Despre rugăciunea neîncetată sau, de toată vremea

      Rugăciunea este, deci, un factor de însănătoşire şi întărire spirituală a fiinţei mele, dar şi o însănătoşire şi consolidare a coeziunii sociale într-un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe ceilalţi în inima lui iar ei simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim de Sarov a spus: „Împacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni să se împace cu tine”. Reproducând aceste cuvinte, Arhimandritul Gheorghios Kapsanis – Egumenul Mănăstirii Grigoriu din Sfântul Munte Athos mai adăuga că: „În tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu Dumnezeu şi se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”. Rugăciunea lui Iisus – „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – se poate rosti oricând şi oriunde, potrivindu-se la fel de bine şi nevoitorului din pustie, şi creştinului care vieţuieşte în tumultul cetăţii. Căci amândoi poartă acelaşi război nevăzut, cu aceleaşi „duhuri ale răutăţii” (cf. Efes. 6, 12), şi amândoi au trebuinţă de aceeaşi armă nebiruită: Numele lui Iisus pentru care ambii trebuie să se „roage neîncetat” deoarece au de atins aceeaşi ţintă: – a mântuirii sufletului şi a trupului.

            Problema care a frământat spiritualitatea răsăriteană se rezumă la această întrebare: Cum să te rogi neîncetat? Cum să fii nu doar un om care participă în fiecare duminică sau mai des la Sfânta Liturghie, la Slujba Euharistică, ci, potrivit îndemnului paulin citat mai sus să fii un „om euharistic?” Nu doar un om care sfinţeşte timpul, rugându-se la principalele „ceasuri” ale zilei ci un „om liturgic”, capabil să sfinţească fiecare moment. Un răspuns potrivit ar fi să faci totul având sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, fiind cu recunoştinţă faţă de El şi cu dragoste şi grijă faţă de aproapele. „În orice gând sau faptă prin care sufletul aduce închinare lui Dumnezeu, el se află cu Dumnezeu” – spune Sfântul Macarie cel Mare. Rugăciunea neîncetată, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, „este să-ţi sileşti sufletul către Dumnezeu, cu multă evlavie şi cu multă dragoste…, să te încredinţezi lui Dumnezeu în toate faptele şi în tot ce ţi se întâmplă”.

            Unul dintre interlocutorii Pelerinului rus îi explică acestuia că rugăciunea lăuntrică este celebrarea însăşi a vieţii şi a universului, entuziasmul care poartă toate lucrurile către plenitudine şi către frumuseţe şi că este de datoria omului să descătuşeze acest suspin universal al Duhului. Părintele Stăniloae spunea, tot aşa, că trebuie să primim lumea ca pe un dar al lui Dumnezeu, pe care toţi laolaltă să I-L înapoiem, după ce am pus pe ea pecetea iubirii noastre creatoare. Toate acestea sunt adevărate, toate sunt importante. Dar dacă nu vrem să rămânem în stadiul de bune intenţii, ne trebuie o unealtă prin care să le putem pune în practică. Iar aceasta este rugăciunea lui Iisus. Şi pentru aceasta trebuie să pornim la drum căci orice destin creştin este un pelerinaj către „locul inimii”, unde Domnul ne aşteaptă, către care ne atrage. Călătoriile nu fac decât să exprime, să înlesnească, prin întâlnirile prilejuite, prin înrâuririle resimţite, această călătorie lăuntrică. Căutăm omul, oamenii care să ne dea „cuvinte de viaţă”, care să ne trezească la ceea ce ne este cel mai apropiat şi totuşi atât de departe… Iată, Pelerinul a întâlnit un astfel de om: „Am intrat în chilia lui, iar bătrânul mi-a spus: „Rugăciunea lui Iisus lăuntrică şi neîncetată este chemarea continuă şi neîntreruptă a Numelui lui Iisus, cu buzele, cu inima şi cu mintea, având simţământul prezenţei Sale, oriunde şi oricând, chiar şi în timpul somnului. Ea se exprimă prin cuvintele: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă. Cel care se obişnuieşte cu această chemare dobândeşte o mare mângâiere şi nevoia de a o rosti mereu. După câtva timp, nu mai poate trăi fără această rugăciune, care curge în el de la sine, pretutindeni, mereu” – conform relatărilor din cartea „Povestea unui Pelerin”. „Doamne Iisuse Hristoase” sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, se spune odată cu inspiraţia. „Miluieşte-mă” sau „Miluieşte-mă pe mine, păcătosul” o dată cu expiraţia. Aceasta se face odată cu lepădarea de sine, din dragoste. Astfel vom ajunge a vorbi de rugăciunea neîntreruptă.

            La unii mari Părinţi Duhovniceşti rugăciunea lui Iisus devine „spontană”, „neîncetată”. Chemarea Numelui Său se identifică cu bătăile inimii. Ritmul însuşi al vieţii, respiraţia, bătaia inimii, este ceea ce se roagă în ei sau, mai curând, în perspectiva începutului şi sfârşitului, se recunoaşte ca fiind rugăciune. Dar, îndeosebi în zilele noastre, aceasta nu trebuie voit, ci descoperit printr-o smerită lepădare de sine, într-o încredere deplină, prin har. „Atunci când Duhul Se sălăşluieşte în cineva, acesta nu se mai poate opri din rugăciune, căci Duhul nu încetează de a Se ruga în el. Fie că doarme sau este treaz, rugăciunea nu se mai desparte de sufletul său. În timp ce doarme, mănâncă, bea, munceşte, mireasma rugăciunii se răspândeşte din sufletul său. De acum înainte nu se mai roagă în anumite momente, ci mereu. Mişcările minţii curăţite sunt glasuri tăcute care cântă, în taină, o cântare Celui nevăzut” – spune Sf. Isaac Sirul. Iar pelerinul ne mărturiseşte: „M-am învăţat atât de bine cu rugăciunea inimii, încât o lucram neîncetat, iar, în cele din urmă, am simţit că mergea de la sine, fără nici o lucrare din partea mea; rugăciunea izvora în mintea şi în inima mea nu numai când eram treaz, ci şi când dormeam, şi nu s-a mai întrerupt nici o clipă”.

            „Actului rugăciunii îi urmează starea de rugăciune. Iar starea de rugăciune este adevărata fire a omului, adevărata fire a fiinţelor şi a lucrurilor. Lumea este rugăciune, celebrare, aşa cum o arată atât de admirabil Psalmii şi Cartea lui Iov. Dar această rugăciune tăcută are nevoie de gura omului pentru a răsuna. Este ceea ce anumiţi Părinţi greci numesc „contemplarea firii”: omul adună raţiunile (logoi) lucrurilor, esenţele lor spirituale, nu pentru a şi le însuşi, ci pentru a le aduce lui Dumnezeu ca pe o jertfă din partea creaţiei. Vede lucrurile, structurate de Cuvânt, însufleţite de Duhul vieţii şi al frumuseţii tinzând către Obârşia paternă, care le primeşte, în distincţia lor. „Căci unirea, desfiinţând separarea, nu dăunează câtuşi de puţin deosebirii” spune Sf. Maxim Mărturisitorul”. – Toată această relatare avându-o din lucrarea „Rugăciunea lui Iisus” a lui Olivier Clement.Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!…  Rugăciunea este o minune ce face minuni: Îl coboară pe Dumnezeu şi înalţă sufletul către El. Este o minune pe care o putem săvârşi şi de care ne putem împărtăşi zilnic, plecând genunchii trupului dar, mai ales, ai sufletului şi înălţând mintea noastră spre Domnul. Urmează doar să-i înţelegem sensul şi să o cultivăm spre şi pentru desăvârşirea noastră căci ea este semnul omenităţii şi izbăvirii noastre!… 

 

"Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu. Omul care nu trece prin încercări, care nu vrea să-l doară nimic şi să sufere ceva, care nu vrea să fie mâhnit sau să i se facă vreo observație, ci vrea să trăiască bine, este în afara realității duhovnicești. Când suferim puțin în această viață, ne plătim datoriile şi ne mântuim.

Atunci când îl cercetează durerea pe om, înseamnă că îl vizitează Hristos. În timp ce, atunci când omul nu trece prin nicio încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plătește datoriile, nici nu depune.

Pr. Paisie Aghioritul

"În vremurile de odinioară, creştinii se păzeau şi se apărau unul pe altul de închinătorii la idoli; astăzi creştinul se ridică împotriva creştinului şi se feresc unul de altul, căci nu mai este cu putinţă să mai ai încredere în cineva. Căci fiecare minte şi înşală şi se poartă cu aproapele său cu viclenie: pe limbă poarta miere, iar în inimă, fiere; amară; cu buzele întâmpină cu bucurie, iar cu inima duşmăneşte; în faţă vorbeşte dulce şi măguleşte, dar, îndepărtându-se, defăimează şi ocărăşte…“

(Sf. Tihon din Zadonsk)

Pocăiți-vă, mânia lui Dumnezeu se apropie, fiți încununați în curăție!

Am văzut nori negri, mânia lui Dumnezeu se cobora asupra lumii. Încet, aceștia coboară, se apropie. Și când vor atinge pământul, atunci va fi războiul.

Maica Domnului plânge pentru noi ca să fiți mântuiți la a doua venire. Ea plânge pentru noi zi și noapte: "Dumnezeul meu, nu distruge lumea!"

Am văzut-o pe Maica Domnului și mi-a zis: "Tot ce scrie în Apocalipsă și în cărțile oamenilor aleși ai Fiului meu - profeții - toate se vor împlini. Al treilea război mondial va avea loc și trei sferturi din omenire va fi distrusă și doar un sfert va rămâne."

Sfânta Sofia din Kleisoura (1886-1974)

„Să nu neglijăm să cumpărăm pentru noi cărți duhovnicești. Acolo unde există cărți duhovnicești, acțiunea diavolească este alungată și apare o mare mângâiere a virtuților. Citirea unor astfel de cărți constituie o mare siguranță, păzindu-ne de păcat… Nu este cu putință să te mântuiești fără să te bucuri de lecturi duhovnicești în orice vreme”

Sfântul Ioan Gură de Aur

"Simplitatea inimii ne face asemenea cu Dumnezeu și cu sfinții, căci omul simplu nu are răutate, nici cuget viclean, iar rugăciunea lui e grabnic ascultată"

Sfântul Paisie Aghioritul

" -Gheronda, am auzit ca sunteti om bun.

• Si viperele sunt bune daca nu calci pe ele. Indrazneste numai sa le zgândãri...Cand omul este nedreptãțit, hãrțuit,  umilit, atunci  se vede limpede cat de bun crestin este!"

( " Maxime si cugetari aghiorite ")

Parintele Serafim Rose:

Astăzi, Ortodoxia este distrusă din interior tocmai de această lipsă de Ortodoxie vie.
Ortodoxia are un singur lucru de spus Mișcării Ecumeniste:
„iată Adevărul, aderați la Adevar!” a rămâne să „discutăm” acest Adevăr nu numai că slăbește mărturia Ortodoxă, ci o distruge.
Teosofii, protestanții si romano-catolicii cu mult timp în urmă au avut dreptate când ne-au spus:

„Dacă aveți Adevărul, voi ortodocsii de ce participați in CMB (Mișcarea Ecumenista), care este o căutare a unui adevăr necunoscut?!”

 Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice.
 
Credinţa, care pătrunde în adâncimi inaccesibile raţiunii, ne cheamă la cunoaşterea tainelor dumnezeieşti nu prin raţionament, ci prin păzirea poruncilor lui Hristos. „Dacă veţi rămâne întru cuvântul Meu, cu adevărat sunteţi ucenici ai Mei. Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (In. 8, 31-32).
 
Pe această cale ce constă din „rămânerea în cuvântul lui Hristos”, Dumnezeu vine înaintea omului, Îşi face sălaş în el (cf. In. 14, 23) şi îi dă o adevărată cunoaştere despre Sine Însuşi. Atunci, tot ceea ce mai înainte era de neconceput devine lumină, şi aceasta ne risipeşte neştiinţa şi rătăcirile, şi ni le descoperă drept consecinţe ale păcatului şi căderii noastre. Atunci se înfăţişează înaintea ochilor noştri plinătatea infinită, înţelepciunea, frumuseţea şi adevărul Vieţii dumnezeieşti care este Iubire.
 
 Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 164-165

 ,,ȚINE MINTE: prin HARUL SFINTEI ÎMPĂRTĂȘANII, Hristos, Cel din ceruri, împreună cu Tatăl, pătrunde în taina existenței noastre și, prin Duhul Sfânt, zidește viața celui ce se împărtășește, prefăcând-o într-un locaș duhovnicesc, într-un locaș viu al Său pentru ca să ne răpească pe noi în Taina Sa, în Lumina necreată a dumnezeirii Sale și în ea să ne transfigurează în Slava Învierii Lui, în oameni cerești ai veacului ce va să fie".

Vlădica Antonie Mărturisitorul, Calea rugăciunii lăuntrice.

De o mie de ori Slava Ție Doamne!!! Charalambos Tsavdaridis

 A trăit odată un bătrân care s-a născut orb. În fiecare zi Îl lăuda pe Dumnezeu pentru cele bune și cele rele din viața lui de zi cu zi. S-a rugat, a făcut penitențe, metanii și s-a spovedit des. Nu s-a plâns niciodată de „problema” lui...
Odată lovit de o boală gravă și teribilă, era în agonie, dar tot Îl slăvea pe Dumnezeu. În fiecare zi care trecea, durerea creștea, dar el Îl slăvea pe Dumnezeu. La un moment dat au trecut pe acolo două călugăriţe care Îl auzeau slavindu-L pe Dumnezeu de departe.
 
- Bătrâne, ai răbdare, spune Slavă lui Dumnezeu... El știe de ce îngăduie totul... i-au spus.
 
Bătrânul, încruntat și cu glas puternic, le-a răspuns:
-Slavă Ție o singură dată, Doamne? De o mie de ori Slava Ție Doamne... ce crezi?? Dar imaginați-vă dacă mă fac bine, dacă Dumnezeu îmi dă ochi să văd și îmi îngăduie să duc războiul trupesc, care a alungat atât de mulți din mănăstiri.... Aș fi în stare să mă descurc atunci? Dumnezeu știe ce îmi trimite. Desigur, Slavă Ție Doamne!!!
 
Dumnezeu știe cel mai bine motivul pentru care trimite fiecăruia un necaz și cui anume trimite... Să-L slăvim zilnic atât pentru cele bune, cât și pentru cele amare.. Printr-o mahnire evităm adesea un alt rău mai mare... Slavă Ție Doamne!

Din învățăturile Sf. Vasile de la Poiana Mărului

 

Din învățăturile Sfântului:

– Cel ce viețuiește drept și fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa și de înălțarea minții, de s-ar ridica toate taberele diavolești asupra lui și mii de ispite, va rămâne nevătămat, spun Părinții. Dar cel ce umblă după rânduială proprie și după sfatul său, adică în neascultare și în voile sale, acela cade în înșelăciune. Căci sunt două pricini ale înșelăciunii, adică ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare și sfătuire, și a doua este înălțarea minții, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări.

– Dacă simțurile din afară nu pot opri mintea de la gânduri, trebuie ca mintea să fugă din simțuri, în vremea rugăciunii, în cămara inimii și să stea acolo surdă și mută la toate gândurile. Căci, precum sabia cea cu două tăișuri, ori în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuțișul ei cele ce se nimeresc în preajma ei, tot așa lucrează și rugăciunea lui Iisus, ca o sabie, uneori fiind întoarsă spre gândurile cele rele și spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte și de muncile cele veșnice.

– De va voi cineva, fără această rugăciune din inimă, numai cu rugăciunea rostită și cântată și cu simțurile și împotrivirea cea din afară să surpe atacurile vrăjmașilor și să se împotrivească oricărei patimi sau gând viclean, acela va fi biruit degrabă și de multe ori de vicleanul diavol, făcându-l să se aplece spre slava deșartă și spre neatenție, socotindu-se păstor și învățător al oilor celor cuvântătoare.

– Nu-i este cu putință celui ce se luptă în acest fel, adică cu rugăciune citită, din afară, să dobândească cândva pace duhovnicească sau să ia cununile biruinței. Căci unul ca acesta este asemenea celui ce luptă noaptea, care aude glasurile dușmanilor și primește răni de la ei, dar nu poate vedea limpede cine sunt ei, de unde vin sau cum lovesc și pentru ce, căci întunericul îi orbește mintea. Cel ce se luptă astfel, cu rugăciunea exterioară, nu va putea scăpa să fie nu zdrobit de cei de alt neam. Osteneala o suportă, dar de plată este păgubit.

Iar pentru citirea Sfintei Scripturi, învăța cuviosul:

– Ia aminte la citirea Scripturilor și, de nu vei fi om, te vei face om, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meșteșug și mântuitoare. Însă, mare întărire este a nu greși înțelegerea citirii Scripturilor și mare surpare și prăpastie adâncă este neînțelegerea Scripturilor. De aceea trebuie să cunoaștem și scrierile Sfinților Părinți și ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.

Părinte Cuvioase Vasile, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

(Patericul românesc)

DESPRE SMERENIE - dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

 

Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

- Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogoră mânt, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: „Eu sunt..." - atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: „Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: „Cine este acolo?" „Un crestin iubitor al Tău". „Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: „E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: „Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. „Cine este acolo?" „Tu esti", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: „Dacă tu esti Eu, intră!" Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: „Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har".

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

- De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: „Ce este smerenia, părinte?" „A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule". Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. în sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

"Fiti întelepti ca serpii", spune Mântuitorul, "si blânzi ca porumbeii". De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-1 lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos. Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: "Fără de mine nu puteti face nimic!"

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: „Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!" Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

- Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: „Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!"; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: „în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)". Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintâ s-a biruit satana. Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: "Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ". Si a mai zis ceva care ne priveste direct: "îndrăzniti! Eu am biruit lumea!" Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: "Fără de Mine nu veti putea face nimic".

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără vită.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. îti dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să stii să ceri, dar nu cu o mână întinsă, tigănească!

Cum putem căpăta smerita smerenie si care sunt roadele ei?

- Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! Si „lăsati-Mă pe Mine mai departe!" Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanentă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, „Doamne lisuse...".

- Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

- Nici nu se pune bine problema. „Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt". Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat, si vă spun, ca duhovnic nam întâlnit să nu-mi spună: „Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc". Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-1 gonesti. Zi „Doamne lisuse..." si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune,îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că el - am spus de mai multe ori - a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

- Eu vă spun că există o mare diferentă, si ca să fiu conciliant, monah înseamnă „crestin bun". Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta tăindu-ti voia - căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân - Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: „Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!" Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: „Nu te smintesti?" „Nu, părinte Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15". La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: „Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!"

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nici o adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!" Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

- Nu se pune problema: „Nu pot". Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: „Dă pietroiul ăla la o parte!" Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!"

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă neam dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate - în Pateric - l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. „Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?" Că era o leoaică acolo. „Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!" Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! „Stai, că mi-a spus staretul să te leg!" Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: „De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i dmmul, să n-o văd!" Si zice: „Da, dar eu am crezut că e leoaică". Si, întradevăr, era leoaică.

Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: "Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!"

Cuvintele Mântuitorului: "Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor", au legătură cu smerenia?

- Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovni cească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.

Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.

Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce „fericire" era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă Dum nezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.

Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: „Doamne, miluieste-l si pe el!"

Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.

Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?

- Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus: „Ce cauti aici, la poartă?" „Am venit si eu aici, să mă fac călugăr". „Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?" Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. „Da, dar mă fac si eu călugăr".

„Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru". El, săracul, insista. Staretul zice: „Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: ŤBinecuvântati-mă pe mine, că sunt mândruť. Si cine iese, să-i zici tot asa". Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: „Iertati-mă pe mine, că sunt mândru!" „Blago sloviti, că sunt mândru!" Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.

Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

- Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost - iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că "sunt nimic"... In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu! M-am mcurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.

Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?

- De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: „Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!" Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.

Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: „Singură smerenia". Si a înteles imediat - îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?

Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?

- Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.

Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?

- Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!... Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă - cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e 0EOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!... Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!... Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!

In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?

- A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din „Rugul Aprins" de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.

Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: „Domnule, nu primesc acest lucru!", te costa viata.

Am fost chemat, eu personal, de un colonel că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: „Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta", am început să-i explic. „Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?" Si am continuat să-i explic: „S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat... Dar dumnea voastră de ce nu credeti?" Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: „Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu". „Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase". Si îi zic: „Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?" Si m-a întrebat: „Care ti-e ultimul argument?" „Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine", i-am spus. Si a început să urle: „Luati-l! Luati-l!"

Ce personalităti ati cunoscut?

- Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate... Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cUnoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

Este pustnicia un model spre desăvârsire?

Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?

- Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor...

Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.

Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: „Hai să ne rugăm să învieze". Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: „Pentru rugăciunile mele a înviat mortul". Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: „Fugi repede, dincolo de fluviul acela". Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac... Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: „Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?"

Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.

Smerenia vine înainte sau după pocăintă?

- Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul fmmos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

- Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugâciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sâ fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: „Uf!", ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. "Nu tot cel ce zice „Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

- Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. 0 rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteti face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dati seama cât de mult ne apără.

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimâ. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.

Iubiti mult! Hristos vă porunceste!

 

Dezlegarea unui blestem de familie

 

Exista doua feluri de blesteme de familie:

–       Blestemul mostenit, sau genealogic;

–       Blestemul aruncat (de un malefic), sau dobandit.

Prima categorie este mai extinsa decat credem. Sunt familii care stau sub blestem nestiut, familii in care nenorocirile par sa fie o fatalitate, familii care se sting tragic, in chip neinteles.

Blestemul mostenit se dezleaga prin “vindecarea arborelui genealogic”. Inceputul unei terapii este un fel de anamneza redutabila, descinderi in ancestrele familiei, pan ace se repereaza momentul cand a aparut o cauza psihogena, se repereaza un “pacat originar”, o trauma de proportii. De pilda, se afla sub factori de risc familii care au avut, candva, un sinucigas; acesta lasa o trauma, adesea uitata, dar cu consecinte pana la a treia sau a patra generatie. La fel, vor fi consecinte maladive sau impasuri existential in familiile unde au existat candva incalcari grave ale poruncilor revelate, nelegiuiri, faradelegi, conflicte cu divinul, cu semenul, incalcari ale legilor universale.

Dr.Kenneth McAll a facut studii medicale, dar el a practicat “vindecarea arborelui genealogic” (el lanseaza aceasta sintagma), prin rugaciuni, prin purificari duhovnicesti.

Prin sporirea coeficientului de spiritualitate al pacientului. Ii face pe oameni “sa stabileasca o legatura cu Dumnezeu”, iar aceasta este inceputul oricarei remiteri. Doctorul McAll a luptat cu bolile psiho-somatice si prin ruperarea unor legaturi “malefice”, prin corectarea unor relatii psihologice, prin scoaterea de sub influente morbid, scoaterea de sub influenta cuiva “viu sau mort, stiut sau nestiut de pacient”.

Legaturile (sau legarile) sunt numeroase si de intensitati diferite.

Practice, rar om care sa nu se afle sub o legare, sau sub o auto-legare: legare obsesinala sau anxioasa, cu vii, cu mortii, cu amintiri, cu vicii, cu delicii, cu fantasme…

Nu toate asemenea legari sunt fatale; dar toate chiar si cele marunte, restrang capacitatile noastre, diminueaza potentialul existential, limiteaza mintea noastra. Iar legarile grave, sunt devastatoare si iti distrug viata.

Ruperea acestor legaturi, sau stergerea influentelor, se face spontan, prin dezinhibarea zonelor psihice blocate, sau se face treptat, ca printr-o temporizare a “remiterii”, prin stergerea legarii.

Blestemele “aruncate” nu sunt toate primejdioase. Insa cei labile, cei superstitiosi sunt tare vulnerabili. Frica de operatorul ocult te da legat pe mana lui…Frica trebuie contracarata prin LDC (Luare De Cunostinta), sau, cand nu esti in stare de aceasta, prin ajutor de specialitate.

Important este de stiut ca blestemele aruncate de dusmani fiorosi, de nevroticii de langa noi, de psihopatii de langa noi, – nu “prind” niciodata si nu produc rau decat celui ce le arunca…

Sa mai stim ca omul a carui minte este complet linistita si treaza, este invulnerabil.

Psalmul IUBIRII de DUMNEZEU

DOAMNE, as vrea sa-mi arat IUBIREA mea de TINE, Dar toate se frâng În ÎNCHINACIUNE! Toate se pot spune, Doar IUBIREA se TACE; IUBIREA se ASCUNDE Si nimeni nu o stie, IUBIREA, ÎNCHINAREA de Taina, IUBIREA, DUMNEZEIASCA ICOANA. DOINIREA IUBIRII Este singura Cântare, IUBIREA, ce se CHEAMA, IUBIREA, ce se ASTEAPTA, IUBIREA, ce nu se poate uita, IUBIREA, ce nu poate muri, IUBIREA, ce nu se poate ucide, IUBIREA, ce în sine PLÂNGE, IUBIREA, CRUCEA VESNICIEI! 

 AVVA GHELASIE Mic Acatistier – Pravila Carpatina

Lupta cu patimile sufleteşti şi trupeşti nu este chiar aşa simplă.

 

Ritualul gestului iconic – Avva Ghelasie Gh.

În legătură cu ritualul gestului iconic, părintele Ghelasie arată:

 

– Ritualul Gestului Iconic, ca Specific al Pustnicului Neofit (Sfântul Neofit Pustnicul, Purtătorul de Icoană) este tocmai Recâştigarea Chipului de Personalitate.
Zilnic fă Închinarea la Icoana Maicii Domnului.
Ca specific al Pustnicului Neofit, nu fă Rugăciune Mentală, ci mai întâi intră în Duhul Iconic, în Genunchi şi cu Închinare.
Să ai răbdare până vei câştiga Duhul Icoanei, de care vorbeşte Pustnicul Neofit.Duhul se Primeşte.
Gestul Închinării şi Metaniei, precum şi zicerea rugăciunii „Tatăl Nostru” să devină ceva firesc. Nu este Meditaţie şi Concentrare de Minte.
Fă Practica Gestului Iconic chiar mecanic.Nu te dezamăgi că faci cu răceală şi în silă, important este să Practici zilnic. Ai grijă însă, să nu cazi în „instrumentalism”, considerând că în Repetarea Rugăciunii, sau în a face Gestul Iconic, este însăşi Mistica.
Neofit Pustnicul ca şi Sfântul Ioan Scărarul, nu pornesc direct de la Rugăciunea „Doamne Iisuse”, ci de la Acatistul Maicii Domnului. Neofit Pustnicul începe cu Ritualul Acatistului, ca „intrarea” în Sacrul Mistic. Maica Domnului este Uşa spre Hristos.
Începătorul să facă întâi Ritualul Icoanei, şi apoi să treacă la Rugăciune. Gestul Sacru să fie Rugăciunea începătorilor.
Unii se întreabă „unde este pocăinţa, unde sunt Virtuţile” în această modalitate Iconică? Gestul de Închinare este deja un chip al pocăinţei, şi deja o Virtute, chiar mai mult, o bază de pornire a acestora. 
Practică Gestul Închinării neîncetate, şi acesta este Chipul Rugăciunii.
Fiule, fă Rugăciunea neîncetată a Ritualului Icoanei, având permanent înaintea Conştiinţei, Prezenţa Icoanei, în faţa căreia tu eşti cu metanie şi închinăciune.
Moş-Avva al meu mă întreba: „vezi la fiecare pas Icoana Întrupării lui Hristos?” Eu nu puteam minţi şi mereu mă punea la „canon-pedeapsă”, să fac în plus metanii şi închinăciuni la Icoana Maicii Domnului. Mă punea adesea să fac şi de trei ori pe zi ACATISTUL. „Până nu vezi Lumea toată, o Icoană, să nu îndrăzneşti să intri în Biserica de Taină a Isihiei”… Cu timpul, mai mult mă silea la Închinăciuni şi Metanii. Eram adesea obosit de la lucrările obişnuite, dar nu mă scutea. „Tânărul şi începătorul trebuie să se nevoiască peste fire, altfel nu va progresa”.
Un ucenic firav al Pustnicului Neofit spunea: „o zi dacă nu fac canonul metaniilor şi al închinăciunilor, în acea zi sunt mort cu Duhul”.
Neofit Pustnicul spunea Ucenicilor săi că pot folosi şi Invocările unor Cuvinte-Rugăciuni, dar numai prin condiţia să fie totodată cu Gestul Iconic de Închinare. „Invocările singulare” produc la cei mai mulţi o „aparentă liniştire” şi unele „funcţii corporale în exces sau în anihilare”. Invocările singulare sunt auto-sugestionabile care declanşează alte „auto-sugestii ascunse, nocive”. Păcatul este cea mai mare „auto-sugestie patologică”. Neofit Pustnicul are o „frică mistică” de tot complexul mental în care sunt „auto–sugestiile”. De aici Mistica sa de Gest–Persoană, în care Mentalul însuşi face Gest de Închinare, tocmai ieşirea din „auto-sugestii”. Zisele „concentrări” prin Mental, sunt „respinse” de Neofit Pustnicul. Adunarea–Centrarea pe Forma-Chipul- Persoană este considerată de Neofit ca singura Integralizare nedistructivă.
Aşa că, Fiule, pentru mine Neofit este cel mai indicat astăzi, când majoritatea sunt „debili mental şi psihopatizaţi” de „hiperenergismul păcatelor”.
Noi, cu bagajul păcatelor noastre, avem foarte multe patologicuri şi anormalităţi Psiho- Fizice.
Complexul acesta pătimaş este foarte mare, şi noi nu mai avem acele capacităţi de a ne lupta cu ele. Noi trebuie să folosim nişte Modalităţi de a ne Opri şi de a putea noi să ne dăm puţin la o parte din iureş, din furtună, din distructivitatea acestora.
Opriţi-vă! Opriţi-vă!
Opriţi toate negativităţile!
Mâinile au o Taină. Prin mâini se neutralizează negativităţile şi totodată se transmit aceste negativităţi. De aceea nu faceţi prin Mâini, gesturi nocive.
Fă Gest de Închinare.
Toată răutatea neutralizeaz-o în Gest de Închinare.
Păcatul în care suntem este iad al nostru şi n-avem unde să mai stăm. Stăm în iadul păcatului nostru, dar cu stăruinţa ca-n iadul păcatului nostru să aprindem şi o scânteioară de Rai, şi aşa să putem ieşi din iad. Noi nu facem propriu-zis ieşirea, ci Transformarea, până când însuşi iadul ne scoate afară. Nu ieşim noi, iadul ne scoate.
Lupta cu patimile sufleteşti şi trupeşti nu este chiar aşa simplă. De aceea în Practica Iconică se exclude lupta Mentală şi lupta Sentimentală. Îi dăm însă orientarea de Închinare, prin Închinare să se elibereze de Propriile tensiuni, să găsească Liniştea şi rezolvarea. 
În căutarea Vieţii noastre Duhovniceşti, am încercat această modalitate de a Opri orice războire.
Şi ca Duhovnic, am încercat cu mulţi să-i fac să Oprească acest război contrar, care este iadul nostru permanent, care este lucrarea permanentă a păcatului din noi.
De aceea, cel care a căzut într-o răutate, primul lucru care trebuie să-l facă este să nu dea voie amărăciunii, otrăvii, că aceasta produce cea mai mare distrugere de Putere Duhovnicească.
Lasă totul la scaunul Spovedaniei.
Lasă totul sub Epitrahilul Părintelui Duhovnicesc.
Otrava, cu trecerea timpului, începe să scadă din puterea ei de distrugere. De aceea spun şi unii Sfinţi Părinţi, că atunci când se cade într-o greşeală mare, să laşi un timp fără să gândeşti pre mult la urmări sau la ceea ce de fapt ai făcut.
Să opreşti totul pe loc, să laşi ca lucrurile să se limpezească de la sine, să treacă trei zile, cum spun Sfinţii Părinţi, şi după trei zile evaluează situaţia la rece.
În Viaţa Duhovnicească, eu, din puţina şi nevrednica mea experienţă, am învăţat că această Oprire a războirii şi această Oprire de trei zile a otrăvii războirii, ar aduce acea trezire a Conştiinţei Duhovniceşti.
Unii sunt înclinaţi să facă un fel de Psihanaliză, să intre într-un fel de complex de amănunţire, să disece şi mai mult atât căderea în antagonism, cât şi efectul otravei, considerând că aceste evaluări de amănunt ar fi o descărcare.
Eu, cel puţin, consider că Psihanaliza, cum spune un Părinte Duhovnicesc (Avva Arsenie Boca), este o modalitate care şi mai mult, şi mai mascat, şi mai subtil te otrăveşte.
Iertarea este Taina Opririi războirii.
Tu să nu admiţi prostia, ci Deşteptarea. Deşteptarea se face doar sub Epitrahilul şi în Spovedania faţă de Duhovnicul Spoveditor, în totodată căutarea şi a Învăţăturilor-Povăţuirilor Duhovniceşti pe care trebuie să le culegi ca Albina din Floare în Floare, până la găsirea Mierii celei Duhovniceşti.
Aşa cum spune Părintele Cleopa, în zilele noastre nu se mai poate găsi în aceeaşi persoană şi Duhovnicul Spoveditor şi, totodată, Duhovnicul Povăţuitor.
Nouă ne trebuie în primul rând Duhovnicul Spoveditor, în faţa căruia noi Oprim şi îi punem la Picioare şi lăsăm sub Epitrahil războirea noastră şi totodată putoarea drăcească a păcatului nostru. Iar Duhovnicul Povăţuitor nu se mai găseşte direct, ci trebuie să-l cauţi tu în sfatul unor Duhovnici şi Părinţi după căutările tale.
Este o tendinţă a multora care sunt ca vacile care nu ştiu nimic Duhovniceşte, nu s-au luptat şi n-au trăit cu nimic Duhovniceşte, şi li se urcă nasul în prăjină şi vor să ştie şi să fie în mare Trăire Duhovnicească, ca şi când Trăirea Duhovnicească este numai o tehnică, începi să o răsuceşti, să învârteşti şi o ai. O cumperi ca de la magazin, ţi-o spune cineva, ţi-o dă ca pe un instrument şi tu n-ai decât să o mănânci ca pe un medicament şi să-şi facă efectul. Nu este aşa. Nimănui să nu-i crească nasul, să-şi bage nasul în cele de Sus. Nimeni să nu se gândească cum este în Lună, dacă el nu poate şi să sară peste gard.
Doar o Practică insistentă dă cu adevărat roade.
Nu-l pune pe Ucenic la multă Rugăciune, ci pune-l să se mişte mult cu diferite lucrări fizice. Opreşte-l pe Ucenic să facă „extremismul” Rugăciunii multe la început, că va „întărâta” prea mult „îndrăcirea din el” şi, de asemenea, patimile.
Să facă în schimb multe metanii şi închinăciuni.
Unii Duhovnici fac greşeala de „aglomerează” pe Ucenici cu zise „Înduhovniciri”, care mai mult strică şi niciodată nu le mai „formează” un chip adevărat de Ucenici. Copilul nu poate fi dintr-o dată Bărbat, până nu Creşte. Ucenicul trebuie să Crească.
În prima Treaptă, Ucenicul trebuie să treacă strict prin „Focul Legii”, fără nici o altă adăugire. Duhovnicul este Legea Sfântă pe care nu o poate călca nici el, nici Ucenicul. Cine nu primeşte Legea întru totul, nu poate deveni niciodată un adevărat Ucenic.
Învierea în Har din Treapta a doua, este „Desfacerea Legii în Har” în care Legea – Hotarul Duhovnicesc se transfigurează şi se Deschide ca o Uşă de Taină spre Lumea de Dincolo.
Treapta a treia este cea mai Înaltă, a Ucenicului cu adevărat, când Harul Legii se face şi din Iubire de Fiu şi de Părinte.
Sunt Ucenici de curiozitate Trecătoare; sau care, când văd anumite greutăţi, renunţă; sau într-o fluctuaţie de renunţare şi revenire; mai puţin sau deloc Ucenici Înfocaţi care nu se împiedică de nimic şi caută fără încetare „Găsirea Duhovnicească”.
Această Găsire Duhovnicească nu ţi-o poate da nici un Duhovnic, cât de mare ar fi, ci trebuie să o câştigi tu direct şi Personal. Şi aşa vei putea fi şi tu un Urmaş al Tainei Duhovniceşti.
Este indicat ca fiecare să aibă un Duhovnic şi să nu treacă cu uşurătate de la un Duhovnic la altul, dar în Tradiţionalul nostru Ortodox li se dă voie a trece la alţi Duhovnici, dacă Duhovnicul respectiv nu-i cultivă şi nu-i foloseşte.
Iar a face un fel de idolatrie a Duhovnicului, nu este admis în Mistica Ortodoxă.
În Practica Creştină Ortodoxă baza cea mare este Taina Spovedaniei, a Pocăinţei, este Taina Opririi în Faţa Altarului Euharistic, a Postului, şi apoi Intrarea şi Primirea în Împărtăşire.
Pocăinţa Mistică Creştină trebuie să fie Închinare în primul rând.
Moda de a Împărtăşi oricum, fără Pocăinţa Creştină, fără Ieşirea din păcat, este un furt şi o batjocorire a Tainei Dumnezeieşti.
Canoanele Bisericii Ortodoxe ale Sfinţilor Părinţi nu trebuie considerate doar simple formalităţi. Fiecare Preot Duhovnic poate fi iconomul de Taină al Împărtăşirii Credincioşilor, dar nu poate fi distrugătorul şi batjocoritorul lor.
Iconomul este acela care dă fiecăruia după necesarul şi după vrednicia sa.

din volumul ***, Părintele Ghelasie de la Frăsinei. File de Pateric

3 scrisori ale Parintelui Sofronie Saharov

 

O, Marie scumpa, minunata si draga,

Pace tie si tuturor celor ce sunt in jurul tau!

Pacea intregii lumi sa devina cat mai curand realitate!

Mi s-a facut lehamite de viata lumii contemporane. Oamenii au indragit mai mult vrajba decat iubirea si prietenia. Razboiul ruso-japonez este uvertura pentru bacanalele veacului nostru. Doar in zilele fragedei mele copilarii am simtit pacea, iar acum sunt deja batran si nu cunosc nici o zi de pace in viata omenirii. Caderea oamenilor a atins cel mai inalt nivel; sunt asa de multi oameni cuprinsi de demon… Prin noua descoperire stiintifica ce se da de Sus pentru a fi hranite multimile de oameni, mai intai de toate se transforma in violenta, in razboi, in dorinta criminala de a domina. Acesti „supraoameni”, care l-ar putea invata rautatea chiar si pe diavol, nu permit nimanui sa traiasca in pace.

Ei, dar ajunge cu acestea! Noi stim totul, dar incoerenta in intelegerea necesitatilor reale ale duhului omenesc impiedica orice proces creator. Ceea ce uimeste astazi e faptul ca scrisorile merg cu viteza melcului; corespondenta a devenit aproape imposibila. Scrisorile ajung dupa atatea si atatea zile, adesea saptamani. Si aceasta pretutindenea… Regimul razboiului racelii iadului.

Toata istoria omenirii este plina de fratricide. Dar se pare ca niciodata mai inainte nu au existat atatea nelegiuiri ca in zilele noastre. Oamenii au devenit criminali sau aceasta este in insasi natura lor, nici nu simt nici o mustrare a constiintei, cu toate ca savarsesc nesfarsite violente si crime. Nu este oare aceasta ceea ce prooroceste Evanghelia? Intreg Noul Testament…. Nu este oare timpul nostru un semn vizibil al apropierii pieirii apocaliptice a intregului pamant? Iarta-ma, scriu dintr-o profunda durere a sufletului meu si nu socoti lucrul acesta a fi un pesimism nemoderat. Daca cei ce inseteaza dupa sange nu vor reusi sa aprinda o noua conflagratie mondiala, deoarece ei insisi nu se vor putea salva de la pieire, atunci mai este inca posibila o noua renastere… Aceasta oare nu miroase a optimism nemoderat? Intr-un fel sau altul, cei ce mai inainte au fost promotori ai razboaielor au murit in asternuturi luxoase, lasandu-i pe soldati sa moara pe campurile de batalie. Acum unii ca acestia nu mai pot scapa „fara sa dea socoteala”. Nu este „razboi fierbinte”, dar nici pace nu este…

M-am mahnit citind scrisoarea ta. Tu sa nu cazi in deznadejde. Noi amandoi am ajuns la o varsta venerabila si nu trebuie sa ne mire bolile noastre. Karamzin spunea la timpul sau ca „batranetea este sora cu boala”, dar si batranetea are partea ei pozitiva – acumularea de cunostinte despre existenta…

***

Hristos a inviat!

Pace tie. De o mie de ori pace tie!

Nu pot gasi nici un fel de vina scrisorii pe care ti-am trimis-o si care te-a suparat atat de mult. Inchipuie-ti ce profund poti sa suferi uneori din cauze care nu corespund unei astfel de suferinte tensionate. Si eu pot, deoarece in parte am vazut acest lucru eu insumi. Dar nu pot intelege nicicum scrisoarea mea drept cauza unei mahniri atat de profunde. Dar sa lasam aceste lucruri. Doar aprecierea oricarui fenomen poarta in mod inevitabil caracter „personal” si nu exista atitudini absolut identice pentru unele fenomene. Un filosof, Nicolae Berdiaev, stii acest nume, socotea ca diferenta de conceptii, diferenta de aprecieri alcatuieste BOGATIA vietii noastre. Eu nu sunt de acord cu el. Inca demult, acum treizeci de ani, am scris Sfantul Munte cuiva la Paris ca diferenta de aprecieri este urmarea nedesavarsirii noastre si de aici saracia noastra. Cand parerile sunt impartite, atunci, in mod inevitabil cineva dintre cei ce nu sunt de acord greseste. Ambele parti gresesc imens intr-o masura sau in alta. Eu ajung la aceasta gandire prin felul meu de a percepe pe Dumnezeul Sfintei Treimi. In Dumnezeiasca Unitate Treimica nu este absolut nici un fel de deosebire; in afara, desigur, de deosebirea dintre ipostasuri, adica.. dintre PERSOANE. Fiecare ipostas poarta in sine toata plinatatea, absoluta plinatate a Dumnezeirii, a Dreptatii, a Stapanirii, a Puterii, Atotvederii s.a. Si aceasta este bogatie, este pace, este adevarata cunoastere. Noi suntem in intuneric, in deplina nevedere, cunoastem doar in parte.

Este posibil ca N sa nu-ti fi scris. In ultimii ani ea mi se pare extraordinar de obosita, adesea palida, si toti prietenii si rudele ei sunt nelinistiti pentru ea. Anul trecut am fost in Franta cu automobilul… Am petrecut doua saptamani la N, in apropiere de Paris, la imensa ei mosie… In aceste doua saptamani m-am aflat in intregime in valtoarea contemporaneitatii. M-am intalnit cu multi dintre vechii prieteni, m-am uitat mult la televizor, am citit reviste si chiar ziare… O, ce cosmar este contemporaneitatea noastra! Pe strazile Parisului, ale Londrei, ale altor orase este aproape imposibil sa gasesti un loc pentru masina, este infricosator de periculos sa mergi pe sosele din cauza numarului imens de masini, din cauza vitezei nebunesti cu care vor sa mearga toti. Se creeaza un tablou infricosator al izolarii tuturor de toti, imposibilitatea unei legaturi linistite, aproape nefiresc de rapid…

Oamenii isi pierd capacitatea de a se odihni in liniste, de a avea o prietenie fireasca… Sunt foarte multi care sufera de singuratate. Nici un fel de asigurari sociale nu ii salveaza de sentimentul izolarii si mii si mii de oameni cad intr-un gol sinistra si intr-o oarba deznadejde. Si sa-i ajuti nu este deloc usor. Cuvintele despre inspiratie, despre chemarea noastra sa biruim lumea, sa-i imbratisam in constiinta noastra ca pe viata noastra personala – rar gasesc vreun ecou in sufletele lor ucise. Trebuie sa adaugam la acesta cosmarul uciderilor reciproce si neincetate, al razboaielor, jafurilor, crimelor etc. Se intampla uneori sa intalnesti oameni care deja nu mai sunt capabili sa suporte acest spectacol. Dupa astfel de succinte „excursii” in lume, din locul nostru linistit al rugaciunii si Liturghiei, pretuiesti mai mult acest dar dumnezeiesc. Acum am mai multa singuratate in noua mea „sihastrie”. Acum este atata liniste in jurul meu. S-a lasat noaptea si eu imi amintesc de tine si de toti, binecuvantand intreaga lume de la Rasarit pana la Apus, de la Nord pana la Sud. Si cu toate ca sunt pe deplin convins ca nici o rugaciune, adica energia ei nu dispare fara urme in lume, totusi, stiu, de asemenea, ca este imposibil sa siluiesti chiar voia cea rea a omului si de aceea nu sunt inclinat sa ma mangai cu un optimism excesiv. Tuturor va trimit iubirea mea. Imi pare rau ca ai abandonat tratatul despre Tolstoi.

Al tau, Sofronie

***

(…) In tot acest timp ce s-a scurs eu nu am reusit sa fac decat foarte putine lucruri. Adesea, oamenii imi spun ca am facut ceva si chiar mult. Dar nu simt acest lucru. Din contra, am sentimentul ca nu am facut nimic si zilele se scurg aproape fara nici un rezultat. In aceste timpuri se petrece ceva straniu. Cand statele, ca un intreg, se organizeaza tot mai mult si mai mult rational, atunci ramane din ce in ce mai putin loc pentru nazuintele individuale ale omului. Lucrurile comune le strivesc pe cele individuale- sa te smulgi din aceasta dependenta ar insemna sa biruiesti lumea.

Dar si eu fac tare putin in domeniul care in chip profund se refera la existenta mea personala. Eu am inchinat mai mult de 25 de ani slujirii tuturor ce mi s-au adresat mie. Tare as vrea sa ma eliberez cu desavarsire de grijile personale si sa inchin toate gandurile mele Celui Ce la sfarsitul vietii devine punctul central al vederii lumii. Dar eu inca nu am murit, cu toate ca am imbatranit si este posibil sa mi se dea inca putere si timp. Se apropie data de care sunt legate cele mai importante amintiri ale mele. Vorbesc despre sfarsitul staretului meu, Siluan. In aceste zile eu voi fi la Rectory. Ma tem ca va fi acolo mult popor si voi obosi pana la epuizare, asa cum mi s-a intamplat si mi se intampla de multe ori.

In genere, sunt fericit ca in acest an am reusit sa gasesc multe ore si zile cand eu am fost cu desavargire singur. Acest lucru il schimba efectiv pe om. Noi suntem atat de supusi influentei oricarei fiinte cu care ne intalnim… O, desigur, am putea inchide inima noastra si sa nu ne mai cuplam la suferintele altora si, in general, la trairile lor fericite sau triste. Dar aici nu este domeniul meu – sa ma inchid, deoarece prin usile deschise toti intra liberi…

 

Prin ascultare, inima şi mintea voastră se vor lărgi la nesfârşit.Din sfaturile Părintelui Sofronie

 

Când ne adunăm împreună, fiecare să se roage lui Dumnezeu să ne dea duhul ascultării voii Sale şi să ne binecuvânteze pe toţi. Fie că este cel mai tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi pe celălalt cu inima, pentru a pricepe când vorbeşte prin el Duhul lui Dumnezeu. În vremea celui Dintâi Sobor a Toată Lumea din anul 325, cel ce a sugerat cuvântul homousios pentru a arăta legătura între Tatăl şi Fiul în Treime a fost un diacon ce avea doar douăzeci de ani, Sf. Athanasie, iar nu patriarhii, episcopii şi alţi mucenici. Însă pentru a ajunge la aceasta este nevoie de muncă. Numai prin ascultare o putem dobândi.

Prin ascultare inima se face din ce în ce mai simţitoare la viaţa celorlalţi, la suferinţele lor, la înaintarea lor şi la nevoile lor.

 

Prin slujire, nu prin stăpânire, ajungem a fi asemenea Domnului. Hristos a arătat calea în vremea Cinei celei de Taină. El era Domnul, şi spăla picioarele ucenicilor Săi.

Prin ascultare, inima şi mintea voastră se vor lărgi la nesfârşit.

Prin ascultare, viaţa noastră devine cât se poate de conştientă, până şi în somnul cel mai adânc.

Prin ascultare se biruiesc patimile, şi nici un gând pătimaş nu va putea a ne robi.

În faţa fiecărei persoane trebuie să fim gata a săvârşi voia sa, mai curând decât pe a noastră. Astfel ni se lărgeşte conştiinţa. Puţin câte puţin, în chipul cel mai neaşteptat, se nasc în noi lacrimile pentru «întregul Adam».

Ascultarea începe cu amănuntele cele mai neînsemnate ale vieţii zilnice, cu munca cea mai modestă, însă sfârşeşte prin conştiinţa lui «eu sunt». Trebuie să păzim această înclinare a duhului cu energia credinţei în înviere.

„Din viaţă şi din Duh”, Arhimandrit Sofronie Saharov, traducere din limba franceză de Ierom. Rafail (Noica), – Ed. a 2-a, rev. -Alba Iulia: Reîntregirea, 2014 

 

„Sper să fiţi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”

Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Gheţar. Era un Gheţar mare şi frumos, dar totuşi un Gheţar. Pentru omul raţionalist şi logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă şi să mai şi ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.

Autorităţile Gheţarului nici măcar nu i-au acordat atenţie Nebunului (ne-bun citeşte smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Şi-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Gheţarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine ştie cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheaţă. Aşa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Gheţar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.

Când după mulţi ani şi-au adus aminte de el şi de trăsnita lui experienţă, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul şi flacăra lui, şi i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Gheţarului lângă mare, unde Nebunul îşi făcuse un mic bordei ajutat de câţiva tineri, au rămas puţin uimiţi când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mişcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noţiune decât „time is money”, nu şi-au dat seama de când arde. Aşa că l-au întrebat din politeţe ce mai face şi cum se simte pe gheţarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui şi de interesanta lui experienţă de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior şi batjocoritor atenţia: vezi să nu dai foc la Gheţar, căci ştii… legea este lege. Bătrânul le-a mulţumit pentru amabilitatea şi marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, şi că l-au lăsat să încerce pe acest frumos şi necucerit Gheţar, nebunatica lui experienţă. Apoi cu un zâmbet hâtru în colţul gurii le-a spus: „Sper să fiţi totuşi pe aproape când se va aprinde Gheţarul, că nu ştiu cu ce o să stingeţi apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înţeles gluma Bătrânului şi au plecat, zicându-şi unul altuia: „e…lucruri şi vorbe de nebun”.

Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulţumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, şi nici măcar câţi ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepţie despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veşnic. De aceea el nu a spus nimănui şi niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrăţişând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionaţi de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; şi pentru că dragoste avea din belşug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să ştiţi că Nebunul acesta nu era ca alţi nebuni, ci unul special, care avusese ca învăţător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el şi care învăţase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Gheţar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moştenit de la Învăţătorul lui care şi el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde şi în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.

Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obişnuiţi cu zâmbete şi flăcări de suprafaţă, gheţaromanii nu ştiau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafaţă, ci doar un nebun şi o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Gheţar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheaţa rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă şi să facă şi ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Gheţarului, topindu-l încetul cu încetul.

Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Gheţarului că ceva se petrece totuşi cu experienţa Nebunului, s-au alertat şi au trimis pompierii şi poliţia, dar totuşi nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ţinuţi să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare şi împrejurul bătrânului nebun câţiva oameni, bărbaţi şi femei, probabil nebuni şi ei, care-l ascultau cu dragoste şi respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînţeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau …persoane drăguţe.

Şi veneau tot mai mulţi şi mai mulţi, şi se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheaţă o sămânţă de foc şi că acum crescuse un copac de foc sub Gheţar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, şi să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc şi cu rădăcinile mult prea extinse sub Gheţar nu aveau cum să-l mai taie şi nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să îşi facă probleme pentru că:

1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, aşa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc şi arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Gheţarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili şi drăguţi, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluenţa de străini care vin acolo, avem numai de câştigat, căci doar e vorba de Gheţarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul şi l-a semănat în Gheţar a murit. Ei zic că trăieşte, alţii că e sfânt mare. Dar ştiţi…vorbe de nebuni.

Au semnat raportul şi au plecat.
La câţiva ani după ei am venit noi, alţi sinistraţi de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Gheţar, care, ca pe un far o văd doar cei care-şi dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut şi noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând naşterea unui altuia, şi unui altuia, şi multor hristoşi în devenire, îmbrăţişându-i cu crengile lui ca nişte mâini iubitoare şi spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aştepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov şi mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, şi să ne luăm rămas bun de la iubiţii fraţi şi surori ai acestei mânăstiri. Vă mulţumim pentru îngăduinţa de a ne scălda şi noi în scăldătoarea Siluanului, şi dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniţei lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan).

 

 

I. Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Sfântul Siluan spunea: “Este bine ca întotdeauna şi în toate să căutăm călăuzire de la Dumnezeu, ce şi cum trebuie să facem sau să grăim.” Cu alte cuvinte, în fiecare situaţie în parte datori suntem să căutăm a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi căile spre a o împlini. Căutarea voii lui Dumnezeu este cea mai importantă lucrare a vieţii noastre, căci cel care ajunge să se afle pe calea ei este prins în viaţa dumnezeiască, cea veşnică. La cunoaşterea voii lui Dumnezeu se poate ajunge pe mai multe căi. Una din ele este cuvântul lui Dumnezeu, poruncile lui Hristos. Însă, în poruncile Evangheliei, în ciuda înaltei lor desăvârşiri- sau, mai bine zis, în virtutea desăvârşirii lor- voia lui Dumnezeu se exprimă în sensul ei general şi ultim, iar omul, întâlnind în viaţa sa de zi cu zi o nesfârşită varietate de situaţii, adesea nu ştie ce să facă pentru ca lumea sa să se integreze cursului voii lui Dumnezeu. Pentru ca fapta sa să aibă un sfârşit bun, nu este destul să cunoaştem doar expresia generală a voii lui Dumnezeu în, de pildă, porunca de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din toată mintea, din toată puterea sa şi pe aproapele ca pe sine însuşi; mai trebuie încă şi luminare de la Dumnezeunîn ce priveşte mijloacele împlinirii acestor porunci în realitatea zilnică a vieţii; mai mult pentru aceasta avem neapărată nevoie de puterea cea de Sus.

Cel ce a dobândit în inima sa dragostea lui Dumnezeu, mişcat de această dragoste, săvârşeşte faptele sale din porniri care aproximează voia lui Dumnezeu; este, însă, vorba doar de o aproximare şi nu de desăvâr-şire. Faptul de a nu putea ajunge la plinirea desăvârşirii duce la nevoia absolută pentru toţi a unei neântrerupte comuni-cări cu Dumnezeu prin rugăciune pentru călăuzire şi ajutor. Omul nu ajunge nu numai la desăvârşirea dragostei, dar nici la desăvârşirea cunoaşterii. O faptă ce izvorăşte, cum s-ar părea, din cea mai bună pornire, adesea poate avea consecinţe nedorite, ba chiar rele. Iar aceasta pentru că mijloacele sau chipul înfăptuirii erau rele sau pur şi simplu greşite în situaţia dată. Adesea auzim pe câte cineva îndreptăţindu-se cu buna intenţie avută, dar aceasta nu este destul. Viaţa omenească este plină de astfel de greşeli. Iată pentru ce cel care iubeşte pe Dumnezeu todeauna caută îndrumare de Sus ciulind necontenit urechea sa lăuntrică spre a auzi glasul lui Dumnezeu.

În practică aceasta se săvârşeşte precum urmează: tot creştinul, dar îndeosebi episcopul sau preotul, care se află nevoit să ia într-o anumită situaţie o hotărâre în armonie cu voia lui Dumnezeu, trebuie să lepede lăuntric toate cunoştiinţele sale, toate ideile preconcepute, dorinţele şi planurile saleşi o dată liber de tot ce este “al său “ să se roage lui Dumnezeu, cu atenţie în lăuntrul inimii; iar primul gând ce naşte în suflet după o asemenea rugăciune se primeşte ca o îndrumare de Sus. O asemenea căutare spre a cunoaşte voia lui Dumnezeu printr-o nemijlocită comunicare cu Dumnezeu în rugăciune, mai cu seamă în vreme de nevoie sau de necaz, face ca omul, precum zicea sfântul Sfântul Silvan “să audă în sufletul lui răspunsul lui Dumnezeu şi să se înveţe să se înţeleagă călăuzirea cea de la Dumnezeu…aşa noi toţi avem nevoie să ne învăţăm să recunoaştem voia lui Dumnezeu; iar de nu ne vom învăţa, nu vom cunoaşte niciodată această cale.”

Acestei faceri, în forma ei mai desăvârşită, îi premerge obişnuinţa cu rugăciunea neîncetată, avândt necontenit atenţia în inimă. Însă spre a fi sigur că aude glasul lui Dumnezeu înlăuntrul său,omul trebuie să se lepede devoia sa şi să fie gata de orice jertfă,asemenea lui Araam, ba chiar, după poruncaApostolului Pavel, asemenea lui Hristos Însuşi, Care “S-au făcut ascultător tatălui până la moarte” (Fil.2,8). Cel carea pornit pe aceastăn cale va reuşi numai dacă din experianţă a cunoscut cum lucrează harul Sfântului Duh în om, şi dacă în inima sa s.a înrădăcinat a anume mânioasă lepădare desine,adică o lepădarte hotărâtă a voii sale “individuale”, meschine, pentru a dobândi şi a săvârşi sfânta voie a lui Dumnezeu.Unuia ca acesta i se va dezvălui adevăratul înţeles al întrebării pe care Sfânul Sibean a pus.o părintelui Stratornic: “Cum grăiesc cei desăvârşiţi?”; lui, cuvintele sfinţilor părinţi: “plăcut-au Duhului Sfânt şi nouă” (Fap.15,28) îi vor fi familiare; el vaînţelege mai desluşit acele cuvinte din Sfânta Scriptură, din Vechiul precum şi din Noul Testament, undeeste vorba dreo asemenea nemijlocită convorbire a sufletului cu Dumnezeu; şi se va apropia de adevărata înţelegere a felului în care vorbeau Apostolii şi Prooroci.

Omul este zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi este chemat la plinătatea nemijlocită a împărtăşirii cu Dumnezeu, iar în virtutea acestui fapt, toţi, fără excepţie, ar trebui să meargă pe această cale; însă experienţa vieţii arată că aceasta nici pe departe nu este pentru toţi , pentru că majoritatea oamenilor nu aud în inima lor glasul lui Dumnezeu, nu îl înţeleg şi urmează glasul patimilor care vieţuiesc în suflet şi care îneacă cu gălăgia lor blândul glas al lui Dumnezeu.

În Biserică există o cale de ieşire din această situaţie jalnică, şi anume: a întreba pe părintele duhovnic şi a-i face ascultare. Însuşi Sfântul Siluan iubea această cale, o urma, o propovăduia şi scria despre ea (cf. Sfântul Siluan – cap.Despre păstori şi duhovnici). În general el considera calea smerită a ascultării a fi mai sigură. El credea cu tărie că pentru credinţa celui ce întreabă, răspunsul duhovnicului întotdeauna va fi bun, folositor, plăcut lui Dumnezeu. Credinţa în realitatea tainei Bisericii şi a harului preoţiei i se întărise îndeosebi din seara când, în mânăstirea vechiului Russikon, în vremea postului mare, la vecernie, a văzut pe bătrânul duhovnic Avraamie schimbat la faţă, în chipul lui Hristos, strălucind în chip negrăit.

Plin de credinţa izvorâtă din har, Sfântul Siluan trăia realitatea tainelor Bisericii, dar reamintim că el găsea că, chiar omeneşte vorbind , adică în plan psihologic, este uşor să vezi foloasele ascultării faţă de părintele duhovnic; el spunea că atunci când duhovnicul, în slujirea sa, răspunde la o întrebare, acesta este liber în acel moment de patima care îl stăpâneşte pe cel ce întreabă, şi, în virtutea acestui fapt, poate vedea lucrurile mai limpede şi se află mai deschis influenţei harului lui Dumnezeu.

Răspunsul duhovnicului va purta, în majoritatea cazurilor, pecetea nedesăvârşirii; dar aceasta nu este pentru că duhovnicul este lipsit de harul cunoştinţei, ci pentru că desăvârşirea ar fi dincolo de puterea şi de capacităţile celui ce întreabă. În ciuda nedesăvârşirii povăţuirii duhovnicului, aceasta, primită cu credinţă şi dusă până la capăt, va duce negreşit la o creştere duhovnicească. Această cale însă se închide adeseori, pentru că cel care întreabă, nevăzând înaintea sa decât un om , se clatină în credinţă şi de aceea nu primeşte primul cuvânt al duhovnicului şi i se împotriveşte, opunându-i părerile şi îndoielile sale.

Sfântul Siluan a vorbit despre această temă importantă cu egumenul mânăstirii, arhimandritul Missail (+ 22 ian 1940), un om al Duhului, către care binevoia şi pe care vădit îl asculta Dumnezeu.

Părintele Siluan l-a întrebat pe egumen:
– Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?
– Primul meu cuvânt trebuie să-l primească ca fiind voia lui Dumnezeu, răspunse egumenul. Cine va face astfel, peste acela se va odihni harul lui Dumnezeu, dar dacă cineva mi se împotriveşte, atunci eu, ca om, cedez.

Cuvântul egumenului Missail va să spună:
Părintele duhovnic, atunci când este întrebat, caută în rugăciune călăuzire de la Dumnezeu, însă ca om dă răspuns în măsura credinţei sale, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Noi credem, pentru aceea şi grăim (2 Cor. 4, 13), dar în parte cunoaştem şi în parte proorocim (1 Cor.13,9). În năzuinţa sa de a nu greşi dând răspuns sau povăţuind, el însuşi se află sub judecata lui Dumnezeu, şi de aceea, dacă se iveşte o obiecţiune sau fie doar o împotrivire lăuntrică din partea celui ce întreabă, nu îndrăzneşte să insiste asupra cuvântului său sau să-l întărească ca fiind expresia voii lui Dumnezeu şi, ca om, cedează”.

Această credinţă se manifesta foarte vădit în viaţa egumenului Missail. Odată el a chemat la sine pe un novice: părintele Sofronie (însuşi autorul – n.tr.), încredinţându-i o ascultare complicată şi grea. Novicele a primit-o din toată inima şi, făcând metania de cuviinţă, se îndrepta spre uşă. Dintr-o dată egumenul îl chemă înapoi. Novicele s-a oprit. Înclinându-şi uşor capul şi cu un glas liniştit şi grav, i-a spus:

– Părinte Sofronie, nu uita: Dumnezeu nu judecă de două ori; de aceea, dacă vei face ceva în ascultare mie, atunci eu voi fi judecat de Dumnezeu, iar mata eşti liber de răspundere.

Dacă cineva se împotrivea câtuşi de puţin unei hotărâri sau povăţuiri a egumenului Missail, atunci acest mare bărbat nevoitor, în ciuda poziţiei sale de administrator, răspundea de obicei: Bine, faceţi cum voiţi , şi nu îşi mai repeta cuvântul. Şi Sfântul Siluan, dacă întâlnea împotrivire, de asemenea, imediat tăcea.
De ce? Pentru că pe de o parte Duhul lui Dumnezeu nu rabdă nici silire, nici contrazicere, iar pe de alta, voia lui Dumnezeu este un lucru mult prea mare. Ea nu se poate cuprinde în cuvântul duhovnicului, care negreşit poartă pecetea relativităţii, nu îşi poate afla o expresie desăvârşită, şi numai acela care primeşte cuvântul ca fiind plăcut lui Dumnezeu, fără să-l supună judecăţii proprii sau, cum se zice adesea “fără judecată”, numai acela a aflat calea cea adevărată, fiindcă el cu adevărat crede că “la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Mt. 29,26). Aceasta este calea credinţei, cunoscută şi adeverită de experienţa milenară a Bisericii.

A vorbi despre astfel de lucruri, care constituie taina netainică a vieţii creştine şi care totuşi depăşesc hotarele vieţii trândave de zi cu zi şi obişnuita puţină experienţă duhovnicească, nu este niciodată fără de primejdie, căci mulţi pot să înţeleagă cuvântul în chip greşit şi greşit să-l pună în practică, iar atunci, în loc de câştig, el poate naşte daune, îndeosebi dacă cineva se apropie de această nevoinţă cu o prea mare şi mândră încredere în sine.

Când cineva dorea un sfat de la Sfântul Siluan, acestuia nu-i plăcea să dea răspuns “din mintea sa”. El avea în amintire cuvântul Cuviosului Serafim de Sarov: “Când vorbeam din mintea mea, se întâmpla să greşesc”, iar la aceasta se adăuga că greşelile pot fi mici, dar pot fi şi mari.

Acea stare despre care vorbea părintelui Stratonic, şi anume că “cei desăvârşiţi nu grăiesc nimic de la sine… Ei grăiesc numai ceea ce le dă Duhul “, nu li se dă întotdeauna nici chiar celor care se apropie de desăvârşire, precum nici Apostolii, nici ceilalţi Sfinţi, nu întotdeauna făceau minuni, iar Duhul proorociei nu lucra întotdeauna la fel în prooroci, ci uneori cu putere mai mare, alteori însă se îndepărta de ei.
Sfântul Siluan desluşea limpede “cuvântul din experienţă” de insuflarea cea de Sus, adică de cuvântul pe care “îl dă Duhul”. Şi cel dintâi este preţios, dar cel de-al doilea este mai înalt şi mai sigur (cf. 1 Cor. 7,6; 7,10; 7,12; 7,25). Uneori spunea cu încredere şi cu hotărâre celui ce îl întreba, că voia lui Dumnezeu este ca acesta să facă într-un anume fel, iar alteori răspundea că nu cunoaşte voia lui Dumnezeu pentru el. Spunea că uneori Domnul nu dezvăluie voia Sa nici sfinţilor, pentru că cel ce caută către aceştia, caută cu o inimă necredincioasă şi vicleană.

După cuvântul Sfântului, cel care se roagă din toată inima trece prin multe şi felurite stări de rugăciune: lupta cu vrăjmaşul, lupta cu sine însuşi, cu patimile, lupta cu oamenii, cu închipuirile; în astfel de situaţii mintea nu este curată şi nimica nu este limpede. Dar când vine rugăciunea curată, când mintea împreuna cu inima stă neturburată înaintea lui Dumnezeu, când sufletul simte prezenţa harului în sine şi s-a dat voii lui Dumnezeu, fiind slobod de lucrarea patimilor şi a închipuirilor care îl întunecă, atunci cel ce se roagă poate auzi insuflarea harului.

Când cel ce nu are destulă experienţă şi nu poate desluşi cu siguranţă, “după gust”, lucrarea harului de cea a patimilor, îndeosebi a mândriei, se dă acestei lucrări, adică a căuta voia lui Dumnezeu prin rugăciune, atunci e de neapărată trebuinţă ca unul ca acesta să-l întrebe pe duhovnic, iar el însuşi, în faţa oricărei experienţe sau insuflări duhovniceşti, până la judecata duhovnicului asupra acesteia să ţină fără greş principiul nevoinţei: “nici să primeşti, nici să respingi “.

“Neprimind” , creştinul se păzeşte de primejdia de a socoti lucrarea sau insuflarea demonică drept dumnezeiască şi de a se obişnui astfel să “ia aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile cele drăceşti” şi să dea închinăciune dumnezeiască dracilor.

“Nerespingând”, scapă de altă primejdie, şi anume: cea de a atribui lucrarea dumnezeiască dracilor şi astfel a cădea în păcatul “hulei împotriva Duhului Sfânt” , aşa cum fariseii atribuiau izgonirea dracilor de către Hristos puterii lui “Veelzevul, domnul dracilor” (cf. Mt. 12,22 -32).

A doua primejdie este mai înfricoşătoare decât cea dintâi, deoarece sufletul se poate obişnui în aşa măsură să respingă harul şi să îl urască şi să-şi însuşească starea de împotrivire lui Dumnezeu, încât să se determine astfel până şi în planul veşniciei şi, ca urmare, acest păcat “nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie” (Mt. 12,32); pe când în rătăcirea cea dinainte sufletul îşi poate recunoaşte mai uşor greşeala şi, prin pocăinţă, să dobândească mântuirea, deoarece nu există păcat care să nu poată fi iertat, decât păcatul de care nu ne pocăim.

Despre acest principiu cât se poate de important al nevoinţei – “nici să primeşti, nici să respingi” – şi despre felul în care se aplică în viaţa nevoitorului, ar trebui spuse multe, însă, deoarece în scrierea de faţă ne-am propus să vorbim numai despre situaţiile esenţiale, fără a intra în amănunte, ne vom întoarce la tema cea din început.

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu prin rugăciune, în forma ei mai desăvârşită, este un lucru rar întâlnit, dobândit numai cu preţul unei îndelungi străduinţe, al unei mari experienţe de luptă cu patimile, după multe şi grele ispite de la draci pe de o parte, şi multe izbăviri de la Dumnezeu pe de altă parte. Însă rugăciunea din toată inima pentru ajutor este o lucrare bună şi de neapărată trebuinţă tuturor: şi mai marilor, şi ucenicilor, şi bătrânilor, şi tinerilor, şi celor ce învaţă, şi celor ce sunt învăţaţi, şi părinţilor, şi copiilor. Sfântul Siluan insista asupra faptului că toţi, fără excepţie, independent de rang sau de stare sau de vârstă, întotdeauna şi în toate, fiecare aşa cum ştie, să ceară de la Dumnezeu luminare pentru ca astfel, puţin câte puţin, fiecare să îşi apropie calea sa de calea sfintei voinţe a lui Dumnezeu, până la a atinge desăvârşirea.

II. Despre libertate

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, temeiurile ei cele veşnice, viaţa duhovnicească simplă şi una în esenţa ei – nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconştientul”… însă acest cuvânt este lipsit de înţeles aici nedefinind nimic mai mult decât relaţia dintre conştiinţa reflexivă şi acea lume care se află dincolo de limitele ei.

Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observaţiei şi controlului nostru lăuntric, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: ca stare duhovnicească sau trăire şi ca conştiinţă dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viaţa de zi cu zi, în realitate constituie una şi aceeaşi viaţă, de nedespărţit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei, toată starea duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare ei. Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg care era conştiinţa dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune şi mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.

Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta şi marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noştri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conştiinţei lui dogmatice.

Sfântul Siluan spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om şi că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-şi atinge ţelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh şi din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.

Şi Maica Domnului purta aceeaşi durere pentru oameni în inima ei; şi ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor Părinţilor noştri şi păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” – Sfântul Siluan).

A mântui, cu adevărat creştineşte, nu este cu putinţă decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-şi poate afle locul aici. În năzuinţa ei de a mântui pe toţi, dragostea se lasă dusă până la capăt, şi pentru aceasta ea îmbrăţişează nu numai omenirea care trăieşte acum pe pământ, ci şi pe cei care au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei care mai au încă a se naşte, adică pe întregul Adam. Şi dacă dragostea saltă şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, atuncea plânge şi se roagă când vede pierzania lor.

Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toţi oamenii? Şi unde găseşti o asemenea dragoste ca să devii una cu toţi. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toţi, precum zice Domnul. “Ca toţi una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toţi avem o singură fire, şi de aceea, firesc ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei – este mare şi biruitoare, dar nu până la capăt. Există în fiinţa omului un anume domeniu unde până şi dragostea îşi află o limită, unde până şi ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?

Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală şi atât de mare că nici însăşi jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruinţă.

Domnul a zis: “Şi Eu, de mă voi înălţa pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte “pre toţi să tragă la Sine” şi pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei dragoste desăvârşite şi acestei jertfe desăvârşite, cineva – nu se ştie cine şi de vor fi mulţi sau puţini, iarăşi nu se ştie – poate răspunde cu refuz, chiar şi în planul veşniciei, şi să zică: dar eu – nu vreau”.

Şi acestă înfricoşătoare putere a libertăţii, cunoscută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toţi, până şi diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conştiinţă origenistă nu poate naşte asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.

Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El ştia că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotţiitorul. El ştia că smerenia lui Hristos şi acea dragoste pe care o cunoscuse şi de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh – Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt ştia că Dumnezeu este dragoste neţărmurită şi milostenie fără margini, şi totuşi, cunoştinţa acestui adevăr nu l-a dus la gândul că “până la urmă, toţi, neapărat se vor mântui”. Conştiinţa putinţei pierzaniei veşnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, şi aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertăţii omeneşti.

Esenţa libertăţii absolute constă în aceea că în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îţi determini tu însuţi, în toate, fiinţa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.

Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să îşi zidească ea însăşi fiinţa proprie, să se determine pe sine însăşi în toate, însăşi să devină dumnezeu, şi nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simţi o anume dependenţă.

Fericitul Siluan zicea că şi această ispită se biruieşte prin credinţă în Dumnezeu, precum şi orice altă ispită. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El se află mai presus de orice desăvârşire, atrage harul în suflet şi atuncea nu-şi mai găseşte loc simţământul îngreuietor al dependenţei. căci sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca pe Însuşi Tatăl lui şi trăieşte prin El.

III. Despre nepãtimirea dupã asemãnarea lui Dumnezeu

Lumina nezidită, care purcede din Dumnezeul Cel nepătimitor, arătându-se împărtăşeşte omului acea nepătimire după asemănarea lui Dumnezeu, care este şi ţelul ultim al nevoinţei creştine.

Dar întrebarea este: ce este nepătimirea? Judecând după formarea filologică a cuvântului, acest concept pare negativ; nu cumva şi realitatea înţelesului lui este negativă? Nu cumva prin aceasta se înţelege o “dezbrăcare” a vieţii? Nicidecum. Nepătimirea, în înţelesul creştin, nu înseamnă a se “dezbrăca” de fiinţă, ci a se înveşmânta cu o viaţă nouă, sfântă, veşnică, adică cu Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: “… noi nu voim să ne dezbrăcăm, ci să ne îmbrăcăm, ca ce este muritor să se înghită de viaţă” (2 Cor 5,4).

Tânjind spre nepătimire, nevoitorul ortodox tânjeşte spre o împărtăşire vie şi adevărată cu Dumnezeu pe care-L ştie a fi nepătimitor.

Nepătimirea lui Dumnezeu nu este ceva static, mort; firescul Lui nu este a nu lua parte la viaţa lumii şi a omului. Nepătimirea lui Dumnezeu nu înseamnă o absenţă de mişcare, de compătimire, de dragoste. Însă de-abia pronunţăm aceste cuvinte şi în mintea noastră deja apare viziunea limitativă, empirică a acestor concepte, şi cu aceasta se naşte un şir întreg de nedumeriri: mişcare, compătimire, iubire – oare prin acestea nu introducem o anume relativitate în Fiinţa lui Dumnezeu? Vorbind astfel, oare nu proiectăm asupra lui Dumnezeu nevrednicia unui antropomorfism?

Dumnezeu este întreg viaţă, întreg iubire; Dumnezeu este lumină în care nu este nici un întuneric, adică întunericul stricăciunii şi al morţii, întunericul neştiinţei, al nefiinţei sau al răului, întunericul nedesăvârşirilor şi contradicţiilor lăuntrice nedepăşite, al surpărilor şi izbucnirilor fiinţei. Dumnezeu este Dumnezeu viu, dinamic; însă dinamica vieţii dumnezeieşti este o plinătate fără de sfârşit şi fără de început a fiinţei, care exclude orice fel de evoluţie a devenirii (teogonie).

Dumnezeu este nepătimitor, dar nu în sensul că nu ia parte la viaţa făpturii. Dumnezeu iubeşte, miluieşte, împreună-pătimeşte, Se bucură, dar toate acestea nu introduc în Fiinţa Lui stricăciune (descompunere), relativitate, patimă. Dumnezeu poartă de grijă făpturii Sale până în cele mai mici amănunte, cu o precizie matematică; mântuieşte ca un Tată, ca un Prieten; mângâie ca o mamă; ia parte în chipul cel mai apropiat, în toată istoria omenirii, în viaţa fiecărui om; dar aceasta nu introduce nici schimbare, nici clătinare, nici desfăşurarea vreunei evoluţii în Însăşi Fiinţa dumnezeiască.

Dumnezeu trăieşte toată tragedia lumii, dar aceasta nu înseamnă că şi în Însuşi Dumnezeu, în sânul Dumnezeirii, ar avea loc vreo tragedie, vreo luptă ca urmare a unei proprii neîmpliniri sau al vreunui întuneric ce s-ar afla în El Însuşi şi ar fi rămas nedepăşit.

Dumnezeu iubeşte lumea, lucrează în lume, vine în lume, Se întrupează, suferă şi chiar moare după trup, fără să înceteze a rămâne neschimbat în Fiinţa Sa cea mai presus de lume. Toate acestea le săvârşeşte tot aşa de nepătimitor, precum îmbrăţişează simultan şi fără desfăşurare, în veşnicia Sa, toate desfăşurările şi înşiruirile vieţii făpturii. În Dumnezeu, momentul static şi cel dinamic formează un tot aşa de desăvârşit, încât nici unul din diferitele noastre concepte nu I se poate aplica.

Năzuind la nepătimirea cea după asemănarea lui Dumnezeu, nevoitorul ortodox o înţelege pe aceasta nu ca o “indiferenţă rece”, ca o “detaşare de o existenţă iluzorie”, ca o contemplaţie “dincolo de bine şi de rău”, ci ca viaţă în Duhul Sfânt.

Cel nepătimaş este plin de dragoste, de împreună-pătimire, de purtare de grijă, dar toate acestea izvorăsc din Dumnezeu Care lucrează în el. Nepătimirea se poate defini ca “dobândirea Duhului Sfânt”; ca Hristos vieţuind în noi. Nepătimirea este lumina unei noi vieţi care naşte în om noi simţiri sfinte, noi gânduri dumnezeieşti, noua lumină a înţelegerii (“raţiunii”) veşnice.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au numit nepătimirea “învierea sufletului mai înainte de obşteasca înviere” (Sf. Ioan Scărarul), “pătrunderea întru neţărmurita neţărmurire” (Ava Talasie 1,56).

IV. Despre păcat

Ce este păcatul în înţelesul creştin al cuvântului?

Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui.

Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul. Odată săvârşit, el se răsfrânge asupra stării sufleteşti, precum şi a celei trupeşti a omului, asupra chipului său exterior, asupra soartei celui ce l-a săvârşit; el negreşit va ieşi afară din hotarele vieţii lui individuale şi va împovăra cu răul său viaţa întregii omeniri, şi, în consecinţă, se va răsfrânge asupra soartei întregii lumi.
Nu numai păcatul strămoşului nostru Adam a avut consecinţe de însemnătate cosmică, ci şi tot păcatul, al fiecăruia dintre noi , fie el vădit, fie el tainic, se răsfrânge asupra destinelor întregii lumi.

Omul trupesc nu simte urmările păcatului în sine, aşa cum le simte cel duhovnicesc. Omul trupesc nu observă nici o schimbare a stării sale lăuntrice după ce a săvârşit păcatul, pentru că el se află continuu într-o stare de moarte duhovnicească, pentru că el nu a cunoscut viaţa cea veşnică a duhului.Omul duhovnicesc, dimpotrivă, cu fiecare înclinare a voii sale spre păcat observă în sine o schimbare a stării lăuntrice în virtutea împuţinării harului.

Ceea ce uimea la Sfântul Siluan era neobişnuita subţirime a minţii sale lăuntrice şi deosebita sa intuiţie duhovnicească. Trăirea păcatului la el, chiar mai înainte de a i se arăta Domnul, dar mai ales după aceasta şi în tot restul vieţii sale, era excepţional de adâncă şi de puternică; inima îl durea în chip de nesuportat, şi de aceea şi pocăinţa lui era cu o tânjire de nestăvilit, cu plâns, fără alinare câtă vreme nu simţea în suflet iertarea lui Dumnezeu. Multora, aceasta ar putea să li se pară curios, iar unora poate chiar exagerat, dar pilda Sfântului Siluan nu este pentru toţi.

În căinţa sa pentru păcat, el căuta nu doar o simplă iertare, pe care uşor o dă Dumnezeu, poate şi numai pentru un singur suspin de părere de rău, ci o iertare atotcuprinzătoare, aşa încât sufletul să simtă desluşit în sine harul. El cerea de la Dumnezeu puterea de a nu mai repeta păcatul, de este cu putinţă, niciodată; se ruga la Dumnezeu să se izbăvească de lucrarea “legii păcatului” din noi (Rom. 7,23). El trăia urmările păcatului -pierderea harului- atât de puternic şi de dureros, încât se temea de a repeta o asemenea experienţă. Îndepărtarea dragostei lui Dumnezeu şi a păcii lui Hristos de la suflet, erau pentru el mai cumplite decât orice. Conştiinţa că scârbeşte pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu, blând şi smerit – îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferinţe ale conştiinţei care greşeşte împotriva sfintei dragoste a lui Hristos. Cine cunoaşte dragostea în planul omenesc, să zicem pentru părinţi, dacă a săvârşit vreun păcat împotriva acelei iubiri, acela ştie cât de nesuportat poate fi chinul conştiinţei; dar tot ce se poate întâmpla în lumea relaţiilor sufleteşti nu este decât o palidă umbră în comparaţie cu relaţiile duhovniceşti cu Dumnezeu.

Astfel, Dumnezeu mai înainte de veci a cunoscut pe Simeon – Siluan, şi, într-un chip neînţeles nouă, i-a dat să cunoască esenţa păcatului atât de adânc şi de puternic încât el cu adevărat trăia muncile iadului şi dintru acest “iad cel mai de jos”, se ruga până când s-a plecat către el Domnul şi i S-a arătat, dându-i să cunoască învierea sufletului şi să vadă pe Fiul Omului întru împărăţia Sa mai înainte de a gusta moartea cea după trup. (Mt. 16,28).