am dat puteri sfinte să îndrăzniţi cu duhul, dar adesea au cutezat mai mult vrăjmaşii. V-am dat lumea să o stăpâniţi, dar aţi lăsat-o pradă vrăjmaşului. V-am dat idealul Împărăţiei Mele, dar n-aţi mai crezut în el şi lumea a fost acaparată de falsele împărăţii ale vrăjmaşului.
 V-am certat de nenumărate ori, dar nu v-aţi trezit. Trec peste voi încercări apocaliptice, dar încă nu v-aţi umplut de Duh Sfânt. Eu sunt prezent în lume, Eu lucrez prin voi toţi, dar voi Mă răstigniţi necontenit cu lenea voastră, cu puţinătatea voastră, cu ignoranţa voastră. Vă cer socoteală pentru tot răul făcut şi pentru tot binele uitat. Vă cer socoteală pentru faptele voastre de acum şi pentru înrâurirea ( influenţa) ce aţi avut-o asupra mântuirii lumii întregi, căci răspundeţi solidar în timp şi în spaţiu de tot ce e rău în cugetele voastre şi în orânduirile voastre. Evanghelia Mea e aceeaşi pe pământ şi în ceruri, dar voi aţi făcut-o când pământească fără ceruri, când cerească fără pământ. Mereu aţi răstălmăcit Duhul Sfânt după ignoranţa, ipocrizia şi laşitatea din voi. Nu vă amăgiţi: Eu sunt aici, Eu lucrez aici, Eu judec aici, Eu împărăţesc aici, fără a mă despărţi de Ceruri, ci ridicându-vă pe voi la Mine. Multe sunt păcatele oamenilor, dar cel mai mare este să creadă că se pot mântui, că pot trăi fară Mine. Priviţi lumea, priviţi universul, priviţi viaţa, priviţi sufletele voastre! Ele nu sunt decât prin Mine şi nu se pot mântui decât prin Mine. Am fost Iubitorul vostru şi voi fi Judecătorul vostru. Voi cerceta legile voastre, voi cerceta orânduirile voastre, voi cerceta cultura voastră, voi cerceta modul vostru de viaţă, voi cerceta cugetele voastre. Veţi da socoteală nu numai de faptele voastre, ci şi de năzuinţele voastre, de idealurile voastre, de crezurile lumii voastre.Cu cât înrâurirea (influenţa) voastră a fost mai mare în lume, cu atât vă e şi răspunderea mai mare. Iată că s-a destrămat învelişul de materie al lumii voastre, iată că v-am scos din îngustimea timpului, iată că simţurile voastre s-au curăţit, iată că acum vedeţi slava tainică a lumii. Cei ce aţi înţeles voia Mea şi aţi împlinit-o, vă bucuraţi de viaţa cea pururi fericită, iar cei ce nu aţi făcut voia Mea, ci aţi făcut voia voastră, vă veţi chinui în veci, fără iubire, fără har, fără bucurie, într-o disperare ce nu piere, căci veţi plânge veşnica voastră înfrângere”.
 
 
Ioan Ianolide – Deținutul profet, Ed. Bonifaciu, Bacău, 2009, pp. 62-66
 

Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu… SFÂNTUL CUVIOS PĂRINTE JUSTIN PÂRVU

 Sfântul Vasile cel Mare zice: “Postul este cel mai bun strejer al sufletului, cel mai sigur tovarăş al corpului, arma vitejilor, întărirea atleţilor. El alungă spiritele, îndeamnă la pietate, face a iubi înfrînarea, inspiră modestie, dă curaj în război şi te învaţă a iubi pacea. Postul dă aripi rugăciunii, pentru a se înălţa şi a pătrunde în ceruri. Postul este sprijinul caselor, părintele sănătăţii, povăţuitorul tinerimii, podoaba bătrânilor, plăcutul tovarăş al călătorilor, amicul sigur al soţilor”.
 
Dacă le ai pe toate astea prin post, ce-ţi mai trebuie altceva? Dacă renunţi la post, e ca şi cum te-ai dezarma singur.
 
 
Dacă un tânăr învaţă de la părinte să se abţină azi de la carne şi de la mâncăruri de dulce, mâine va învăţa să se abţină de la droguri, de la tutun, de la alcool. Lecţia abţinerii, a interdicţiilor care salvează trupul şi sufletul la un moment dat, ajută pe om să treacă peste multe ispite, peste multe necazuri.
 
Spui azi: Ei, copilul e şcolar, nu-l postesc, ca să poată învăţa carte! E o greşeală, carte înveţi şi dacă mănânci fructe, legume, pâine… Ba mintea e mai liberă, trupul e mai liber, poate să facă efort mai mare. Creştinul are proba postului, să înveţe să se înfrîneze, să mute atenţia de pe bunătăţile materiale pe bunătăţile spirituale. Să deschidă poarta cerului şi a sufletului cu cheia rugăciunii. Că zicea şi un Sfînt Părinte că acel care se domină pe sine îi domină şi pe ceilalţi şi o face cu înţelepciunea duhului şi a minţii. Omul se priveşte superficial pe sine, e gata întotdeauna să cedeze primului impuls în tot ce face, fără să se sfătuiască cu îngerul său, fără să se raporteze la harul cu care a fost îndumnezeit. Oamenii care nu au încredere în ei înşişi pierd uşor şi încrederea în Dumnezeu… Iar relaţia cu Dumnezeu se stabileşte printr-o temeinică cunoaştere a sinelui, printr-o relaţie de iubire cu aproapele.
 
 
Adrian Alui Gheorghe, Cu Părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire, Ed. Conta

Bine face preotul acela că îndeamnă la deasa împărtășire. Deasa spovedanie și împărtășire este un mijloc cum nu se poate mai puternic de educare în viața duhovnicească. Așa să vă binecuvânteze Domnul și să vă ajute!

 

SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL DESPRE DEASA ÎMPĂRTĂȘIRE CU SFINTELE TAINE

Ce înseamnă a te împărtăși cu vrednicie

Împărtășania deasă este foarte folositoare pentru cei ce caută împărtășirea cât mai vie cu Domnul, pentru că El a zis: cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu rămâne în Mine, și Eu în el (In. 6, 56).

Așa a făgăduit El, și întrucât El Însuși este și împlinitorul acestei făgăduințe, fără nici o îndoială că așa se și întâmplă cu cei ce se împărtășesc cu vrednicie. Numai de asta să vă și îngrijiți: cum să vă împărtășiți cu vrednicie. Cum anume? Cred că știți deja: curățiți-vă conștiința, înviorați-vă credința și dragostea către Domnul, înnoiți făgăduința îndreptării în toate privințele și apropiați-vă cu frică evlavioasă, dar și cu îndrăznire plină de nădejde, încredințându-vă în mâinile Domnului, Care vă dorește mântuirea. Făcând aceasta, să-L contemplați cu mintea pe Domnul Însuși cum împărtășește- fiindcă El este Cel ce împărtășește, iar mâinile preotului sunt doar unealta.

Putem avea mai mulți duhovnici?

Să nu vă treacă prin cap să vă tulburați pentru că va trebui să aveți alt duhovnic. Să credeți cu tărie că Domnul va primi spovedania și va dezlega păcatele spovedite, prin urechile și gura părintelui duhovnicesc. Iar Domnul Unul este. Prin urmare, faptul că veți avea doi duhovnici nu aduce nici o știrbire Tainei Spovedaniei – atâta doar că trebuie neapărat să destăinuiți tot ce vă stă, mai mult sau mai puțin, ca o povară pe suflet, fără să tăinuiți și fără să vă lăsați oprită de la aceasta de rușine, căci vă descoperiți păcatele înaintea Celui care știe totul de multă vreme.

Bine face preotul acela că îndeamnă la deasa împărtășire. Deasa spovedanie și împărtășire este un mijloc cum nu se poate mai puternic de educare în viața duhovnicească. Așa să vă binecuvânteze Domnul și să vă ajute!

Despre cei care se smintesc că ne împărtășim des

Sunteți sâcâită din pricină că vă împărtășiți des. Să nu vă tulburați. Când o să se uite mai bine, o să înceteze. Toți ar trebui să facă așa, însă la noi nu s-a încetățenit obiceiul.

În Răsărit, creștinii se împărtășesc des – nu doar în posturile mari, ci și în afara lor. La început, în Biserica lui Hristos toți se împărtășeau la fiecare Liturghie.

Pe Sfântul Vasile cel Mare l-a întrebat o aristocrată dacă poate să se împărtășească des și cât de des anume. Sfântul a răspuns că se poate, ba chiar mai mult, că trebuie făcut acest lucru. Cu privire la desimea împărtășirii a zis: „Noi ne împărtășim de patru ori pe săptămână: miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica”, prin „noi” avându-i în vedere pe toți locuitorii Cezareei, căci întrebarea îi privea nu doar pe clerici, ci și pe mireni. După ce i-a spus asta celei care pusese întrebarea, nu a hotărât de câte ori trebuie să se împărtășească, ci doar a dat un exemplu, lăsând lucrul la libera ei alegere, dar totuși dând de înțeles că trebuie să se împărtășească des.

„La fiecare Liturghie ne putem apropia”

De altfel, uitați-vă ce cere chiar Liturghia. La fiecare Liturghie, cel ce slujește cheamă: „Cu frică de Dumnezeu și cu credință să vă apropiați”. Prin urmare, la fiecare Liturghie ne putem apropia. Cu atât mai mult ne putem, așadar, apropia des.

La noi sunt unii care spun chiar că este păcat să te împărtășești des; alții zic că nu te poți împărtăși mai des decât odată la șase săptămâni. Poate că în afară de acestea mai sunt și alte rătăciri în ce privește problema de față.

Să nu dați atenție unor asemenea vorbe și să vă împărtășiți cât de des va fi nevoie, de nimic îndoindu-vă. Străduiți-vă doar să vă pregătiți cât mai bine, cum se cuvine, și să vă apropiați cu frică și cu cutremur, cu credință, cu frângere de inimă și cu simțăminte de pocăință, iar celor ce vă sâcâie pentru asta să le răspundeți: „Dar eu nu mă apropii de Sfânta Împărtășanie altfel decât cu dezlegare, de fiecare dată, de la părintele meu duhovnicesc”- și ajunge.

Despre cât de binefăcătoare este pentru dumneavoastră împărtășania mai bine să nici nu mai vorbesc. Să țineți minte lucrul acesta și să dați mulțumită Domnului. Pentru dumneavoastră primejdia este una singură, și anume să vă închipuiți lucruri mari despre propria persoană. De asta să vă temeți, fiindcă atunci veți fi lipsită de orice roadă a Sfintei Împărtășanii și împărtășirea însăși nu va fi fără de păcat. Dumnezeu să ne ferească de așa ceva!”.

(Sf. Teofan Zăvorâtul, „Despre felurite probleme de credință și viață”, Ed. Sophia)

Capete parenetice ale Sfântului Marcu Evghenikos

 Sârguieşte-te ca atunci când îţi vin gânduri rele să le alungi degrabă prin mărturisire.

Nu te ruşina să-ţi mărturiseşti păcatele tale; căci mărturisindu-le pe ele părintelui tău, zdrobeşti capul balaurului.

Trebuie să-ţi robeşti trupul prin post şi priveghere şi osteneală şi citirea Dumnezeieştilor Scripturi.

Dacă intri cu curăţie în Biserică, de mântuire te apropii, iar dacă (intri) cu conştiinţă vicleană, de chinurile iadului şi de ameninţare te apropii.

Cel ce mănâncă şi bea Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos cu nevrednicie osândă sieşi mănâncă şi bea. Cu cât mai vârtos cei ce se apropie de Dumnezeieştile Taine moleşiţi şi cu conştiinţă vicleană!

Ia aminte, omule, la porţile cerului şi roagă-te lui Dumnezeu până la moarte, ca să te primească cu milostivire şi să ţi le deschidă degrabă.

Aminteşte-ţi de păcatele tale şi de judecata ce va să fie şi dispreţuieşte viaţa aceasta deşartă, iar de cele viitoare îngrijeşte-te pururi.

Te-a ocărât cineva sau te-a lovit? Nădăjduieşte spre Domnul şi nu te mânia, căci multă este plata pentru răbdare.

Trebuie să avem o mare frică, căci vrednice de frică sunt cele despre care vorbim, după cum şi înfricoşătoare sunt Tainele Bisericii.

Să nu ia seama cugetul tău la amintirile şi la plăcerile cele ruşinoase şi vătămătoare, ca să nu ajungi şi la consimţire (învoire).

Cu cât întârzie faţa femeii în inima ta, cu atât mai mult lucrează pofta.
Să nu te înşele pe tine frumuseţea femeii, căci afundă mai rău decât valurile mării.

Ce te mândreşti, omule, fiind lut şi gunoi? Ce-ţi înalţi grumazul cel după puţin timp putred?

Izgoneşte nepăsarea cu rugăciunea şi ia aminte cu acrivie la cuvintele spuse din cele ce se citesc.

Omul sărac învistiereşte bogăţie în cer, aşteptând fericita nădejde şi bunurile cele mai înainte rânduite.

Adu-ţi aminte, omule, că astăzi sau mâine ai a vedea cerurile şi a-i privi pe îngeri şi a sta înaintea înfricoşătorului scaun de judecată a lui Hristos.

Indemn la Duminica Tomei

 

*Duminica Tomei este o duminică a întăririi în credință. Vrem să ne simțim mai aproape de Hristos, precum altădată Sfântul Apostol Toma. Îl rugăm pe Dumnezeu ca în suferințele noastre să ne ducem cu gândul la Pătimirile Domnului, iar în bucurii să avem o simțire mai profundă a Învierii. Putem cerceta, căuta, cere mai mult lui Dumnezeu spre a fi mai credincioși! Nu îndoiala de o clipă Îl mâhnește pe Hristos, ci încăpățânarea de a contesta ce este spre binele nostru. Să fim, dar, statornici în cele bune!

Indemn de lasare in voia lui Dumnezeu

 *Dragii mei, suntem ocrotiți și binecuvântați de Dumnezeu! „Să nu vi se tulbure inima! Aveți credință în Dumnezeu!” Dumnezeu ne poartă de grijă. Să nu ne lăsăm tulburați de cele ce se pot întâmpla, ci să alergăm mai mult către El! Circulă tot felul de mesaje care aduc panică. Nu cred că este de folos să le trimitem sau să le citim. Noi să facem ce trebuie: voia lui Dumnezeu! Când lui Noe i s-a vorbit despre potop, i s-a dat și scăparea: corabia. Și noi avem această scăpare, această corabie: Biserica. Lăsăm valurile în voia lui Dumnezeu. Noi strigăm către El și încercăm să fim mai buni!

Indemn pentru „trei zile de bunatate”

 „Trei zile de bunătate” este o întâmplare adevărată, publicată în revista Familia ortodoxă. Un bătrân călugăr, a cărui „blândețe te fermeca” și al cărui glas era „rază, umbră, lacrimă”, i-a dat unei bolnave de cancer ca singur leac: apusul de soare, cântecul șoptit, râsul de copil și mai presus de toate, iertarea. 

      Așadar, vă îndemn la trei zile de bunătate: apus de soare, cântec șoptit, râs de copil și... iertare. Să iertăm pe toată lumea. Să fim plini de îngăduință și răbdare. Dacă nu reușim trei zile la rând, o luăm de la capăt, până ne reușește deplin.

Indemn de la...duhovnic

 

*Multe sunt nevoile credincioșilor mei. De puține ori îndrăznesc să își spună durerile duhovnicului. Nu întotdeauna reușesc să mă ridic la înălțimea așteptărilor, nu pot ajuta cât este nevoie! Ce este de făcut? Să ne luptăm împreună! Îmi iubesc credincioșii, dar sunt conștient că nu i-am ajutat pe toți să simtă aceasta. Uneori, timpul nu îmi ajunge să fac ce trebuie pentru ei, alteori mă rog și cred că s-au mai rezolvat din probleme sau... sunt neputincios! Îndrăzniți să cereți sprijinul duhovnicului și... iertați-l!

Urare in Duminica Mironositelor - Ziua femeii crestine

 „Nu este bine să fie omul singur pe pământ”. De aceea Dumnezeu i-a dăruit bărbatului un ajutor atât de potrivit: FEMEIA! Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru gingășia, curăția, credința, dragostea și priceperea creștinelor noastre! Ne bucurăm și că au pe cine ajuta și ne rugăm să fie prețuite mai mult. Așadar, un gând bun și pentru creștinii noștri! Ce am face unii fără alții?

     Vă transmit dragostea mea, atât cât este și cât pot să vă dăruiesc, vă transmit bucuria mea, pacea mea, răbdarea mea, atât cât am, și vă doresc să le aveți mai mult decât mine!

     La mulți ani!

Indemn

 „Dacă nu facem cât vrea Dumnezeu, să facem măcar cât vrem noi! Tot este un pas! Lucrând câte ceva pentru Dumnezeu, inima noastră se va mări, se va umple de Dumnezeu și, din preaplinul ei, se va revărsa ca un izvor nesecat de binefaceri asupra acestei lumi pe care Domnul a făcut-o din dragoste pentru noi. Să începem a lucra mai mult pentru suflet! Astfel, ne putem schimba viața și dobândi Viața!

Indemn la rugaciune pentru semeni

 La îndemnul unora dintre tinerii noștri, am hotărât să fim mai uniți și să încercăm să îi susținem mai mult pe cei care trec prin diferite încercări. Ne vom uni în rugăciune, în sfătuire și în implicare. Unii dintre credincioși ar vrea, de pildă, să renunțe la alcool. Nu se simt însă puternici. Fără a fi necesară nominalizarea lor, seara, după slujba vecerniei, care începe la ora 18.00, ne vom ruga pentru ei. Îi așteptăm pe cei care doresc să se roage pentru alții sau care au problema legată de alcool. Cei care nu pot veni se vor ruga de acasă, începând cu ora 19.00. O astfel de întâlnire se va organiza periodic, în funcție de nevoi.

Invatatura pentru ziua de nastere

      Există o reținere a unora de a serba ziua de naștere. Este oare nepotrivit să marchezi în fiecare an ziua în care Dumnezeu te-a adus la viață? Sau ziua în care ai fost botezat, te-ai cununat, ai devenit preot etc.? Cei cu rezerve spun că se pune în centrul atenției cel sărbătorit și că astfel s-ar putea să cadă în mândrie. Atunci să nu îi mai spunem niciodată un cuvânt de încurajare, de prețuire, de mulțumire? Să încercăm în toate să fim cu Dumnezeu, și noi, și cel sărbătorit! Atunci toate se împlinesc altfel! Dacă ținem cont de acele rezerve, nu ar mai trebui serbată nici ziua onomastică...

    De fapt, ziua de naștere, ziua numelui și altele de acest fel sunt prilejuri de a fi cu Dumnezeu și de a ne bucura în comuniune! Există și o rugăciune care se citește la ziua numelui, dar și la ziua de naștere. Să nu uităm că sărbătorim Nașterea Domnului, a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul etc. Să trăim și noi așa încât viața noastră să fie spre slava lui Dumnezeu, spre folosul și mântuirea noastră și...a altora. Aprinderea lumânărilor într-un tort să aibă un sens duhovnicesc! Nu trebuie să îmi pun o dorință stingând lumânări! Să îi spun dorințele lui Dumnezeu aprinzând o lumânare și strigând: Doamne, fie voia Ta! Așadar, sărbătorim cu Dumnezeu!