Albina și păianjenul

 Era odată o femeie care avea doi copii: un băiat și o fată. Copiii au plecat amândoi în lume, să-și caute de lucru, pentru că mama lor n-avea cu ce să-i țină. Băiatul a intrat ucenic la un țesător de pânză, iar fata căra pietre pentru zidarii care făceau case.
După o vreme, mama lor s-a îmbolnăvit de moarte și a rugat pe un om din sat să ducă veste copiilor. Omul, după mult umblet prin lume, a găsit pe băiat și pe fată. Când a spus omul de ce a venit, băiatul i-a răspuns:
- Ce să-i fac? Las-să moară că-i bătrână și i-a sosit ceasul. Am mult de lucru și nu pot pleca.
Pe fată a găsit-o suind schelele, cu pietre în poala rochiei. Când a auzit de ce a venit omul, a lăsat pietrele jos, a început să plângă și a plecat într-un suflet acasă.
Cum a văzut-o mamă-sa, s-a ridicat din pat și, de multă bucurie, i s-a limpezit sufletul. S-a făcut însă neagră de supărare când i-a spus că băiatul n-a vrut să vină. A luat apoi capul fetei între mâini, a sărutat-o pe frunte și a zis:
- Deși el a uitat de mine în ceasul morții, îl iert; iar dacă a făcut cu asta vreun păcat, să-l judece Dumnezeu!
Atâta a zis biata mamă, apoi și-a lăsat capul pe căpătâi și a murit. În clipa aceea, fata s-a făcut albină, iar băiatul, păianjen.
De atunci păianjenul trăiește singur, fără frați, fără surori și fără părinți. El fuge de lumină, își țese pânza pe locuri întunecoase și e tot posomorât și supărat; iar oamenii îl urgisesc, îi strică pânza și-l omoară.
Albina însă e veselă, zboară de pe o floare pe alta și trăiește cu părinții, cu frații și surorile la un loc; iar oamenii o iubesc, căci împarte cu toți mierea pe care o adună. Casa îi este fagurele cel galben ca soarele, iar din ceara albinelor, oamenii fac lumânările pe care le aprind și le pun sub icoana Maicii Domnului.