“Mărțișorul care se dăruiește la 1 martie are la origine un substrat religios, dar care a degenerat cu timpul într-o simplă galanterie. După suirea pe tron a lui Constantin cel Mare și după ce a avut loc triumful Bisericii creștine, Biserica și-a manifestat de îndată rolul educator, care a sugerat împărțirea bisericii în interior în: pridvor, pronaos, naos, altar. Pridvorul (care era înainte neacoperit) se numea înainte “locul de tânguire”, căci acolo așteptau oamenii care cereau să fie încreștinați. Actul premergător încreștinării era pocăința urmată de spovedanie. Posteau vreme îndelungată, se tânguiau cu glas tare asupra păcatelor lor, stăteau zile și săptămâni întregi în acest pridvor, chiar de era ploaie, zăpadă, vânt, până când preotul, care le cunoștea viața, le permitea intrarea în pronaos, intrare ce se face cu mare emoție, în hohote de plâns și bucurie, temându-se totodată că nu sunt încă vrednici de a se apropia de Sfânta Masă. Ușa bisericii dintre pridvor și pronaos era făcută din două aripi, ca să simbolizeze Vechiul și Noul Testament. Numai prin cunoașterea lui Dumnezeu, proorocii Vechiului Testament și cunoașterea fiului lui Dumnezeu prin evangheliștii Noului Testament, puteau să fie pătrunși de sensul adânc al încreștinării lor.
Pronaosul era “locul de ascultare”. Mai departe nu aveau voie să pătrundă. De acolo ascultau slujba și priveau săvârșirea slujbei, dar când începea Liturghia ieșeau afară: “Câți sunteți chemați ieșiți…”, adică cei chemați pentru creștinare acum să nu rămână, să iasă, căci nu sunt încă botezați. Când ajungeau la spovedanie, ca să fie recunoscuți față de cei ce încă nu se spovedeau, li se punea la încheietura mâinii ca o brățară, un șnur roșu, simbolul sângelui pe care Mântuitorul l-a vărsat pentru noi. După un alt termen de vreme, erau admiși să intre în naos, numit atunci “stare laolaltă cu credincioșii”. Acum puteau aprinde lumânări, puteau săruta icoanele și, când au făcut dovadă de noua stare sufletească în care s-au îmbrăcat, erau împărtășiți. Ca semn că s-au împărtășit, li se lega tot la încheietura mâinii un șnur alb, simbolul sfințeniei. Aceste două șnururi împletite, alb și roșu, erau purtate de cei spovediți și împărtășiți în toată luna martie, căci toate aceste acte creștinești se împlineau în această lună care cădea întotdeauna în Postul Mare, atunci fiind perioada spovedaniilor înainte de Paști. De aceste două șnururi împletite, credincioșii își atârnau o cruciuliță sau alte simboluri ale virtuților creștinești, ca inima (iubirea aproapelui), sau ancora (nădejdea), pe lângă cruce (simbolul mântuirii).
Cu timpul, simbolurile creștine și-au pierdut înțelesul și a rămas numai ideea, adică obiceiul, de a purta în luna martie o mică bijuterie numită mărțișor, adică: “bijuterie fără pretenție de valoare, căci este doar a lunii martie”. Tema micilor obiecte nu mai este crucea, ancora, inima, ci floare, figură, corabie, coșar, coșuleț, iepure, pasăre, plic, etc. Șnururile însă au rămas aceleași: roșul și alb. Nu s-au pomenit alte culori pentru că nu li se cunoaște punctul de plecare” – Olga Greceanu, “Mărturie în cuvânt și chip. Vocabular al credinței și vieții spirituale”