Agnosticism

 Teza potrivit căreia, contrar presupunerilor ateiștilor ca și celor ale teiștilor, nu se poate cunoaște nici practic, nici în principiu dacă Dumnezeu există sau nu. În variate forme, agnosticismul revine în repetate rânduri în decursul istoriei gândirii. A avut câțiva exponenți de seamă în Anglia epocii victoriene, ca de exemplu T. H. Huxley, care a și creat termenul. Poziția lor s-a închegat în parte ca rezultat al interogației filozofice, inspirată de Hume și Kant, privitoare la însăși posibilitatea cunoașterii de către om a tărâmurilor ce depășesc experiența posibilă. În aceeași perioadă însă, acceptarea necritică a Bibliei ca autorevelație divină s-a aflat sub presiunea cercetării științifice și a celei istorice. Totuși, credința este posibilă acolo unde nu e posibilă cunoașterea în accepțiunea strictă, astfel că într-un anumit sens este logic posibil, chiar dacă psihologic anevoios, ca un gânditor să fie agnostic din perspectiva filozofică și totodată credincios din perspectiva religioasă.

Agnosticismul tradițional, care consideră neverificabil dar nu lipsit de sens enunțul că Dumnezeu există, a fost repudiat de pozitiviștii logici, care considerau că tot ce e neverificabil este ipso facto lipsit de sens. Filozofia mai recentă a religiei, foarte preocupată de caracterul unic al conceptului de Dumnezeu, ca și al discursului religios în general, este adesea de acord cu agnosticii că tratarea doctrinelor religioase ca și cum ar fi teze cvasiștiințifice despre natura realității naște probleme insolubile. Dar ia lucrul acesta drept un indiciu că funcția reală a unor asemenea doctrine s-ar putea să fie cu totul diferită.