Copiii tăi. Să-i ferești de toate pericolele. De boli. De accidente. De răutatea altora,  mici și nepricepuți ca ei, de prostiile colective. De propria lor prostie, răutate, lene. De nenoroc. De fanatici. Să-i aperi. Să-i crești frumos. Să arate bine. Nu mai remarci la un moment dat nimic din ce trăiești tu: poți să-ți rupi o mână, o coastă, poți fi la pat, te poți urâți, poți sărăci, poți fi mort de frică. Dar să-i ferești pe ei. Nu cumva să li se-ntâmple lor ceea ce ți s-a întâmplat ție. Nu cumva să-i rănească întâmplarea, întâmplătorul. Nu cumva să-i omoare, de vii, când cresc, ceva sau cineva. Să nu mori nici tu, ca să nu-i lași pe ei fără sprijin. Să nu ia droguri. Să nu devină alcoolici. Să nu se chinuie. Să nu sufere din dragoste. Să nu sufere fără dragoste. Să aibă noroc, norocul e important. Să le spui tuturor că sunt foarte bine, nu ca să-i minți pe toți, ci ca să crezi tu că e așa. Nu mai ai timp să-ți dai seama că ție nu ți se mai întâmplă nimic. Nici o nouă dragoste. Nici cea veche. Nimeni care să fie tandru. Dar să fie toți buni cu ei. Sufli lumânările de la tortul tău și-ți pui o dorință pentru ei. Te faci că nu remarci când te părăsesc, când pleacă departe și vin tot mai rar înapoi, când îi încurci, când îi plictisești, când te reped, când nu-ți dau telefon, când nu vin deloc, chiar dacă ești cu perfuzii. Strălucești de mândrie când ești alături de ei, pe stradă. Te topești când îți spun o vorbă bună. Pentru ei crezi în Dumnezeu și te rogi. Lor sănătate, lor bucurii, lor dragoste. Să-i aperi cu dinții, cu unghiile, cu anii și cu banii tăi, cu relațiile tale, cu creierul tău, cu trupul tău, cu experiența ta, cu telefonul tău, zid în fața relelor lumii. Să-i salvezi.