Viața e iubire:

 

Personal, văd iubirea ca pe cea mai veritabilă dovadă a existenței noastre. Ce ar putea fi iubirea dacă nu, esența Dumnezeirii din noi, dacă nu singura colivie în care adorăm să fim închiși, dacă nu un picaj din înaltul propriilor convingeri sau un zbor din noi spre un alt eu încarnat în bătăile de inimă ale unui alt om, dacă nu un dulce sevraj care parcă nu am vrea să se încheie?! Deși se spune că absolutul nu poate fi atins, consider că, iubirea conturează idealul, integrează sublimul în propria esență ca mai apoi să îl lase să respire printr-un sărut, printr-o îmbrățișare sau prin poezie. Pentru mine Viața e iubire, Poezia e Sfântă și mă simt parte egală din cer, fiind și scriind. Ecaterina Bakallé (Ella Iakab)
Lipsa ta îmi ridică întristări la pătrat

Mă-ncearcă delirul germinat de apusuri
Ca un plâns de săgeată înfiptă-n tăcere
Spirite lașe încep să-mi țină discursuri
Cuvântând noi terori și simt zborul mă cere...

Lipsa ta îmi va duce tristețea-n demență
Și mă simt fără tine-un adăpost de stafii...
Ca un cer malformat fără nici o decență
Mă scufund în nămolul ce înseamnă a fi.

Viermi și sânge încins am simțit astă-noapte
Pe-a mea piele văduvită de-ale tale mâini
Vor trei demoni să mă-nvețe frica de moarte
Și-ncearcă credința să mi-o-mpartă la câini...

Respir sacadat sub lumini ritualice
Și-mi pare-adevărul duplicitar și fad
De parcă fericirea are zări satanice
Mă înalț prin durere când din mine te scad...

Recvieme iubirii ai scris și coroane
Din cetini de lacrimi în urma ei mi-ai lăsat
Ca o mare pe cruce cu valu-n piroane
Lipsa ta îmi ridica întristări la pătrat.

Se aud ambulanțe cum prezic un final
Au pornit din instinct dinspre cerul cu gloabe
Le conduc niște îngeri fără roluri la bal
Că-au uitat eternul să-l despartă-n silabe.

I-am șoptit morții mele să mă-aștepte că vin
Îmbrăcată-n hazard și cu stele sub pleoape...
Dar întâi, fericite, mai servește-mi venin
Și-obligă toți Zeii-n al tău piept să mă-ngroape!